Arsenal rateaza traumatizant Cupa Ligii

Birmingham a venit pe Wembley fără să fi citit scenariul creionat de presa engleză, neruşinat de părtinitoare. „Albaștrii” n-au aflat că ajunseseră până în finală doar pentru că Arsenal avea nevoie de un adversar la îndemână, ca să pună capăt secetei obsedante din ultimii ani. Lui Arsenal îi venise timpul, după cum anticipa Alan Hansen înaintea partidei. Rolul lui Brum era cel al unui adversar bătăios, dar vădit inferior. Până la urmă nu o mai bătuse pe Arsenal la Londra din octombrie 1957.

No-one gave us a prayer, we were underdogs but sometimes the bookies don’t get it right. (Alex McLeish)

Dar oricine i-a urmărit pe Birmingham sub Alex McLeish, ştia că sunt orice numai uşor de bătut nu. Cine le-a dat rolul sparring-partnerului accesibil, nu-i cunoaşte câtuşi de puţin. Brum sunt o trupă capabilă să frustreze pe oricine prin organizarea, încăpăţânarea şi salahoreala lor, în cel mai admirabil sens al cuvântului. Şi asta s-a şi întâmplat până la urmă.

Foster a fost un munte de portar timp de 90 de minute, Roger Johnson, pregătit ca întotdeauna să înghită şrapnel dacă asta e nevoie, şi-a dus accidentarea pe picioare, Bowyer putea fi ușor confundat cu un gooner judecând după eleganţa paselor, in timp ce Zigic a fost aceeaşi prăjină incomodă care fixează jocul de atac al lui Birmingham.

There’s more quality at Arsenal, but there’s not more heart. (Stephen Carr, aproape retras acum trei ani din cauza problemelor la genunchi)

N-a avut numai inimă Brimingham ieri, dar şi multă metodă. Brum a avut un plan clar pe care l-a executat fără să crâcnească. McLeish a aglomerat mijlocul, i-a marcat strâmt pe Wilshere şi Song, care de fiecare dată când primeau mingea aveau om în spate, şi a ţinut echipa îngustă, împingând-o pe Arsenal în benzi, unde nu se simte prea bine.

Arsenal mi s-a părut că a intrat în meci prea încordată, prea apăsată de presiunea argintăriei. Necazul tunarilor a fost ca au dat peste o echipâ a cârei seceta durează de 48 de ani.

Ce mi s-a părut curios la Wenger a fost că l-a jucat pe Nasri în dreapta şi pe Rosicky în centru. Apoi în ultimul sfert de ceas, când Birmigham fusese obligată să se retragă în tranşee, l-a scos pe Arshavin, şi l-a ţinut în teren pe Rosicky. Încrederea pe care Wenger continuă să i-o acorde cehului, atât de şters de fiecare dată când îl văd, e chestionabilă.

Da, meciul s-a câştigat pe o sinistră neînțelegere defensivă, dar asta numai pentru că (sic) karma a fost nevoită să intervină ca să repare nedreptatea din minutul 3, când Szczesny l-a cosit pe Bowyer în careu. La 1-0 şi în 10 oameni tot meciul, Arsenal ar fi avut de tras serios.

Bâlbâiala lui Kos trebuie că a trezit amintiri dureroase de la finala Cupei Ligii cu Luton din 1988, de data asta cu Gus Caesar pe post de călău.

Totusi, nu mă grăbesc să-i arunc sub autobuz pe Szczesny şi Koscielny – pe ambii s-a putut conta în ultimele luni. Dar când de ani de zile toată lumea cere un portar şi un fundaş central de calitate, Wenger rămâne loial propriei filozofii: „Noi nu cumpărăm vedete, noi le facem.” I-oi fi făcând tu nene, dar cu ce preţ?

Chesney şi Kos au toate şansele să devină jucători de bază în următoarele sezoane, dar fapt e că polonezul a început sezonul din poziţia de al treilea portar, în timp ce francezul juca la o echipă de mijlocul clasamentului în Franţa anul trecut pe vremea asta. Nici unul nici celălalt nu-s tocmai obişnuiţi cu finalele şi asta s-a văzut.

Arsenal pierde aşadar o finală în cel mai traumatizant mod posbil. Ce urmează? Urmează două săptămâni crunte, care o să le facă sau o să le desfacă întreg sezonul. Primul hop e Leyton Orient la mijloc de săptămână, şi orice pas greşit acolo cred că va fi prea mult de suportat pentru mentalul colectiv al echipei. Dacă bat, îi aşteaptă oricum Man United în turul următor, pe 12 martie.

Dar adevăratul hop va fi returul cu Barça de săptămâna viitoare. Arsenal a bătut pe Emirates o echipă care îi demonstrase atât de clar anul trecut că operează la alt nivel. Un meci de poveste, dar care trebuie pus în context.

În primul rând, februarie e luna ahiliană a Barcelonei, dacă vreţi, luna în care scăderea de formă e nu doar aşteptată, ba chiar programată. În al doilea rând, de când Guardiola a preluat echipa, Barça n-a câştigat nici un meci în deplasare în fazele eliminatorii din Ligă. Pare neverosimil, dar calificările au venit mereu pe Camp Nou, de obicei într-o manieră emfatică. A mai fost golul valabil anulat catalanilor şi lejeritatea necaracteristică, cu care Messi a tratat unele faze. Ţineţi cont şi că Fabregas, Walcott şi Van Persie au şanse mari să rateze returul.

Nu încerc să sugerez că Arsenal nu poate să treacă de Barca. Poate. Nici că nu poate să treacă de Man U în cupă şi campionat. Poate şi asta. Doar că aseară s-au împiedicat la primul şi cel mai uşor hop dintre cele care vor urma.