De ce (nu) tin cu Barcelona

Scriu cu o oarecare întârziere despre clásico, pentru că am aşteptat că serotonina să revină la parametri normali. Privind meciul la pub (sună englezit, dar chiar am pe aproape un pub care serveşte Guinness la halbă) mi s-a întâmplat un lucru ciudat: în tot fumul de ţigară, ciocnitul de halbe şi banterul inerent au fost câteva minute aproape hipnotice, fixate de acele două călcâie consecutive, în care hărmălaia s-a oprit. N-a spus-o nimeni dar o gândeam toţi: „Frate, tu vezi ce se întâmplă?”

Toţi am avut senzaţia că suntem martori la ceva unic, care se întâmplă la un alt nivel decât norma cu care eram obişnuiţi. A doua zi, am revăzut meciul, am citit cronicile, şi bănuiala mi s-a confirmat: fusese cea mai vădită demonstraţie colectivă de superioritate din fotbalul modern, comparabilă doar cu primele 20 de minute din turul cu Arsenal. Pure fuckin’€™ class, nec plus ultra, caviarul Beluga al fotbalului.

Într-un articol excepţional, despre care unii au spus că e cea mai bun bucată de jurnalism sportiv american, David Foster Wallace definea ceea a intrat în jargonul tenisului drept „Federer moments”:

„Almost anyone who loves tennis and follows the men’s tour on television has, over the last few years, had what might be termed Federer Moments. These are times, as you watch the young Swiss play, when the jaw drops and eyes protrude and sounds are made that bring spouses in from other rooms to see if you’re O.K.

The Moments are more intense if you’ve played enough tennis to understand the impossibility of what you just saw him do.”

Acelaşi lucru se întâmplă de câţiva ani cu Barça. Viziunea lui Xavi, flerul lui Messi sau autoritatea lui Puyol furnizează împreună ceea ce s-ar chema „momentele Barça”. El Clásico a fost o supradoză de astfel de momente. David Villa, Messi şi Xavi au primit toţi 9 în L’€™Equipe, o notă pe care francezii o dau o dată la câţiva ani.

Pentru un neutru, fotbalul nu poate fi cu mult mai frumos decât a fost luni seară. Dar ce neutru mai sunt eu, când îmi place atât de mult echipa asta?

În primul rând, îmi place Barça pentru că e o instituţie construită pe mândria rezistenţei anti-fasciste. Îmi place aluzia la democraţie a sistemului cu socios şi faptul că directorii clubului nu sunt plătiţi pentru munca lor. Îmi place ideologia din spatele fotbalului, antagonismul la filozofia madridistă că totul are un preţ.

„If Barça were going to hire an untested young coach, a beloved former player for the club, and shower him with faith and support, Madrid were going to hire a successful outsider and keep him beholden and terrified. If Barça were going to build a team carefully around a specific, articulated style of play, Madrid were going to build a team by devouring superstars and foaming in a sea of money. If Barça were going to make themselves a joyful superpower, dedicated to openness and beauty and everything else Més que un club is supposed to represent, Madrid were going to abandon all pretense of valuing anything but crushing their opponents at soccer.”

Un domn care ştie mai mult fotbal decât noi toţi la un loc, recunoştea recent că Barcelona e modelul de urmat:

„Barcelona is the role model. It is a model for players and holds a philosophy that I like. It is the model to follow.”

Dar mai ales, îmi place echipa de acum. Vreau ca ea să ia titlul în Spania şi Liga Campionilor, pentru că e o echipă teribilă, joacă un fotbal estetic şi ludic în acelaşi timp, care nu seamănă cu nimic din ce am mai văzut până acum.

Cu toate astea, nu ţin cu Barça în sensul clasic, până la moarte şi dincolo de ea. Peste 15 ani, când Iniesta se va îngriji de o grupă de pitici la cantera, o să-mi fie egal cine ia titlul în Spania. Dar până când echipa asta va începe să joace la fel de unidimensional ca toate celelalte, neutralitatea mă obligă sa țin cu ei.

Pare contraintuitiv, dar arătaţi-mi un neutru căruia să nu-i placă Barça. Sunt o specie rară, pentru că e ceva în jocul catalanilor care îţi captează atenţia şi imaginaţia. Deşi n-or s-o recunoască, haterii Barçei sunt exclusiv cei care au fost călcaţi pe coadă de catalani într-un anumit punct al existenţei lor.

Madrileni care îţi spun că fotbalul n-ar avea haz dacă toate echipele ar juca precum rivalii lor. Gooneri încă traumatizaţi după dubla din sezonul trecut, care se amăgesc că Messi n-ar mai fi Messi dacă îl scoţi din La Liga, dar care se dezumflă când îşi dau seama că argentinianul iar a ieşit golgheter în Liga Campionilor.

Mancunieni încă măcinaţi de impotenţa din finala de la Roma care te întreabă mereu unde ar fi Messi fără Xavi, Xavi fără Iniesta, sau Pep fără toţi la un loc. Vorba lui Ray Hudson: „Who cares? Just enjoy it, man!”

Sursa foto: Flickr, Francisco Vargas – Haripako

Comments are closed.