Si ce daca?

E ultima piesă a puzzle-ului, o întrebare până la urmă firească: şi ce dacă?

Şi ce dacă avem o presă calibrată după obiceiurile de consum ale mahalalei? Şi ce dacă se dau pe post filme trucate în ajunul alegerilor prezidenţiale? Şi ce dacă presa a „omorât” o doamnă deputat cu câteva zile înainte ca tragedia să se întâmple? Şi ce dacă zicem că Zicu nu e lot şi el de fapt e titular? Ei bine, toate chestiile astea sunt mult mai grave decât vă puteţi închipui.

„Televiziunea este proastă cînd fabrică nişte cetăţeni uşor de guvernat. Este bună cînd e curajoasă şi îi face pe cetăţeni greu de guvernat. (Andre Brincourt)

Presa asta, care scrie „prost, isteric şi ieftin”, care pune vorbăria goală în locul adevărului, face din noi cetăţeni uşor de guvernat. Adevărurile, alea grele, care conteză, rămân îngropate. În Vest sub pojghiţa unui consens al ştirilor cuminţi, care servesc unui aparat de putere; la noi, sub un maldăr de cancanuri şi trivialităţi. La ei mizele şi mecanismele sunt mai sofisticate -€“ războaie nucleare, terorism, ecologie -€“ noi încă suntem la nivelul lui „jos ăia, sus ceilalti”.

Nicăieri drama asta nu e cuprinsă mai bine ca-n ultimul sezon din The Wire, când ziariştii, tot mai puţini, de la Baltimore Sun, vedeau câteva paie dar ratau toate bârnele din ochii administraţiei. Nici unul din lucrurile care contau cu adevărat pentru comunitate, nu ajungea în ziar.

Câteva exemple, de la ei:

  • Profesorul Justin Lewis de la Universitatea din Cardiff, care a studiat ştirile difuzate în perioada care a precedat invazia Irakului, a constatat că 86% din ele plecau de la faptul că Irakul deţine arme de distrugere în masă, şi doar 14% aveau îndoieli în privinţa acestora. Evident, acum ştim că nu s-au găsit arme de distrugere în masă în Irak (Nick Davies – Flat Earth News).

Şi câteva de la noi:

Astea sunt genul de ştiri care-ţi deschid mintea, care te fac să vezi Truman Show-ul regizat de majoritatea mass-media. Dar astea sunt ştirile care s-au scris, care au văzut tiparul. Cele mai multe dintre ele nu s-au scris, pentru că nu mai are nici cine să le scrie şi nici cine să le citească. Luaţi bunăoară fair-play-ul financiar, care va revoluţiona fotbalul din vară, dar despre care presa noastră de sport n-a scris aproape nimic.

Studiu de caz -€“ etnobotanicele

Nişte prafuri strict interzise în ţări mult mai liberale în privinţa drogurilor decât România, la noi erau la fel de uşor de procurat ca margarina. A fost nevoie de o campanie a EVZ, pentru a crea presiunea publică asupra guvernului de lua măsurile care trebuiau luate cu luni înainte, măsuri care ar fi salvat câteva vieţi.

Evident guvernul nu avea nici un interes să rezolve problema, ci doar să lase impresia că problema s-a rezolvat. Legea s-a dat prost şi prafurile au reapărut după două luni, mult mai puternice decât primele. Chiar şi aşa, ce a făcut EVZ e un exemplu admirabil de jurnalism, care ne-a făcut lumea în care trăim un pic mai bună. Iar morala e ca atâta timp cât un subiect nu intră în dezbatere, nimic nu se va schimba.

Încă se face jurnalism bun în România, nu-i vorbă, mă gândesc aici la seria „România, te iubesc!” care e o gură de aer proaspăt. Sau reportajele lui Vlad Mixich. Sau emisiunea lui Moise Guran. Sau bloguri de exceptie precum al Sorinei Matei sau al lui Mihnea Măruță.Dar acest tip de presă există la periferia celui care se cere, care aduce profit.

Original, truth-telling journalism survives at the margins and commonly tends to be overwhelmed by the consensus account, whether true or false.

What we are looking at here is a global collapse of information-gathering and truth-telling. And that leaves us in a kind of knowledge chaos, where the very subject matter of global debate is shifted from the essential to the arbitrary; where government policy, cultural values, widespread assumptions, declarations of war and attempts at peace all turn out to be poisoned by distortion; where ignorance is accepted as knowledge and falsehood is accepted as truth.”

Asta face presa proastă, sub aspectul ei cel mai nociv: pune umărul la disoluţia reperelor unei societăţi. Românul de rând a ajuns să creadă că Florin Piersic e cel mai bun actor, Mircea Badea cel mai bun jurnalist şi Gigi Becali, al doilea afacerist din Ţara Românească. Românul de rând l-ar vota pe Ceauşescu preşedinte al României. Ăsta e consumatorul mediu de presă în România, iar cele mai bine vândute ziare sunt croite după aspiraţiile, fricile şi valorile lui.

Jurnalismul mercantil e o profundă alienare de la misiunea iniţială a jurnalismului: „to tell the truth so that people have the information they need to be sovereign.” În goana după audienţă, media ajunge să servească un produs pe care ea însuşi îl dispreţuieşte, unui public pe care iarăşi îl dispreţuieşte, dar pe spatele căruia îşi reazemă marginile de profit:

L-am întrebat odată în direct şi senzaţional în emisiunea “Guvernatorul” pe Dan Diaconescu, dacă el , ca tată, ar vrea ca odraslele sale să ajungă la OTV în direct şi senzaţional. Mi-a răspuns frugal, în barbă şi previzibil: Nu!

Sursa foto: www.kolector.net

Acesta este al ultimul articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual:

Share on FacebookTweet about this on TwitterEmail this to someone