Momentul culminant al primei mele vizite la White Hart Lane s-a petrecut în minutul 23 al meciului Tottenham-West Ham United. Atunci Harry Kane a marcat primul său gol în poarta dinspre South Stand unde eram și eu și stadionul a erupt într-un “He’s one of our own, Harry Kane, he’s one of our own”. Nu există sistem de sunet ultra-super-mega Hi-Fi care să redea atmosfera sonoră din tribună. Vreo treizecide mii de oameni cântând în cor. Si am intels atunci de ce însuși eroul catecului a mărturisit că i se face pielea de găina cand îl aude și murmură refrenul când iese din stadion. Nu pot să-mi dau seamă în ce măsură Harry Kane e “de-al meu”, dar știu că m-am simțit bine cântând.
Inainte de meci am avut plăcerea să mă întâlnesc cu Coys (căruia îi mulțumesc și public pentru ajutorul în procurarea biletului). Nu ne văzusem niciodată înainte. Convins fiind că îl voi recunoaște ușor nu schimbasem semnalmente de recunoaștere. Eram sigur că dacă știam zona (un pub de lângă stadion) îl voi recunoaște după statura, metaforic vorbind gigantică, obținută prin articolele apreciate și comentariile obiective și pertinente făcute aici de ani buni. A fost un pic dificil să ne recunoaștem, amândoi cu telefonul în mână, uitandu-ne in jur cateva zeci de secunde, deși ne aflam la cativa pasi unul de celălalt. După o bere, niște discuții de parcă ne știam dintotdeauna și o victorie Spurs pot spune cu siguranță: e “de-al nostru”.