Louis van Gaal versus Mourinho. Aceasta a fost tema principală a derby-ului de ieri, cel puţin în presa britanică. Se cunosc foarte bine de pe vremea în care au lucrat împreună la Barcelona. Van Gaal îşi aducea aminte înainte de meci ce l-a impresionat prima dată la Mourinho: felul în care i-a luat apărarea lui Bobby Robson, mentorul său şi cel care îl adusese cu el de la Porto la Barcelona, atunci când van Gaal a fost numit antrenor la Barcelona în locul englezului. Cei doi au rămas prieteni de atunci şi asta s-a văzut şi în îmbrăţişările de la începutul meciului. Ei mai au ceva în comun: ambilor le place să îşi adapteze tactica în funcţie de adversar. Şi asta s-a văzut aseară.
La United, Blind, Mata şi Fellaini au avut sarcini clare de a sta non stop cu ochii pe Matic, Fabegras şi Oscar. Având sarcini preponderent defensive, creativitatea a avut de suferit. Dacă la Fellaini sau Blind putem să zicem că nu e neapărat ceva nou, pentru Mata a fost ceva neobişnuit şi asta s-a văzut, spaniolul fiind printre cei cu evoluţiile cele mai proaste de pe teren. Un alt dezavantaj a fost izolarea în faţă a lui van Persie.
De cealaltă parte, Oscar şi Drogba s-au concentrat în principal pe a pune presiune pe Blind şi cuplul Smalling-Rojo iar Di Maria a fost înconjurat constant de doi-trei oameni astfel că Matic a fost lăsat singur în faţa apărării şi drept rezultat au fost destul de multe spaţii la Chelsea, neobişnuit de multe pentru o echipă de a lui Mourinho. Ca o consecinţă, blocarea adversarului pare să fi fost principala grijă a ambilor antrenori.
Chelsea a deschis scorul în minutul 53 prin Didier Drogba (Costa who?) care a scăpat lejer de marcajul haotic al lui Rafael. Pe lângă lipsa de concentrare evidentă a brazilanului care îl scapă pur şi simplu din ochi pe Drogba, trebuie pusă întrebarea cum a ajuns el să îl marcheze pe ivorian în condiţiile în care unul dintre cei mai înalţi jucători de la United, van Persie, stătea pe linia porţii la aceeaşi fază. Bun, nu are calităţi de fundaş, dar cu siguranţă avea şanse mai mari într-un duel aerian cu Drogba decât Rafael.
Apoi a urmat schimbarea deja devenită rutină pentru Mourinho atunci când Chelsea conduce. John Obi Mikel a intrat în locul lui Oscar şi Chelsea a mai slăbit ritmul. Strategia lui Mourinho a fost să obţină un egal iar după prima repriză a dat impresia că şi-a dat seama că se poate mai mult şi atunci a forţat, dar cred că singurul motiv pentru care nu este mulţumit de rezultat este că a fost egalat în ultimul minut. Dar asta nu schimbă realitatea: Chelsea are acum şase puncte peste Manchester City. Au patru puncte peste Southampton dar e de aşteptat ca sfinţii să iasă din ‘top four’ la un moment dat.
United a început să atace din ce în ce mai mult şi van Gaal a scos un mijlocaş de creaţie, Mata, pentru a introduce un atacant, James Wilson. Rezultatele s-au văzut abia în minutul 94 atunci când Ivanovic a primit al doilea galben pentru un fault asupra lui Di Maria. Fellaini, omul care ar fi fost marcat cel mai probabil de Ivanovic la acea fază, a lovit cu capul şi din respingerea lui Courtois van Persie a reusit să înscrie golul egalării.
Cred că răspunsul la întrebarea „Merita United egalul?” e dat de statisticile meciului: 19 la 9 şuturi spre poartă, 7 la 4 şuturi pe poartă, ambele în favoarea lui United. Un rezultat bun pentru ambele echipe până la urmă. Chelsea îşi măreşte avantajul faţă de City, iar pentru United este, evident, un rezultat care ajută enorm moralul. Printre lucrurile bune care au rămas după acest meci pentru van Gaal sunt şi evoluţiile excelente ale lui Fellaini şi Januzaj.