Jurnalism

Gazetărie sportivă liberă. La ce bun când nu folosește decât la șters geamuri?

Presa sportivă are marea şansă de a fi relativ irelevantă din punct de vedere propagandistic, fiind ferită din start de pericolul de a fi tratată de patron precum un Audi. Presă sportivă din România e liberă, măcar de atât ne-a convins Cătălin Tolontan. Problemă e că, fiind o instituţie capitalistă, liberă înseamnă că e liberă să facă profit.

„Stirile sunt un mod de-a face bani, la fel cum a vinde pâine e un mod de-a face bani. Nimeni nu crede cu adevărat că ştirile şi jurnalismul sunt un serviciu adus democraţiei. (John Wilson, cel care controla politica editorială a BBC-ului in 1998)”

Păi nene, dacă unul din directorii Beeb-ului gândeşte aşa, ce să mai aştepţi de la gazetarii noştri care încearcă să-şi facă un loc în capitalismul asta sălbatic? Leasing-ul ăla la Seria 5-ul luat înainte de criză nu se plăteşte singur, să ştiţi.

Să nu confundăm importantul cu interesantul

Aspiraţia oricărui jurnalist e să facă lucrurile importante, interesante. Ca breaslă, presarii de sport pe care-i avem nu sunt în stare să facă asta. Aşa că au început să facă lucrurile interesante, importante. E o scurtătură irezistibilă pentru ageamii.

Aşa au ajuns detalii anodine precum limuzinele, piţipoancele şi troglodiţii care se birjăresc pe sticlă să ia prim-planul. Pseudo-gazetarii de sport, foşti shaormari şi agenţi de vânzări, nu ştiau cum să facă medalia de aur de la scrimă sau povestea puştiului cumpărat de Juventus, interesante, aşa că nu le-a rămas decât să îl facă pe Gigi Becali important.

„It is our job to interest them in everything. It requires the highest degree of skill and ingenuity.” (Arthur Christiansen)

ȘOCANT: asta vrea publicul

Reţeta se ştie de mult, de pe vremea yellow-press-ului new-yorkez care se vindea cu un cent: sex şi scandal. Asta se cere, asta vrea publicul.

„Într-o cultură comercială, privitorul are mai multă putere decât jurnalistul.” (Nick Davies)

Când nu sunt de-a dreptul pornografice, cum e cazul Prosportului, ediţiile online ale ziarelor de sport de la noi sunt atât de triviale şi derizorii, încât te întrebi cine ar vrea să citească asemenea scârnăvii.

Răspunsul e simplu: mahalaua, care în România e majoritară, şi nu avea cum să fie altfel după 50 de ani de pârjol comunist. Ţesutul social alterat de la noi permite acestor organizaţii să facă profit vânzând gunoi, unor oameni cărora le place să înghită gunoi. Evident, ei nu-şi dau seama că e gunoi pentru că nu sunt instruiţi suficient.

Nu-şi dau seama, sau nu le pasă atâta timp cât „se râd”, că aleg minciunile în locul adevărului. Oamenii care se îndoapă cu mici şi bere o viaţă, n-or să poată să aprecieze un risotto cu fructe de mare şi un pahar de cabernet. Tot ce contează e să se sature. Pe unii îi satură adevărul, pe alţii circul.

Surse din anturajul meu spun că…

săptămâna trecută m-a sunat un domn, care ocupă o poziţie importantă în ierarhia unuia din trusturile mari de la noi. Deşi era prima dată când vorbeam, discuţia a curs firesc, direct, timp de aproape jumătate de oră în care am vorbit despre presă de pe Dâmboviţa şi cea de pe Tamisa.

Deşi dânsul e un „rechin” în jurnalismul nostru, iar eu doar un „biban”, el mi-a făcut câteva mărturisiri despre cum funcţionează redacţiile pe care le controlează. N-avea nici o obligaţie să facă asta, şi tocmai de asta i-am promis că ce discutăm rămâne între noi.

O chestie îmi permit să v-o împărtășesc, pentru că nu cred că încalc confidenţialitatea. El îmi spunea că avusese cu câteva zile înainte o ştire „serioasă” care făcuse câteva sute de vizualizări, faţă de câteva zeci de mii, cât face orice bârfă mai acătării. Vasăzică, ei încearcă, dar publicul respinge conţinutul serios. Venind din partea unui om „who clearly knows his onions” când vine vorba de presă, m-a surprins naivitatea acestui tip de gândire. Două observaţii:

• nu există jurnalism serios şi neserios, doar jurnalism bun şi jurnalism prost. Se poate scrie prost despre chestii serioase, de fapt asta se întâmplă când nu ai jurnalişti capabili să facă lucrurile importante interesante.

• o ştire decentă nu are cum să facă trafic pe un site mizerabil, pentru că prin conţinutul obişnuit, site-ul deja a alungat felia de public care ar fi apreciat respectivă ştire. „Strategia infotainment-ului distruge autoritatea organizaţiei jurnalistice de a prezenta ştiri serioase şi astfel îi îndepărtează pe cei care caută aşa ceva.”

E şi motivul pentru care doi monştri precum Radu Paraschivescu şi Radu Cosașu semnează frecvent articole cu două-trei comentarii. E ca şi cum vânzătorul de casete cu manele s-ar plânge că nu a vândut discul cu Dvorak. Nene, aia care ascultă muzică simfonică se feresc de taraba ta ca dracu de tămâie!

Asta nu înseamnă că publicul care mai are răbdarea şi plăcerea să guste muzică simfonică/jurnalism de calitate a dispărut. Să vă dau un exemplu recent. Câte vizualizări credeţi că făcut pe Hotnews, un reportaj de la prima întâlnire din cadrul seriei de conferinţe “Mircea Vulcănescu”? Vă zic eu: 10 mii! Mi se pare colosal. Nu m-aş fi gândit că există atâţia oameni în România care să ştie măcar cine a fost Mircea Vulcănescu, barem să mai şi citească despre dânsul!

Incă se face presă adevărată în România, uneori pe Hotnews, uneori pe voxpublica, uneori în Dilema Veche. Ce nu se mai face în România, e gazetărie adevărată de sport. Parafrazându-l pe Liviu Mihaiu, noi, albii*, unde mai citim o cronică bună de meci?

„Albii*-sunt oamenii de culori, sexe si credinţe diferite care nu mai suportă mitocănia, mârlănia, prostul gust, minciuna publică, securiştii si manelele. Ei sunt cei care pleacă din ţară..”

Tu ce crezi? Spune-ți și tu părerea despre presa sportivă din România!

Sursa foto: adevarul.ro

Acesta este al patrulea articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual:

• Despre presă si adevăr
• Cum e la ei
• Cum e la noi

După articolul de ieri veţi fi ajuns la concluzia că jurnalismul occidental e otrăvit de distorsiuni propagandistice, piaristice şi comerciale.

„This is the heart of modern journalism, the rapid repackaging of largely unchecked second-hand material, much of it designed to service the political or commercial interests of those who provide it. (Nick Davies)”

Să nu uităm însă că vorbim de o ţară în care doi jurnalişti, înarmaţi doar cu un pix şi un carnet de notiţe, au dat jos un preşedinte. Cum noi suntem înapoiaţi faţă de Occident sub orice aspect al vieţii cotidiene, presa nu face excepţie. Judecând după perioada pe care o traversăm, cea a mogulilor, suntem cu până la un secol în urmă Occidentului. Lordul Beaverbrook, proprietarul Daily Express în timpul Primului Război Mondial, a spus-o răspicat:

„I run the paper for the purpose of making propaganda and with not other motives.”

Ce diferenţă e între Lordul Beaverbrook şi mogulii români care „vor o organizaţie care să le răspundă la comenzi la fel că Audi-ul pe care-l au”?

Avem patru mari proprietari de media. Cu primii doi, Vântu şi Voiculescu e simplu, ei au o ideologie pe care încearcă să o impună prin ziarele şi canalele de televiziune pe care le deţin. Ceilalţi doi, Patriciu şi corporaţia care deţine trustul Pro, sunt interesaţi strict de profit, la fel ca bătrânul Murdoch, care spunea într-un interviu:

„The buck stops with the owner, whether the presses break down, whether there are libels in the papers, or anything else.”

Iată, într-o propoziţie, modelul de business al jurnalismului negustoresc. Calomnii, ne-calomnii, minciuni, manipulări sau adevăruri, tot ce contează pentru patron e ce rămâne când tragi linie. Doar e un business, nu? NU, nu doar un business.

C.P. Scott, un domn care a fost 57 de ani redactor-şef al Manchester Guardian a înţeles-o cu mult înaintea noastră. Iată un fragment dintr-un eseu legendar, scris în 1921:

„A newspaper has two sides to it. It is a business, like any other, and has to pay in the material sense în order to live. But it is much more than a business; it is an institution; it reflects and it influences the life of a whole community; it may affect even wider destinies. It is, in its way, an instrument of government. It plays on the minds and consciences of men.”

Nu-s decât vorbe, o să-mi spună cinicii. Puternice, vii, adevărate, dar totuşi vorbe. Într-o economie de piaţă amorală, tot ce nu e interzis e permis. Tot ce putem face ca şi consumatori de presă, e să vedem care ziare/televiziuni stâlcesc mintea şi să ne ferim de ele.

Dacă aş vrea să fie altfel? Cum să nu! Dar vorba lui Marlo Stanfield: „You want it to be one way, but it’s the other way!”

Acesta este al treilea articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual:

• Despre presă si adevăr
• Cum e la ei

Jurnalismul occidental s-a schimbat fundamental în ultimii 30 de ani. Din cauză că familiile care deţineau marile ziare şi televiziuni, moştenite din tată în fiu, nu-şi mai permiteau să suporte pierderile, acestea au ajuns pe mâna corporaţiilor mass-media. O dată ce s-a întâmplat chestia asta, ele s-au mutat dintr-o logică propagandistică, într-una comercială -€“ au devenit afaceri al căror singur scop e să producă bani. S-au tăiat costurile şi s-a maximixat profitul. Acest mod negustoresc de a funcţiona a devenit cel mai mare obstacol în calea spunerii adevărului.

Tăierea costurilor

Pentru a tăia costurile, s-au dat afară oameni, mii şi mii şi mii de oameni. De la corespondenţi străini (America avea câteva mii în anii ’80, acum mai sunt în jur de 150) până la corespondenţi locali, băieţii aia care stăteau de vorba cu oamenii din spitale, din tribunale, de la stadion. De ce să trimită fiecare ziar un reporter la tribunal, când agenţia de presă poate să trimită un singur reporter, care să servească toate ziarele? Ceea ce fusese odată un corp întreg şi sănătos era acum emaciat, descărnat de o întreagă reţea de reporteri şi surse prin care informaţia autentică ajungea în redacţie.

Jurnalismul a devenit un schelet fără muşchi. Acest schelet e agenţia de presă. În Anglia, Press Association e osatura pe care se sprijină întreaga industrie. Cu mici excepţii, orice ziar sau televiziune din Anglia şi de oriunde îşi ia materialele gata-făcute de la această agenţie de presă. America are Associated Press-ul, Franţa France Press-ul, iar noi Mediafax-ul.

Dacă PA-ul ratează un atentat terorist eşuat, respectivul atentat nu s-a întâmplat pentru englezul de rând, pentru că nu va afla niciodată despre el. Dacă ei se înșeală, la fel va face şi englezul de rând, pentru că nu-şi permite nimeni să-i verifice. BBC pretinde de la jurnaliştii săi să aibă mereu două surse, two pairs of eyes, regula cardinală a jurnalismului. Excepţie fac materialele primite de la PA, care e văzută ca o „confirmed single source”.

Maximizarea profitului

Apoi pentru a maximiza profitul în epoca digitală, s-a generat un flux de ştiri care trebuie alimentat continuu. Cercetătorii de la Universitatea din Cardiff au arătat că un gazetar face astăzi munca pe care o făceau trei gazetari în 1985. Altfel, el are de trei ori mai puţin timp să se documenteze, să verifice, să ia legătură cu sursele decât acum 25 de ani.

Dacă acceptăm că profesionistul e cel care are o anume expertiză într-o zonă foarte îngustă, care ştie foarte multe despre foarte puţine, ce spune asta despre jurnaliştii moderni, încurajaţi să ştie câte puţin despre foarte multe?

Aceiaşi cercetători au analizat timp de două săptămâni, cele mai prestigioase patru cotidiane quality din Anglia: The Times, Guardian, Independent şi Daily Telegraph. Rezultatele sunt neverosimile: 80% din materialele publicate în aceste ziare sunt preluate de la agenţii de presă sau PR, 8% au o provenienţa incertă, în timp ce doar 12% mai sunt generate de reporterii ziarului. 12! Din opt materiale, unul singur e scris de un angajat al ziarului!

Am introdus mai sus un element nou, PR-ul, relaţiile publice. S-au scris sute de cărţi, mii, despre subtila artă a relaţiilor publice. Cel mai bine ar fi să vedem ce are de spus Edward Bernays, părintele-fondator al PR-ului:

„The conscious and intelligent manipulation of the organized habits and opinions of the masses is an important element in democratic society. Those who manipulate this unseen mechanism of society constitute an invisible government which is the true ruling power of our country. …We are governed, our minds are molded, our tastes formed, our ideas suggested, largely by men we have never heard of.

In almost every act of our daily lives, whether in the sphere of politics or business, in our social conduct or our ethical thinking, we are dominated by the relatively small number of persons…who understand the mental processes and social patterns of the masses. It is they who pull the wires which control the public mind.”

Personajul cheie în toată această schimbare cataclismică e un anume Rupert Murdoch, care l-ar face şi pe Sorin Ovidiu Vantu să treacă drept etalon de moralitate. Murdoch a preluat în anii ’50 afacerea tatălui, ziarul Adelaide News şi a devenit prototipul de mogul mediatic nemilos, mercantil, care şi-a folosit constant ziarele şi televiziunile pentru a servi interesele aliaţilor săi politici.

60 de ani mai târziu, Murdoch deţine una din cele mai mari corporaţii media din lume, News Corporation, care controlează câteva din cele mai importante ziare şi televiziuni din Anglia şi Statele Unite. Zilnic, 200 de milioane de oameni îşi iau informaţiile de la un canal care e în proprietatea lui Murdoch, care nu întâmplător, e pe locul 13 în clasamentul celor mai influenţi oameni din lume, publicat de revistă Time. Pe scurt, în jurnalismul modern Murdoch e dracu’€™ gol, un personaj care nu s-a dat înapoi de la nimic că să obţină ceea ce voia.

Întrebarea pe care şi-au pus-o mulţi, inclusiv Andrew Neil, unul din editorii Sunday Times, e: „De ce să nu fie proprietarul, arbitrul suprem a ce urmează să conţină propriul lui ziar?” Pentru că făcând asta, îşi trădează cititorii, care aşteaptă adevărul, nu versiunea patronului despre adevăr.

„All this intervention is deeply damaging behaviour -€“ the truth being traded for political favour and commercial advantage. If honesty is the defining value of journalism, then this precisely qualifies as journalism which is entirely bad.” (Nick Davies)

Acesta este al doilea articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual:

• Despre presă si adevăr

Întrerup programul obişnuit, pentru o paranteză jurnalistică, mai lungă decât de obicei. Ştiu, v-am promis un blog de cultură fotbalistică britanică, dar mă încăpăţânez să scriu despre jurnalismul (sportiv) pentru că e unul din lucrurile care conteză pentru mine, ca profesie, ca meşteşug.

Dacă intraţi aici doar pentru cronici de meci, risc să vă plictisesc. Dacă vă plac recomandările pe care le fac din când în când, nu cred că o să fiţi dezamăgiţi nici de data asta. Oricum ar fi, cred că dacă o să aveţi răbdare să citiţi până la capăt seria de articole care se va întinde de-a lungul întregii săptămâni, o să fiţi câştigaţi.

Despre ce e vorba? Începând din facultate, continuând cu timpul petrecut în Anglia, şi până acum, am avut şansa să citesc nişte cărţi de excepţie despre jurnalism. Mi-am lămurit unele nedumeriri şi am ajuns să-mi fac o idee despre cum funcţionează mecanismul jurnalistic în general. Discutând cu „civili”, că să le zic aşa, mi-am dat seama că nu toţi au avut şansa asta, că până şi cei mai inteligenţi şi informaţi dintre ei, sunt încă relativ confuzi în privinţa presei.

Ei bine, ultima carte pe care am citit-o, Flat Earth News, a lui Nick Davies, a cristalizat in mintea mea niște idei pe care începusem să mi le fac despre presă, și pe care cred că oricine ar trebui să le știe. Nu ideile mele, ci ale acestui domn, Nick Davies, care după o viată petrecută pe Fleet Street, a hotărât să fluiere în biserică, lehămetisit de direcția în care o luase meseria lui.

Patriciu spune că politica editorială e subordonată de cea comercială, Tolontan îl trage de mânecă pe bună dreptate. Bănuim că jurnalismul ar trebui să fie altfel decât e acum, dar, nu-i aşa, ASTA SE CERE! E o hărmălaie deontologică, o bruftuluială între margini de profit şi valori, în care o să încerc să pun un pic de ordine, să explic cât mai limpede cum văd eu lucrurile.

Despre presă și adevăr

„Mass-media, în general, şi televiziunea în special, sunt, fără comparaţie, cea mai mare influenţă în societatea de astăzi, la orice nivel social, economic şi cultural. Această influenţă e exercitată arbitrar, iresponsabil, fără să ţină cont de orice cod intelectual, moral, cu atât mai puţin spiritual.” (Malcolm Muggeridge)

„Fiecare profesie are o valoare pe care o defineşte. Pentru tâmplari poate fi acurateţea: un tâmplar care nu e în stare să măsoare precis n-ar trebui să fie tâmplar. Pentru diplomaţi, poate fi loialitatea: pot să mintă, să spioneze, să înşele şi să facă tot felul de golănii, dar atâta timp cât sunt loiali guvernului lor, ei îşi fac meseria cum trebuie. Pentru jurnalişti, valoarea definitorie e onestitatea -€“ încercarea de a spune adevărul. (Nick Davies)”

Dar mass-media nu prezintă adevărul un sine, ci o reprezentare a adevărului. Ştirile nu sunt ceea ce s-a întâmplat, ci ceea ce pare ca s-a întâmplat. Diferenţa e esenţială. Până să ajungă la noi, publicul, evenimentele sunt filtrate, spălate, şlefuite că să corespundă unui anumit standard. Iar apoi prezentate printr-o lentilă care e din ce în ce mai aburita.

Iată ce spunea unul din marii reporteri politici ai Americii în 1979, la festivitatea de decernare a premiilor Pulitzer:

„I would like to see us say -€“ over and over until the point has been made -€“ that the newspaper that drops on your doorstep is a partial, hasty, incomplete, inevitably somewhat flawed and inaccurate rendering of some of the things we have heard about în the past 24 hours -€“ distorted, despite our best efforts to eliminate gross bias -€“ by the very process of compression that makes it possible for you to lift it from the doorstep and read it in about an hour.”

Ceea ce vedem şi citim zilnic, nu e realitatea, ci o reprezentare a realităţii, afectată de tot felul de factori şi interese. Vedem o lume a umbrelor, un teatru de păpuşi, care e mai aproape de fantezie decât de realitate. Poate pare radical şi miroase a teorie a conspiraţiei, dar asta se întâmplă pentru că cei care produc ştirile au tot interesul să ne convingă că ei se ocupă cu realitatea, nu cu fantezia.

E ca în gimnaziu, când luai un 5 să zicem în teză la matematică. Nu prea te încânta ideea de a ajunge acasă, şi a le spune părinților că ai comis-o. Mai aşteptai o săptămâna-două, le spuneai că unele probleme au fost de olimpiadă naţională, că mai toată clasa a luat 5-6, şi cea mai mare notă a fost 8. Şi oricum teza nu mai e aşa importantă ca înainte. Adevărul e unul singur, că ai luat 5 în teză la mate, dar tu controlai felul în care împachetai adevărul astfel încât să-ţi servească într-un fel sau altul. Că o făceai tu când erai puşti, sau că acum se coace în redacţii moderne pe monitoare Apple, tot manipulare se cheamă.

Obiectivitate absolută în jurnalism nu există. Orice eveniment prelucrat de jurnalişti şi servit mai departe publicului. Uneori ei au interesul de a-l prezenta dintr-un anumit unghi, alteori nu. Uneori fac pe dracu-n patru ca să ajungă la miezul întâmplărilor, alteori nu trec de coaja lor pentru că, pur şi simplu, nu prea se pricep la ceea ce fac. Dar ce ajunge la public e o informaţie digerată de jurnalişti, şi regurgitată pentru public, deci profund distorsionată.

Una din rezoluţiile începutului de an a fost să evit să mai scriu despre pseudo-gazetăria de sport de la noi. Când ai în faţă un maldăr de bălegar, devine redundant să tot spui că pute. Da, mahalagismul deversat în cotidianele de sport cu greu se mai poate numi jurmalism, da, presarii de azi sunt incompetenți şi venali, dar n-aveţi nevoie să vă spun eu toate astea. Le ştiţi, şi îmi place să cred că v-aţi făcut canale alternative de informare, preferabil occidentale.

Nu voiam deci să mai scriu despre cât de jos a coborât presa sportivă. Dar articole precum cel al lui Cătălin Tolontan de astăzi, încă mă revoltă. E prea mult! Textul se înscrie în propaganda bine-cunoscută -€“ patronul nu se amestecă în conținutul editorial (nu asta e logica supapelor din stenogramele lui Vântu?), suntem curaţi ca lacrima şi mai ales, nu suntem tonomate! Greu de înţeles de ce e nevoie să repeţi asta la fiecare două săptămâni. În orice caz, regularitatea acestui tip de articole le împiedică să mai capteze în mod legitim atenţia.

Ce deranjează e finalul, asumarea neruşinată a regulilor impuse de unul din cele mai bune manuale americane de etică jurnalistică. Când face asta, Tolo seamănă cu Samuel L. Jackson în Pulp Fiction, care le cita victimelor din Biblie înainte să le tragă un glonţ în cap.

E mai greu să pretinzi că aderi la un anume set de valori, când conduci o organizaţie care îl terfeleste deliberat şi constant. Orice cititor cu capul pe umeri care citeşte întâi poziţia lui Tolo, apoi deschide pagina principală a Gazetei se confruntă cu ceea ce în termeni psihologici se cheamă disonanţă cognitivă. El aşteptă şampanie şi primeşte moare de varză.

E mai greu să spui că esenţa jurnalismului constă în disciplina de a verifica, când îl dai pe titularul Zicu în afară lotului în ziua meciului, având drept unică sursă un patron cu intenţia clară de a induce în eroare. E mai greu să spui că jurnaliştii pe care-i conduci se străduiesc să facă lucrurile importante interesante şi relevante, când ei scriu o zi întreagă despre bătaia cu săbii din discoteca din sat. În fine, e mai greu să spui că prima obligaţie a jurnalismului e adevărul, când nu eşti nici măcar în stare să traduci o ştire cum trebuie. Exemple tot sunt, înainte puneam la bookmarks gafele gesepiste, dar au devenit atât de frecvente încât nu mai are nici un haz.

Ce rămâne e fractura vădită între ce vrea Tolo să ne convingă că e GSP-ul şi ce vedem în fiecare zi că e – o fiţuică nocivă care respectă o singură regulă, cea a profitului făcut cu orice preţ.