January 2011

anglofil.ro > 2011 > January

Ollie, Torres si un fotbalist anonim

By In Premier League

Iată câteva lucruri care s-au întâmplat în Insulă cât noi am dezbătut soarta jurnalismului.

I am the manager of Blackpool Football Club!

Blackpool a primit o amendă de £25.000 pentru că nu a aliniat cel mai bun XI în meciul cu Villa. Ţineţi minte rantul lui Ollie… Ei bine, are perfectă dreptate! Ce sens mai are regula lotului de 25 de jucători dacă antrenorul nu are voie să-i folosească cum crede de cuviinţă? Şi cine spune că Harewood e mai slab decât Varney? Cum măsori chestia asta? O decizie abominabilă pe care aş fi aşteptat-o mai degrabă de la comisiile noastre, decât ale lor. Cum spunea cineva pe un forum: „Fuck you, Premier League. Fuck you!”

Torres vrea să plece

Azi e „transfer deadline day” -€“ cea mai dementă zi a mercato-ului de iarnă. Liverpool a refuzat în urmă cu câteva zile o ofertă de £35m pentru Torres, venită de la Chelsea, dar spaniolul a depus o cerere de transfer. Liverpool caută să obţină £50m, dar probabil că se vor întâlni undeva la mijloc, ori acum, ori în vară.

Torres e acum noul Iuda al scouserilor, dar fapt e că promisiunile care i s-au făcut n-au fost ţinute. Liverpool e într-un declin abrupt, ratând Liga Campionilor atât sezonul trecut cât şi sezonul ăsta, după toate probabilităţile. Aşa că avem un atacant, campion mondial şi european, cândva cel mai bun număr 9 al Europei, care se întreabă dacă vrea să-şi irosească cei mai buni ani ai carierei la un club de locurile 5-8 în Anglia? Da, nicăieri Torres nu va mai fi la fel de iubit ca pe Anfield, dar în fotbal dragostea trece prin cabinetul cu trofee.

Cu oferta de £35m respinsă, Chelsea va trebui să urce până spre £40-45m, dacă e să-l aducă pe Nando în vestul Londrei. Cu un gol la fiecare două ore de joc, Torres l-a întrecut pe Henry, devenind cel mai constant marcator din istoria Premier League. Dar vine după un an întreg de bosumflare, izolare şi timiditate în faţa porţii. Un an în care a fost „out of sorts”, cum zic englezii.

King Kenny l-a resuscitat, dar e imposibil de spus dacă va mai reveni vreodată la forma din primii ani ai lui Rafa. De asta aş zice, că la £40m Torres e un risc pe care nu ştiu dacă Chelsea şi-l permite. Dar Abramovic râvneşte după Liga Campionilor, şi crede că Torres i-o poate aduce, chiar sezonul ăsta.

Un fotbalist despre comentatori

Guardian are de câteva sapatamani, un nou editorialist, un fotbalist anonim care scrie despre cum se vede fotbalul din vestiar, nu din afara lui. E o rubrică excelentă, pe care v-o recomand pentru că scutură un pic convenţionalismul opiniilor din presa sportivă anglofonă. Autorul îi critică în cel mai recent articol pe comentatorii de televiziune care prin ignoranţa lor îi iau de fraieri pe privitori.

Switch to our world and the level of detail that goes into games still, to this day, amazes me. Every player has his own script, what to do, when to do it, information on the player he’s up against, including weight, height, age, strengths, weaknesses, even what that opponent is likely to do when the ball comes to him in certain situations. We memorise every single set piece, where we have to stand, run and end up. We even memorise this for the other players so we know where everyone else will be at any given time.

Dacă vi se par exagerări, priviţi dosarul pe care i-l pregătise Villas-Boas lui Mourinho, înaintea unui meci cu Newcastle în 2005. Complexitatea cu care e disecată echipa adversă e uimitoare. Întrebarea e de la cine ne aşteptăm, nu doar să înţeleagă, dar şi să descifreze pentru telespectatori toate aceste subtilităţi ale jocului la cel mai înalt nivel? De la comentatori precum cei de la TVR care nu fac diferenţă între Xavi şi Xabi Alonso? Hai să fim serioşi!

Kudos Digi Sport

Apropo de comentatori, un anglofil ne-a semnalat ieri că Digi a introdus piste audio alternative pentru meciurile pe care le transmite. Abonaţii RCS dezamăgiţi de calitatea comentariilor de pe Digi Sport, au acum opţiunea de a alege comentariul în engleză, de obicei, apăsând al doilea buton din stânga jos al telecomenzii de la receiver. Eu o iau că pe un steag alb, dar sincer vă spun că i-aş da o bere omului care a luat decizia asta, subminându-şi oarecum propria echipă de comentatori, dar respectându-şi publicul.

Țineți aproape pentru update-uri despre transferuri, termenul-limită fiind 1 noaptea, ora României.

Si ce daca?

By In Best of, Jurnalism

E ultima piesă a puzzle-ului, o întrebare până la urmă firească: şi ce dacă?

Şi ce dacă avem o presă calibrată după obiceiurile de consum ale mahalalei? Şi ce dacă se dau pe post filme trucate în ajunul alegerilor prezidenţiale? Şi ce dacă presa a „omorât” o doamnă deputat cu câteva zile înainte ca tragedia să se întâmple? Şi ce dacă zicem că Zicu nu e lot şi el de fapt e titular? Ei bine, toate chestiile astea sunt mult mai grave decât vă puteţi închipui.

„Televiziunea este proastă cînd fabrică nişte cetăţeni uşor de guvernat. Este bună cînd e curajoasă şi îi face pe cetăţeni greu de guvernat. (Andre Brincourt)

Presa asta, care scrie „prost, isteric şi ieftin”, care pune vorbăria goală în locul adevărului, face din noi cetăţeni uşor de guvernat. Adevărurile, alea grele, care conteză, rămân îngropate. În Vest sub pojghiţa unui consens al ştirilor cuminţi, care servesc unui aparat de putere; la noi, sub un maldăr de cancanuri şi trivialităţi. La ei mizele şi mecanismele sunt mai sofisticate -€“ războaie nucleare, terorism, ecologie -€“ noi încă suntem la nivelul lui „jos ăia, sus ceilalti”.

Nicăieri drama asta nu e cuprinsă mai bine ca-n ultimul sezon din The Wire, când ziariştii, tot mai puţini, de la Baltimore Sun, vedeau câteva paie dar ratau toate bârnele din ochii administraţiei. Nici unul din lucrurile care contau cu adevărat pentru comunitate, nu ajungea în ziar.

Câteva exemple, de la ei:

  • Profesorul Justin Lewis de la Universitatea din Cardiff, care a studiat ştirile difuzate în perioada care a precedat invazia Irakului, a constatat că 86% din ele plecau de la faptul că Irakul deţine arme de distrugere în masă, şi doar 14% aveau îndoieli în privinţa acestora. Evident, acum ştim că nu s-au găsit arme de distrugere în masă în Irak (Nick Davies – Flat Earth News).

Şi câteva de la noi:

Astea sunt genul de ştiri care-ţi deschid mintea, care te fac să vezi Truman Show-ul regizat de majoritatea mass-media. Dar astea sunt ştirile care s-au scris, care au văzut tiparul. Cele mai multe dintre ele nu s-au scris, pentru că nu mai are nici cine să le scrie şi nici cine să le citească. Luaţi bunăoară fair-play-ul financiar, care va revoluţiona fotbalul din vară, dar despre care presa noastră de sport n-a scris aproape nimic.

Studiu de caz -€“ etnobotanicele

Nişte prafuri strict interzise în ţări mult mai liberale în privinţa drogurilor decât România, la noi erau la fel de uşor de procurat ca margarina. A fost nevoie de o campanie a EVZ, pentru a crea presiunea publică asupra guvernului de lua măsurile care trebuiau luate cu luni înainte, măsuri care ar fi salvat câteva vieţi.

Evident guvernul nu avea nici un interes să rezolve problema, ci doar să lase impresia că problema s-a rezolvat. Legea s-a dat prost şi prafurile au reapărut după două luni, mult mai puternice decât primele. Chiar şi aşa, ce a făcut EVZ e un exemplu admirabil de jurnalism, care ne-a făcut lumea în care trăim un pic mai bună. Iar morala e ca atâta timp cât un subiect nu intră în dezbatere, nimic nu se va schimba.

Încă se face jurnalism bun în România, nu-i vorbă, mă gândesc aici la seria „România, te iubesc!” care e o gură de aer proaspăt. Sau reportajele lui Vlad Mixich. Sau emisiunea lui Moise Guran. Sau bloguri de exceptie precum al Sorinei Matei sau al lui Mihnea Măruță.Dar acest tip de presă există la periferia celui care se cere, care aduce profit.

„Original, truth-telling journalism survives at the margins and commonly tends to be overwhelmed by the consensus account, whether true or false.

What we are looking at here is a global collapse of information-gathering and truth-telling. And that leaves us in a kind of knowledge chaos, where the very subject matter of global debate is shifted from the essential to the arbitrary; where government policy, cultural values, widespread assumptions, declarations of war and attempts at peace all turn out to be poisoned by distortion; where ignorance is accepted as knowledge and falsehood is accepted as truth.”

Asta face presa proastă, sub aspectul ei cel mai nociv: pune umărul la disoluţia reperelor unei societăţi. Românul de rând a ajuns să creadă că Florin Piersic e cel mai bun actor, Mircea Badea cel mai bun jurnalist şi Gigi Becali, al doilea afacerist din Ţara Românească. Românul de rând l-ar vota pe Ceauşescu preşedinte al României. Ăsta e consumatorul mediu de presă în România, iar cele mai bine vândute ziare sunt croite după aspiraţiile, fricile şi valorile lui.

Jurnalismul mercantil e o profundă alienare de la misiunea iniţială a jurnalismului: „to tell the truth so that people have the information they need to be sovereign.” În goana după audienţă, media ajunge să servească un produs pe care ea însuşi îl dispreţuieşte, unui public pe care iarăşi îl dispreţuieşte, dar pe spatele căruia îşi reazemă marginile de profit:

L-am întrebat odată în direct şi senzaţional în emisiunea “Guvernatorul” pe Dan Diaconescu, dacă el , ca tată, ar vrea ca odraslele sale să ajungă la OTV în direct şi senzaţional. Mi-a răspuns frugal, în barbă şi previzibil: Nu!

Sursa foto: www.kolector.net

Acesta este al ultimul articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual:

Jurnalismul sportiv: asta se cere :)

By In Jurnalism

Gazetărie sportivă liberă. La ce bun când nu folosește decât la șters geamuri?

Presa sportivă are marea şansă de a fi relativ irelevantă din punct de vedere propagandistic, fiind ferită din start de pericolul de a fi tratată de patron precum un Audi. Presă sportivă din România e liberă, măcar de atât ne-a convins Cătălin Tolontan. Problemă e că, fiind o instituţie capitalistă, liberă înseamnă că e liberă să facă profit.

„Stirile sunt un mod de-a face bani, la fel cum a vinde pâine e un mod de-a face bani. Nimeni nu crede cu adevărat că ştirile şi jurnalismul sunt un serviciu adus democraţiei. (John Wilson, cel care controla politica editorială a BBC-ului in 1998)”

Păi nene, dacă unul din directorii Beeb-ului gândeşte aşa, ce să mai aştepţi de la gazetarii noştri care încearcă să-şi facă un loc în capitalismul asta sălbatic? Leasing-ul ăla la Seria 5-ul luat înainte de criză nu se plăteşte singur, să ştiţi.

Să nu confundăm importantul cu interesantul

Aspiraţia oricărui jurnalist e să facă lucrurile importante, interesante. Ca breaslă, presarii de sport pe care-i avem nu sunt în stare să facă asta. Aşa că au început să facă lucrurile interesante, importante. E o scurtătură irezistibilă pentru ageamii.

Aşa au ajuns detalii anodine precum limuzinele, piţipoancele şi troglodiţii care se birjăresc pe sticlă să ia prim-planul. Pseudo-gazetarii de sport, foşti shaormari şi agenţi de vânzări, nu ştiau cum să facă medalia de aur de la scrimă sau povestea puştiului cumpărat de Juventus, interesante, aşa că nu le-a rămas decât să îl facă pe Gigi Becali important.

„It is our job to interest them in everything. It requires the highest degree of skill and ingenuity.” (Arthur Christiansen)

ȘOCANT: asta vrea publicul

Reţeta se ştie de mult, de pe vremea yellow-press-ului new-yorkez care se vindea cu un cent: sex şi scandal. Asta se cere, asta vrea publicul.

„Într-o cultură comercială, privitorul are mai multă putere decât jurnalistul.” (Nick Davies)

Când nu sunt de-a dreptul pornografice, cum e cazul Prosportului, ediţiile online ale ziarelor de sport de la noi sunt atât de triviale şi derizorii, încât te întrebi cine ar vrea să citească asemenea scârnăvii.

Răspunsul e simplu: mahalaua, care în România e majoritară, şi nu avea cum să fie altfel după 50 de ani de pârjol comunist. Ţesutul social alterat de la noi permite acestor organizaţii să facă profit vânzând gunoi, unor oameni cărora le place să înghită gunoi. Evident, ei nu-şi dau seama că e gunoi pentru că nu sunt instruiţi suficient.

Nu-şi dau seama, sau nu le pasă atâta timp cât „se râd”, că aleg minciunile în locul adevărului. Oamenii care se îndoapă cu mici şi bere o viaţă, n-or să poată să aprecieze un risotto cu fructe de mare şi un pahar de cabernet. Tot ce contează e să se sature. Pe unii îi satură adevărul, pe alţii circul.

Surse din anturajul meu spun că…

săptămâna trecută m-a sunat un domn, care ocupă o poziţie importantă în ierarhia unuia din trusturile mari de la noi. Deşi era prima dată când vorbeam, discuţia a curs firesc, direct, timp de aproape jumătate de oră în care am vorbit despre presă de pe Dâmboviţa şi cea de pe Tamisa.

Deşi dânsul e un „rechin” în jurnalismul nostru, iar eu doar un „biban”, el mi-a făcut câteva mărturisiri despre cum funcţionează redacţiile pe care le controlează. N-avea nici o obligaţie să facă asta, şi tocmai de asta i-am promis că ce discutăm rămâne între noi.

O chestie îmi permit să v-o împărtășesc, pentru că nu cred că încalc confidenţialitatea. El îmi spunea că avusese cu câteva zile înainte o ştire „serioasă” care făcuse câteva sute de vizualizări, faţă de câteva zeci de mii, cât face orice bârfă mai acătării. Vasăzică, ei încearcă, dar publicul respinge conţinutul serios. Venind din partea unui om „who clearly knows his onions” când vine vorba de presă, m-a surprins naivitatea acestui tip de gândire. Două observaţii:

  • nu există jurnalism serios şi neserios, doar jurnalism bun şi jurnalism prost. Se poate scrie prost despre chestii serioase, de fapt asta se întâmplă când nu ai jurnalişti capabili să facă lucrurile importante interesante.

E şi motivul pentru care doi monştri precum Radu Paraschivescu şi Radu Cosașu semnează frecvent articole cu două-trei comentarii. E ca şi cum vânzătorul de casete cu manele s-ar plânge că nu a vândut discul cu Dvorak. Nene, aia care ascultă muzică simfonică se feresc de taraba ta ca dracu de tămâie!

Asta nu înseamnă că publicul care mai are răbdarea şi plăcerea să guste muzică simfonică/jurnalism de calitate a dispărut. Să vă dau un exemplu recent. Câte vizualizări credeţi că făcut pe Hotnews, un reportaj de la prima întâlnire din cadrul seriei de conferinţe “Mircea Vulcănescu”? Vă zic eu: 10 mii! Mi se pare colosal. Nu m-aş fi gândit că există atâţia oameni în România care să ştie măcar cine a fost Mircea Vulcănescu, barem să mai şi citească despre dânsul!

Incă se face presă adevărată în România, uneori pe Hotnews, uneori pe voxpublica, uneori în Dilema Veche. Ce nu se mai face în România, e gazetărie adevărată de sport. Parafrazându-l pe Liviu Mihaiu, noi, albii*, unde mai citim o cronică bună de meci?

„Albii*-sunt oamenii de culori, sexe si credinţe diferite care nu mai suportă mitocănia, mârlănia, prostul gust, minciuna publică, securiştii si manelele. Ei sunt cei care pleacă din ţară..”

Tu ce crezi? Spune-ți și tu părerea despre presa sportivă din România!

Sursa foto: adevarul.ro

Acesta este al patrulea articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual:

Cum e la noi

By In Jurnalism

După articolul de ieri veţi fi ajuns la concluzia că jurnalismul occidental e otrăvit de distorsiuni propagandistice, piaristice şi comerciale.

„This is the heart of modern journalism, the rapid repackaging of largely unchecked second-hand material, much of it designed to service the political or commercial interests of those who provide it. (Nick Davies)”

Să nu uităm însă că vorbim de o ţară în care doi jurnalişti, înarmaţi doar cu un pix şi un carnet de notiţe, au dat jos un preşedinte. Cum noi suntem înapoiaţi faţă de Occident sub orice aspect al vieţii cotidiene, presa nu face excepţie. Judecând după perioada pe care o traversăm, cea a mogulilor, suntem cu până la un secol în urmă Occidentului. Lordul Beaverbrook, proprietarul Daily Express în timpul Primului Război Mondial, a spus-o răspicat:

„I run the paper for the purpose of making propaganda and with not other motives.”

Ce diferenţă e între Lordul Beaverbrook şi mogulii români care „vor o organizaţie care să le răspundă la comenzi la fel că Audi-ul pe care-l au”?

Avem patru mari proprietari de media. Cu primii doi, Vântu şi Voiculescu e simplu, ei au o ideologie pe care încearcă să o impună prin ziarele şi canalele de televiziune pe care le deţin. Ceilalţi doi, Patriciu şi corporaţia care deţine trustul Pro, sunt interesaţi strict de profit, la fel ca bătrânul Murdoch, care spunea într-un interviu:

„The buck stops with the owner, whether the presses break down, whether there are libels in the papers, or anything else.”

Iată, într-o propoziţie, modelul de business al jurnalismului negustoresc. Calomnii, ne-calomnii, minciuni, manipulări sau adevăruri, tot ce contează pentru patron e ce rămâne când tragi linie. Doar e un business, nu? NU, nu doar un business.

C.P. Scott, un domn care a fost 57 de ani redactor-şef al Manchester Guardian a înţeles-o cu mult înaintea noastră. Iată un fragment dintr-un eseu legendar, scris în 1921:

„A newspaper has two sides to it. It is a business, like any other, and has to pay in the material sense în order to live. But it is much more than a business; it is an institution; it reflects and it influences the life of a whole community; it may affect even wider destinies. It is, in its way, an instrument of government. It plays on the minds and consciences of men.”

Nu-s decât vorbe, o să-mi spună cinicii. Puternice, vii, adevărate, dar totuşi vorbe. Într-o economie de piaţă amorală, tot ce nu e interzis e permis. Tot ce putem face ca şi consumatori de presă, e să vedem care ziare/televiziuni stâlcesc mintea şi să ne ferim de ele.

Dacă aş vrea să fie altfel? Cum să nu! Dar vorba lui Marlo Stanfield: „You want it to be one way, but it’s the other way!”

Acesta este al treilea articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual:

Cum e la ei

By In Jurnalism

Jurnalismul occidental s-a schimbat fundamental în ultimii 30 de ani. Din cauză că familiile care deţineau marile ziare şi televiziuni, moştenite din tată în fiu, nu-şi mai permiteau să suporte pierderile, acestea au ajuns pe mâna corporaţiilor mass-media. O dată ce s-a întâmplat chestia asta, ele s-au mutat dintr-o logică propagandistică, într-una comercială -€“ au devenit afaceri al căror singur scop e să producă bani. S-au tăiat costurile şi s-a maximixat profitul. Acest mod negustoresc de a funcţiona a devenit cel mai mare obstacol în calea spunerii adevărului.

Tăierea costurilor

Pentru a tăia costurile, s-au dat afară oameni, mii şi mii şi mii de oameni. De la corespondenţi străini (America avea câteva mii în anii ’80, acum mai sunt în jur de 150) până la corespondenţi locali, băieţii aia care stăteau de vorba cu oamenii din spitale, din tribunale, de la stadion. De ce să trimită fiecare ziar un reporter la tribunal, când agenţia de presă poate să trimită un singur reporter, care să servească toate ziarele? Ceea ce fusese odată un corp întreg şi sănătos era acum emaciat, descărnat de o întreagă reţea de reporteri şi surse prin care informaţia autentică ajungea în redacţie.

Jurnalismul a devenit un schelet fără muşchi. Acest schelet e agenţia de presă. În Anglia, Press Association e osatura pe care se sprijină întreaga industrie. Cu mici excepţii, orice ziar sau televiziune din Anglia şi de oriunde îşi ia materialele gata-făcute de la această agenţie de presă. America are Associated Press-ul, Franţa France Press-ul, iar noi Mediafax-ul.

Dacă PA-ul ratează un atentat terorist eşuat, respectivul atentat nu s-a întâmplat pentru englezul de rând, pentru că nu va afla niciodată despre el. Dacă ei se înșeală, la fel va face şi englezul de rând, pentru că nu-şi permite nimeni să-i verifice. BBC pretinde de la jurnaliştii săi să aibă mereu două surse, two pairs of eyes, regula cardinală a jurnalismului. Excepţie fac materialele primite de la PA, care e văzută ca o „confirmed single source”.

Maximizarea profitului

Apoi pentru a maximiza profitul în epoca digitală, s-a generat un flux de ştiri care trebuie alimentat continuu. Cercetătorii de la Universitatea din Cardiff au arătat că un gazetar face astăzi munca pe care o făceau trei gazetari în 1985. Altfel, el are de trei ori mai puţin timp să se documenteze, să verifice, să ia legătură cu sursele decât acum 25 de ani.

Dacă acceptăm că profesionistul e cel care are o anume expertiză într-o zonă foarte îngustă, care ştie foarte multe despre foarte puţine, ce spune asta despre jurnaliştii moderni, încurajaţi să ştie câte puţin despre foarte multe?

Aceiaşi cercetători au analizat timp de două săptămâni, cele mai prestigioase patru cotidiane quality din Anglia: The Times, Guardian, Independent şi Daily Telegraph. Rezultatele sunt neverosimile: 80% din materialele publicate în aceste ziare sunt preluate de la agenţii de presă sau PR, 8% au o provenienţa incertă, în timp ce doar 12% mai sunt generate de reporterii ziarului. 12! Din opt materiale, unul singur e scris de un angajat al ziarului!

Am introdus mai sus un element nou, PR-ul, relaţiile publice. S-au scris sute de cărţi, mii, despre subtila artă a relaţiilor publice. Cel mai bine ar fi să vedem ce are de spus Edward Bernays, părintele-fondator al PR-ului:

„The conscious and intelligent manipulation of the organized habits and opinions of the masses is an important element in democratic society. Those who manipulate this unseen mechanism of society constitute an invisible government which is the true ruling power of our country. …We are governed, our minds are molded, our tastes formed, our ideas suggested, largely by men we have never heard of.

In almost every act of our daily lives, whether in the sphere of politics or business, in our social conduct or our ethical thinking, we are dominated by the relatively small number of persons…who understand the mental processes and social patterns of the masses. It is they who pull the wires which control the public mind.”

Personajul cheie în toată această schimbare cataclismică e un anume Rupert Murdoch, care l-ar face şi pe Sorin Ovidiu Vantu să treacă drept etalon de moralitate. Murdoch a preluat în anii ’50 afacerea tatălui, ziarul Adelaide News şi a devenit prototipul de mogul mediatic nemilos, mercantil, care şi-a folosit constant ziarele şi televiziunile pentru a servi interesele aliaţilor săi politici.

60 de ani mai târziu, Murdoch deţine una din cele mai mari corporaţii media din lume, News Corporation, care controlează câteva din cele mai importante ziare şi televiziuni din Anglia şi Statele Unite. Zilnic, 200 de milioane de oameni îşi iau informaţiile de la un canal care e în proprietatea lui Murdoch, care nu întâmplător, e pe locul 13 în clasamentul celor mai influenţi oameni din lume, publicat de revistă Time. Pe scurt, în jurnalismul modern Murdoch e dracu’€™ gol, un personaj care nu s-a dat înapoi de la nimic că să obţină ceea ce voia.

Întrebarea pe care şi-au pus-o mulţi, inclusiv Andrew Neil, unul din editorii Sunday Times, e: „De ce să nu fie proprietarul, arbitrul suprem a ce urmează să conţină propriul lui ziar?” Pentru că făcând asta, îşi trădează cititorii, care aşteaptă adevărul, nu versiunea patronului despre adevăr.

„All this intervention is deeply damaging behaviour -€“ the truth being traded for political favour and commercial advantage. If honesty is the defining value of journalism, then this precisely qualifies as journalism which is entirely bad.” (Nick Davies)

Acesta este al doilea articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual: