Cronică de meci: Manchester United – Chelsea

Louis van Gaal versus Mourinho. Aceasta a fost tema principală a derby-ului de ieri, cel puţin în presa britanică. Se cunosc foarte bine de pe vremea în care au lucrat împreună la Barcelona. Van Gaal îşi aducea aminte înainte de meci ce l-a impresionat prima dată la Mourinho: felul în care i-a luat apărarea lui Bobby Robson, mentorul său şi cel care îl adusese cu el de la Porto la Barcelona, atunci când van Gaal a fost numit antrenor la Barcelona în locul englezului. Cei doi au rămas prieteni de atunci şi asta s-a văzut şi în îmbrăţişările de la începutul meciului. Ei mai au ceva în comun: ambilor le place să îşi adapteze tactica în funcţie de adversar. Şi asta s-a văzut aseară.

La United, Blind, Mata şi Fellaini au avut sarcini clare de a sta non stop cu ochii pe Matic, Fabegras şi Oscar. Având sarcini preponderent defensive, creativitatea a avut de suferit. Dacă la Fellaini sau Blind putem să zicem că nu e neapărat ceva nou, pentru Mata a fost ceva neobişnuit şi asta s-a văzut, spaniolul fiind printre cei cu evoluţiile cele mai proaste de pe teren. Un alt dezavantaj a fost izolarea în faţă a lui van Persie.

De cealaltă parte, Oscar şi Drogba s-au concentrat în principal pe a pune presiune pe Blind şi cuplul Smalling-Rojo iar Di Maria a fost înconjurat constant de doi-trei oameni astfel că Matic a fost lăsat singur în faţa apărării şi drept rezultat au fost destul de multe spaţii la Chelsea, neobişnuit de multe pentru o echipă de a lui Mourinho. Ca o consecinţă, blocarea adversarului pare să fi fost principala grijă a ambilor antrenori.

Chelsea a deschis scorul în minutul 53 prin Didier Drogba (Costa who?) care a scăpat lejer de marcajul haotic al lui Rafael. Pe lângă lipsa de concentrare evidentă a brazilanului care îl scapă pur şi simplu din ochi pe Drogba, trebuie pusă întrebarea cum a ajuns el să îl marcheze pe ivorian în condiţiile în care unul dintre cei mai înalţi jucători de la United, van Persie, stătea pe linia porţii la aceeaşi fază. Bun, nu are calităţi de fundaş, dar cu siguranţă avea şanse mai mari într-un duel aerian cu Drogba decât Rafael.

Apoi a urmat schimbarea deja devenită rutină pentru Mourinho atunci când Chelsea conduce. John Obi Mikel a intrat în locul lui Oscar şi Chelsea a mai slăbit ritmul. Strategia lui Mourinho a fost să obţină un egal iar după prima repriză a dat impresia că şi-a dat seama că se poate mai mult şi atunci a forţat, dar cred că singurul motiv pentru care nu este mulţumit de rezultat este că a fost egalat în ultimul minut. Dar asta nu schimbă realitatea: Chelsea are acum şase puncte peste Manchester City. Au patru puncte peste Southampton dar e de aşteptat ca sfinţii să iasă din ‘top four’ la un moment dat.

United a început să atace din ce în ce mai mult şi van Gaal a scos un mijlocaş de creaţie, Mata, pentru a introduce un atacant, James Wilson. Rezultatele s-au văzut abia în minutul 94 atunci când Ivanovic a primit al doilea galben pentru un fault asupra lui Di Maria. Fellaini, omul care ar fi fost marcat cel mai probabil de Ivanovic la acea fază, a lovit cu capul şi din respingerea lui Courtois van Persie a reusit să înscrie golul egalării.

Cred că răspunsul la întrebarea „Merita United egalul?” e dat de statisticile meciului: 19 la 9 şuturi spre poartă, 7 la 4 şuturi pe poartă, ambele în favoarea lui United. Un rezultat bun pentru ambele echipe până la urmă. Chelsea îşi măreşte avantajul faţă de City, iar pentru United este, evident, un rezultat care ajută enorm moralul. Printre lucrurile bune care au rămas după acest meci pentru van Gaal sunt şi evoluţiile excelente ale lui Fellaini şi Januzaj.

Premier League – etapa a opta – discuţie deschisă

Tottenham se deplasează pe Etihad pentru a o întâlni pe Manchester City în derby-ul etapei transmis de Eurosport de la 14:45. De la Spurs lipsesc Naughton şi Walker, Lloris şi Chadli fiind incerţi. Nasri şi Mangala sunt absenţii de la City şi e probabil ca Yaya Toure să fie titular alături de Fernando la închidere. În mod normal, un scenariu asemnănător celui de anul trecut, 6-0 pentru City, nu ar trebui exclus, City fiind clar echipa superioară.

Crystal Palace – Chelsea e în direct tot pe Eurosport de la 17:00. Palace a învins-o pe Chelsea sezonul trecut prin autogolul lui John Terry şi e probabil unul din meciurile care i-au costat titlul. Costa, Mikel, Ramires, Schurrle, Drogba şi Salah sunt toţi incerţi la Chelsea aşa că l-am putea vedea pe Remy titular în atac. De la aceeaşi oră se mai joacă Arsenal – Hull, Burnley – West Ham, Everton – Aston Villa, Newcastle – Leicester şi Southampton – Sunderland.

Duminică avem QPR – Liverpool de la 15:30 pe Eurosport. Ştirea cea mai importantă e că Sturridge s-a accidentat din nou şi ar putea lipsi încă o lună. În contextul în care cormoranii întâlnesc şi Real Madrid miercuri, răbdarea cu Balotelli s-ar putea să ajungă la o limită aşa că italianul ar trebui să se ridice la aşteptările pe care le are lumea de la el cât mai repede. În aceeaşi zi, de la 18:00, se mai joacă şi Stoke – Swansea în direct pe DolceSport.

Manchester United joacă luni de la 22:00 împotriva lui WBA. Suspendarea lui Rooney continuă dar va reveni, cel mai probabil ca titular, Phil Jones pentru a face cuplu în centrul apărării cu Rojo. Valencia, Evans şi Lingard sunt în continuare accidentaţi.

Hotdog şi cola sau torţe şi fumigene?

Meciurile de fotbal le poţi trăi în multe locuri. Acasă pe canapea în faţa televizorului (sau în faţa laptopului chinuindu-te să găseşti cel mai bun stream), la un bar cu prietenii sau chiar pe stadion. Dar mai ales le poţi trăi în multe feluri. Acasă poţi să vezi meciul liniştit fără să-ţi sară inima la fiecare fază sau te poţi ridica constant de pe canapea urlând şi înjurând din toţi plămânii. Pentru că dacă e vreun sport care te face să devii creativ la înjurături, acela e fotbalul. Dar alegerea mai importantă e aceea pe care o faci pe stadion. Peluză sau tribună? Hotdog şi cola sau torţe şi fumigene?

Fenomenul ultras nu mai e un mister pentru nimeni, dar cred că ar trebui precizat încă de la bun început că ideologia ultras nu înseamnă violenţă. Nu înseamnă rasism. Ideea în spatele fenomenului ultras este de a-ţi susţine echipa într-un mod fanatic, indiferent de rezultatul de pe teren, prin conceperea coregrafiilor şi prin folosirea de torţe, bannere şi scandări. Ele au atât rolul de a-ţi susţine echipa cât şi de a-ţi intimida adversarul. Ultraşii fac sacrificii pentru echipă, parcurg distanţe mari doar pentru a o susţine, pierd bani şi timp. Ei sunt „semper fidelis”. Ei sunt, practic, singura constantă la o echipă. Patronul, antrenorul, jucătorii, toţi pleacă la un moment dat, dar suporterul rămâne. Unii dintre ei au menţinut în viaţă echipe de tradiţie omorâte de foştii patroni. Două exemple la îndemână ar fi Poli Timişoara şi FC Argeş, echipe reînfiinţate de suporteri. În ciuda unor mari rivalităţi, ei au arătat pe parcursul timpului că se pot uni pentru diferite cauze, cum ar fi abuzurile jandarmilor sau pentru a ajuta victimele inundaţiilor.

Pe de altă parte, există şi faţa urâtă a acestui fenomen. Violenţe extreme, torţe aruncate pe teren sau înspre cealaltă galerie, scaune rupte, scandări rasiste sau xenofobe etc. În plus, un fenomen tot mai des întâlnit în România dar şi în alte ţări: liderii galeriilor pun mai presus interesele personale decât cele ale peluzei. Scopul lor nu mai e demult să susţină echipa ci să scoată profit de pe urma activităţilor peluzei. Mulţi dintre ei sunt şi aserviţi politic. Un alt fenomen întâlnit în majoritatea peluzelor este constanta luptă pentru putere dintre brigăzi. Aproape fiecare mare peluză europeană a avut perioade negre, adevărate „războaie civile” din acest motiv. Multe lucruri sunt de neînţeles în lumea Ultras, dar Richard Hall spune foarte bine în The Guardian: „In the midst of all the chaos there are codes and rules that must be followed stringently. It is madness but there is a meticulous method to the ultras madness. Imagine Italian football without them. Imagine the San Siro on a Champions League night without the Curva Sud, the match devoid of incessant chanting, flares, smoke and spectacular choreographies.

Totuşi lumea confundă adesea ultraşii cu celebrii „hooligans”. Este o mare diferenţă. Scopul huliganilor este violenţa. Au loc bătăi organizate. The Football Factories sau Green Street Hooligans sunt edificatoare în acest sens. Pentru mine acest „hooliganism” e un mod primitiv de a trăi atât fotbalul cât şi propria viaţă, deci nu are nicio legătură cu ultraşii.

Există totuşi şi viaţă dincolo de peluză. Dincolo de fumul torţelor şi de săritul pe gard atunci când echipa ta dă gol. Acolo se află „cetăţenii” aşa cum sunt ei numiţi la noi. Cei care stau la tribune, cei care stau jos şi manancă liniştiţi un hotdog sau popcorn în timp ce se uită la meci. Sigur că scapă şi ei câteva sfaturi tactice politicos adresate fotbaliştilor în timpul meciurilor, dar cam atât.

„Dacă ar fi după ei, pe stadion ar fi ca la teatru!” spun ultraşii. Vă daţi seama, ca la teatru! Ce coşmar! Ultraşii nu pot înţelege că fotbalul poate fi privit şi mai relaxat. Da, ca la teatru. Până la urmă, care e problema? Nu e fotbalul tot un spectacol? Există oameni care vin de peste 20 de ani la tribuna aceluiaşi stadion. Ei nu îşi iubesc echipa? Doar pentru că nu cântă sau aprind torţe? Nimic mai fals. Pe de altă parte sunt şi mulţi cetăţeni care nu înţeleg modul ultras de a-ţi susţine echipa şi văd doar partea urâtă a fenomenului.

Aici este greşeala, din punctul meu de vedere. Faptul că nici cetăţenii, nici ultraşii nu reuşesc să înţeleagă că fiecare e liber să trăiască fotbalul după cum doreşte. Unii mai fanatici, alţii mai puţin. E doar un mod de relaxare pe care fiecare îl înţelege diferit. Desigur, totul atât timp cât nu îi încalci drepturile celuilalt.

Ce se întâmplă la Newcastle?

Toate tunurile sunt îndreptate spre Alan Pardew zilele astea şi deşi nu pare că pleacă nicăieri, faptul că Newcastle încă nu a învins pe nimeni în campionat după şapte etape cântăreşte mult în atmosfera anti-Pardew de pe St. James’.

Alan Pardew a sosit la club în decembrie 2010 şi Newcastle a terminat sezonul respectiv pe locul 12. Însă remarcabil a fost sezonul care a urmat. În vara lui 2011 Pardew i-a adus pe Yohan Cabaye şi Demba Ba şi Newcastle a început sezonul cu 11 meciuri fără înfrângere în toate competiţiile. Cisse a venit şi el în iarnă iar la finalul sezonului Pardew primea titlul de cel mai bun manager din Premier League după ce terminase pe locul cinci cu Newcastle, calificându-i astfel în Europa League. Ca urmare, în septembrie a semnat o prelungire de contract valabilă pe opt (8!) ani. Totul părea să fie în regulă pe Tyneside. Deşi Newcastle a ajuns în sferturile Europa League, Pardew a simţit pe propria piele ce înseamnă să joci şi în Europa şi în campionat. Newcastle s-a salvat de la retrogadare pe final terminând pe locul 16 şi, poate mai important de atât, a fost înfrântă cu 3-0 de Sunderland chiar pe St. James’ Park. Sezonul precedent Newcastle a terminat pe 10 dar a fost din nou umilită de Sunderland acasă cu acelaşi scor. Lucrurile au mers doar în jos după acel sezon memorabil 2011-2012, dar parcă sezonul acesta au atins fundul prăpastiei.

Newcastle e pe locul 18 după ce în şapte etape a strâns doar patru puncte. A înscris şapte goluri şi a primit 14. Cel mai important: nicio victorie. Campania de transferuri poate fi o cauză aşa că o să fac o analiză scurtă.

Ayoze Perez a fost adus de la Tenerife, o echipă de mijlocul clasamentului din Segunda Division. Un transfer cel puţin ciudat chiar şi pentru Pardew. Nu e folosit ca titular, în şase meciuri în care a jucat nu a marcat niciun gol. Jack Colback pe de altă parte pare un transfer reuşit, are experienţă în Premier League, vine după un sezon remarcabil la Sunderland şi a fost printre cei mai buni în acest sezon. Putem discuta de ghinion pentru Pardew având în vedere că cel mai promiţător transfer al său, Siem de Jong, s-a accidentat şi va lipsi până în decembrie. Daryl Janmaat a jucat bine până acum, în schimb Cabella şi Riviere par că mai au nevoie de timp pentru adaptare.

Totuşi, plecările au cântărit mai mult. În special cea a lui Cabaye din iarnă. De Jong ar fi trebuit să fie înlocuitorul, dar accidentarea lui o lasă pe Newcastle destul de descoperită. De asemenea, Remy s-a dus la Chelsea. A plecat şi Debuchy şi apărarea nu arată deloc bine. Axul central pare total depăşit, Williamson are carenţe de fundaş în Sunday League iar Coloccini pur şi simplu nu mai are chef de fotbal. În condiţiile astea, e greu de înţeles de ce nu a fost adus măcar un fundaş central. În atac a fost nevoie tot de Cisse să revină pentru a salva situaţia, el fiind şi golgheter, cu patru goluri marcate. Riviere e o dezamăgire până acum.

E discutabil cât e vina lui Pardew şi cat a lui Ashley, care de când a venit a instaurat o politică de transferuri ieftine. Lucrurile au mers bine până recent pentru ca Pardew a reuşit să aducă jucători ieftini, în principal din Franţa, care au dat randament. Dar totul are o limită. Putem presupune că nu a fost dorinţa lui Pardew ca Remy, Cabaye sau Debuchy să plece sau ca de Jong să se accidenteze. De asemenea, putem presupune că e nevoie de timp ca noii jucători să se adapteze. Ideea e că nu e totul alb sau negru şi cred că vina pentru ce se întâmplă e împărţită de Pardew cu Ashley.

Lucrul cel mai clar e că fanii nu îl mai vor pe Pardew, dar şi mai evident e că Ashley nu ţine cont de asta. Nici Pardew nu mai ţine minte de câte ori i s-a cântat „You’re getting sacked in the morning”. Există şi site-ul sackpardew.com iar la meciul de ieri de pe Liberty Stadium a fost afişat acest banner.

Ieri au reuşit să scoată un egal la Swansea cu Cisse pe postul de erou din nou. Un pas mic, au urcat pe 18, dar pare să fie un progres. Minim, dar un progres. Dacă reuşesc să îl ţină departe de accidentări pe Cisse, ar putea avea şanse la o revenire. Newcastle pare destul de imprevizibilă la ora actuală, după înfrângerea cu Stoke aş fi băgat mâna în foc că Pardew e out a doua zi, dar Ashley pare că vrea să continue cu el. Urmează trei meciuri în care vor întâlni pe Leicester, Tottenham şi Liverpool şi dacă ies cu bine din seria asta, Pardew ar putea rămâne al doilea antrenor ca vechime la o echipă din Premier League după Wenger.