De ce tineti cu cine tineti?

E genul de întrebare care m-a împins către masterul pe care l-am făcut la Londra. Voiam să înţeleg ce-l face pe Petrică din Chitila să ţină cu Chelsea, şi să mai şi plătească 50 de euro pe un tricou cu Lampard care pe Adidas i-a costat 5 euro să-l producă. Eu pot să vă spun ce cred sociologii, pot să vă spun ce cred eu, dar de lămurit de ce ţineţi cu cine ţineţi doar voi puteţi să mă lămuriţi.

Rămâi în perimetru!

În Anglia, regula nescrisă a fotbalului e: Support your local team!. Nu poţi să fii suporter autentic decât prin sânge şi/sau prin glie. Adică dacă bunicul tău a ţinut cu West Ham, taică-tău a ţinut cu West Ham, iar tu ai crescut în estul Londrei cu poveştile vecinilor despre alunecările lui Bobby Moore. Nu poţi să ţii cu West Ham dacă eşti născut în Birmingham. Nu se face.

Cine ignoră regula asta, indiferent de divizia în care a ajuns să se scufunde echipa locală, trece drept impostor şi devine un paria al pub-urilor, pentru că a dat loialitatea pe bragging-rights.

Trup și suflet pentru culori

Asta se întâmplă în Anglia. În România e aproape împotriva firii să ţii cu echipă locală. Cu excepţia celor câteva oraşe cu tradiţie fotbalistică, Timişoara, Craiova, Argeş, lumea şi-a căutat o echipă „adevărată” cu care să ţină, adevărată însemnând una care să câştige chestii. De fiecare dată când sunt întrebat cu cine ţin, şi răspund Poli Iaşi, urmează inevitabil întrebarea: „Bine, dar cu cine ţii, dintre astea mari?”, ca şi cum afilierea faţă de o echipă mică e inadecvată. Or, după ce am cunoscut domni respectabili cu abonamente vechi la Crystal Palace sau Swindon, știu că asta e o aberație.

In paranteză fie spus, nu prea mai țin nici cu Poli Iași, pe motiv ca nu prea mai există. Găinăriile cu damf politic m-au îndepărtat de echipă. Nu mai e echipa mea, e doar una care se întâmplă să joace în Iași.

Nu e o coincidenţă că aproape un român din doi ţine cu echipa care a câştigat cele mai multe chestii de-a lungul timpului. Când Steaua venea să joace în Copou, vedeam un public alienat de nişte tensiuni interioare, unii cu jobenuri roş-albastre ajungeau să strige „Iaşu’€™, Iaşu’”, alţii cu fulare cu Poli înjurau când Bănel şi-a dat autogol, o masă de oameni care nu prea mai ştiau cu cine ţin de fapt.

Glory-hunters made in Tecuci

Dacă englezii tind să ţină cu echipă locală, românii tind să ţină cu echipa care câştigă. Trebuie că suntem cea mai „glory-hunting” nație de pe pământul ăsta. Cum altfel să-ţi explici faptul că o echipă obscură din Cluj, care acum un deceniu avea maxim câteva sute de suporteri, a aspirat în acest timp 7% din microbiştii români. Cu 2%, Urzicenii au mai mulţi suporteri decât Argeşul, U Cluj sau Petrolul.

De-localisation of fandom may previously have been an ‘accident’ of television coverage, but it is now central to top English clubs’ profit maximisation, whose relationships with their communities decline as they consciously seek out the most lucrative markets for tickets and merchandise non-local fans spend the most per capita per visit. (Rex Nash)

Hai Focşaniul, Dinamo si Chelsea!

Dar fotbalul românesc e limitat. Ok, ţii cu Minerul Lupeni, dar ştii că n-o să ia niciodată campionatul, aşa că ţii şi cu Steaua/Dinamo/Rapid. Ţii cu una din ele, dar ştii că abia mai prind o primăvară europeană, aşa că ai nevoie şi de o echipă „de Liga Campionilor”. Anglia e la îndemână pentru că îţi dă sentimentul că iei parte la o cultură autentică cu tradiţii autentice. Fotbalul e genuin, de la mama lui, nu o pastişă ieftină ca la noi.

Ştii să fredonezi YNWA, ai auzit de un moş zis Shanks, Gerrard nu mai e Gerrard, e Stevie G pentru tine -€“ ai bifat deja toate bornele unui kopite din Balcani. Un fan-satelit, cum te-au numit cercetătorii. Ce-i ăla kopite?… hai nu mă plictisi!

To support a club 1,000 miles away in a foreign country would be the mark of ‘glory-hunters’. (Rex Nash)

Nu mi-o luaţi în nume de rău! Ştiu că împărtăşim aceeaşi pasiune pentru fotbalul englez, şi n-aş îndrăzni să vă jignesc. Unii dintre voi țineți cu o echipa dinainte să mă fi născut eu (you know who you are). Nu despre voi vorbeam mai sus, dar fără îndoială ştiţi pe câte unul sau altul care să se înscrie în portretul robot.

Întrebarea rămâne: de ce ţineţi cu cine ţineţi? Povestiţi-mi, faceţi-mă să înţeleg. Nu doar anglofilii, toţi care ţineţi cu vreo echipă, de la noi sau de la ei.

Dar ca s-o fac pe avocatul diavolului până la capăt, mărturisesc că cele mai frecvente explicaţii mi se par nelegitime. Ţii cu Juve pentru că te-au fermecat în anii ’90, cu trei (parcă trei erau) finale de Ligă la rând? Nu se ţine, pentru că dacă ţii cu ei pentru că jucau cândva un fotbal bun, ce te faci acum când îi ţine la respect Poznan? Ţii cu Realul pentru că ţi-a plăcut Raul? Înseamnă că acum te-ai dat cu Schalke, aşa ar fi logic.

Lămuriţi-mă aşadar, ce-i cu loialitatea asta aparent ilogică? Ce vă mână în luptă?

Sursa foto: Flickr, alexanderwrege

Share on FacebookTweet about this on TwitterEmail this to someone
  • dan

    La mine este simplu….destinul
    In 1985 (6 ani si vreo 7 luni) am fost in RDG cu tatal meu
    Primul campionat mondial pe care l-am vazut a fost mexico 86
    Faptul ca fusesem in gemania (singura tara straina pe care o vazusem) si ca TOATA LUMEA tinea cu argentina m-a determinat sa imbratisez germania. A fost ceva natural…..Doamne ce am mai plans dupa finala

    In 1987(8 ani si 10 sau 11 luni) am vazut prima echipa germana de club la TV
    Era finala CCE….Porto-Bayern – Doamne, ce am mai plans

    De atunci nu pot trai (fotbalistic vb) decat pentru Germania si Bayern
    Vb despre o legatura pe care nu o pot analiza….justifica….etc….o pot doar simti si atat…

    La numai 5 ani (1992)trinitatea pasiunii sportive a fost implinita de aparitia primului neamt “mai acatarii in f1” . Am inceput prin a ma bucura de fiecare loc 5 si 6 obtinut in acea perioada(se puncta pana la locul 6)
    Era un pusti ….. michael nu mai stiu cum :))
    Am crescut cu el….
    Atatea bucurii si tristeti….atatea duminici…..timpul a trecut si in 2006 s-a terminat totul(acum nu urmaresc….schumi cel de acum doar alearga 4fun…i-a dispzrut rautatea….are peste 40 ani…..se joaca cu copiii-vettelii poate fi copil :)))

    Si am ramas cu Bayern si Germania…..

  • Bogdan Socol

    Cred că foarte puțini dintre noi își mai aduc aminte cu exactitate momentul în care a început povestea de dragoste cu echipa preferată. Relația afectivă își are rădăcinile într-un trecut inocent din frageda noastră copilărie și a adunat de atunci toate sentimentele și trăirile posibile și imposibile. Cu toții am cunoscut bucuria victoriei și tristețea înfrângerii, am gustat din preaplinul atingerii unor performanțe importante, dar și din amarul unor obiective ratate. Cu siguranță, pentru fiecare a existat un motiv care ne-a făcut să ne îndrăgostim ireversibil de culorile unui club și să-l urmăm cu loialitate precum într-o căsnicie, la bine și la greu, și să-l iubim necondiționat. La fel a fost și în cazul meu. Știu doar că era prin 1988 când am început să mă simt atras de Real Madrid. Motivul nu îl pot descrie nici acum: nu aveam cum să urmăresc meciurile „albilor” la televizor în acele vremuri, doar ce mai prindeam câteva zeci de secunde de imagini alb-negru la rubrica sport a Telejurnalului, dar știu că mă cuceriseră acrobațiile lui Hugo Sanchez după ce marca mereu câte un gol. Apoi, am început să aflu mai multe despre acea echipă, cu Butragueno, Michel, Buyo, din ceea ce citeam în săptămânalul Fotbal. Nu știam exact ce înseamnă cu adevărat Realul pentru mine până în primăvara lui 1989. Într-o dimineață, în timp ce mă grăbeam să ajung mai repede la școală, un vecin care îmi știa pasiunea pentru fotbal m-a oprit să-mi spună: „Ai auzit, măi Bogdane, ce a făcut Milanul? Să o bată cu 5-0 pe Real Madrid? Să vezi ce o să-i facă și Stelei în finală!” Am rămas uluit și doar am îngăimat ca pentru mine: „5-0? 5-0?” A fost momentul în care am simțit că ceva în interiorul meu s-a strâns și m-a durut puțin. Acela a fost primul semn că nu îmi este indiferent ce se întâmplă cu Realul.

    De atunci, relația a tot evoluat și a cunoscut etape cu adevărat speciale: de la primele meciuri comentate din studio la prima partidă în care i-am văzut pe viu pe băieți, împotriva Stelei în Champions League și ajungând la numeroasele bătălii din El Clasico cu Barcelona, pe care le-am relatat de la fața locului. După atâtea deplasări în care ajunsesem să cred că eu îi port ghinion Realului, m-am eliberat de toată povara la Supercupa Spaniei, câștigată de echipa lui Jose Mourinho la capătul unui meci care m-a ținut cu sufletul la gură. Am trăit pe viu dezamăgirea atingerii finalei Champions League în 2013, dar un an mai târziu am fost martor pe Da Luz la împlinirea unui vis: câștigarea La Decima!

    În ultimii ani, mai ales de când realizez emisiunea Fotbal European la Digi Sport, am observat cât de mare este rivalitatea între suporterii din România ai Realului și ai Barcei și până unde se poate ajunge! Dincolo de toate, nu există un jurnalist sau comentator sportiv care să nu aibă o simpatie aparte pentru o echipă, important este ca acest lucru să nu-ți influențeze modul în care profesezi. Niciodată nu am înțeles plăcerea unora de a se bucura de eșecul rivalilor mai mult poate decât de succesul favoriților. Sincer, nu am prea întâlnit fani ai Madridului care să facă mișto-uri de nereușitele Barcei precum viceversa, însă, aici cred că este vorba și de atitudinea celui cu adevărat mai puternic: nu te compari cu cei de sub tine, ci privești doar în sus.

    Anul acesta a fost unul nefast pentru Real, după ratarea titlului și a Champions League. De anul trecut, la scurt timp după ce „albii” ridicau deasupra capului pentru a zecea oară Cupa cu Urechi Mari, eram pregătit pentru un asemenea recul. Pentru că am învățat că eșecul, ca și succesul, vine ciclic. Iar tristețea de astăzi va fi înlocuită cu bucuria de mâine pentru că sportul îți oferă mereu șansa revanșei. Asta ar trebui să înțelegem cu toții, suporterii de fotbal: dacă azi, ești stăpânul lumii, a doua zi, poți ajunge în genunchi. Iar ca să te ridici, trebuie să știi să accepți și când adversarul este mai bun.

    După ce am comentat eliminarea Realului din semifinalele Champions League, am lăsat tristețea la birou, iar în momentul când am ajuns acasă și am simțit îmbrățișarea caldă a soției și am văzut zâmbetul inocent și privirea senină a fetiței mele, am uitat instantaneu de tot. Dar nu pot să nu recunosc că Juventus merita să ajungă în finală și că Barcelona este campioană justă în Spania. A doua zi, însă, am simțit un pic același sentiment care mă încercase prima dată în urmă cu un sfert de secol. Am crescut, sunt mai matur, dar emoțiile de suporter nu dispar cu adevărat niciodată! Pentru că așa se întâmplă într-o poveste de iubire pe viață!

    asta am povestit pe blogul meu, bogdansocol.wordpress.com, in primavara anului trecut! 🙂