Două reprezentaţii opuse ale Barçei în sferturi: un cor pe mai multe voci la Londra şi un recital Messi la Barcelona

Arsenal avea cotă 8 în returul cu Barça, o cifră neverosimilă pentru o echipă care se bate la titlu în Premier League. Chiar dacă nici casele de pariuri şi nici jocul din tur nu le dădeau prea multe şanse, fanii tunarilor şi-au adus aminte de victoriile nescontate din trecut: semifinala de Cupa Cupelor cu Juve din 1980, finala aceleiaşi competiţii împotriva Parmei în ’94, sau mai recent, deplasarea pe Bernabeu din 2006.

Cu jumătatea mai bună a echipei în cârje, tunarii şi-au legat speranţele de iuţimea puştiului care aleargă mai bine decât loveşte mingea. Cele 20 de minute de pe Emirates din tur, cântăriseră evident mai greu decât un întreg sezon mediocru. N-a mai contat nici că Walcott nu mai făcuse un meci mare ca titular de câţiva ani buni. Dacă eram la fotbal american majoretele londoneze ar fi cântat: „Theo Walcott, he’€™s our man, if he can’€™t do it, no one can!” Guardiola a marşat la circul mediatic orchestrat de presă engleză, pentru a muta presiunea de la echipa sa pe umerii lui Walcott. Pep l-a măgulit pe mijlocaş remarcându-i viteză uimitoare, dar hai să fim serioşi, cât de îngrijorat poţi să fii în privinţa lui Walcott când îl ai pe Messi în echipă?

Dacă ar fi să împrumutăm termeni simfonici, returul a început domol că un adagio faţă de intensitatea de prestissimo veritabil a turului. Messi putea deschide scorul în două rânduri, dar suturile sale au ocolit de puţin poarta lui Almunia. După un sfert de ceas în care abia atinsese mingea, Arsenal a părut că-şi va călări norocul la fel ca în tur, marcând la prima fază de atac. Diaby a recuperat în cercul de la centru, l-a găsit pe Walcott care ţâşnise de la limita offside-ului, lăsându-l pe puştiul lui Arsenal singur cu Valdés. Dintr-o poziţie în care cei mai mulţi ar fi şutat, Theo a ales să îi paseze lui Bendtner, o decizie chestionabilă, şi ca idee, şi ca execuţie. A ieşit bine până la urmă, mai ales datorită tenacităţii danezului.

Pişcaţi în punctul de onoare, vorba lui Arghezi, catalanii n-aveau de gând să îngăduie încă o anomalie ca cea de pe Emirates. Trecuseră doar două minute când Messi a făcut un un-doi perfect cu Silvestre după care a şutat cu o viteză pentru care putea să-şi piardă permisul – 105 km/h. Peste un sfert de oră Abidal scapă singur pe flancul stâng, centrează slab dar balonul ajunge fortuit la Pedro, spaniolul îi aşază mingea lui Messi care vine din spate finalizează simplu. Tot Messi a ciupit delicios mingea peste Almunia pentru 3-1 şi calificarea era rezolvată încă de la pauză. Trecuseră deja două săptămâni întregi de la ultimul hattrick, nepermis de mult.

Cu lecţia învăţată din tur, Barcelona a anesteziat jocul în partea secundă. După o oră, catalanii aveau aproape de trei ori mai multe pase reuşite decât londonezii (345-132). Doar incontinentul Messi a părut să nu fie informat de strategia Barçei, aşa că a continuat să hârjonească o defensivă care pur şi simplu nu l-a putut ţine în frâu. La golul patru, venit în ultimele minute, am văzut la Messi ceva din geniul ludic al lui Georgie Best, acel nărav de a complica o fază doar pentru că e prea uşor să marchezi singur cu portarul. Unu la unu cu Almunia din poziţie centrală, Messi a intrat în unghi, i-a împletit picioarele lui Vermallen şi i-a dat lui Almunia ceea ce pe maidan se cheamă atât de explicit…€“ craci.

După meciul din tur, am văzut mulţi gooneri criticându-l pe Messi, un bau-bau supralicitat în opinia lor. Nici măcar nu marcase, acest argentinian făcut mare de fundaşii mediocrii din Primera. Absenţa sa de pe lista marcatorilor a fost însă o pistă falsă. Messi, beneficiind de o dexteritate electrizantă, ţine ocupaţi mereu trei-patru adversari. Prin simplă mişcare în teren argentinianul a eliberat spaţii imense pentru colegii săi pe Emirates. Pe Camp Nou, Xavi et co i-au întors serviciul. Or, în forma în care e acum, Messi e de neatins. Poţi să-l tragi de tricou, să-i pui piedică sau să i te sui în spate, dar de oprit nu-l opreşti. Silvestre a încercat şi a semănat cu un amărât care crede că poate să stingă un vulcan cu o stropitoare.

Pe Barça o aşteaptă Inter-ul lui Mourinho în semifinale, o dispută aproape maniheistă între ceea ce brazilienii numesc futebol arte şi futebol de resultados. De care parte va fi Barça ştim dintr-o declaraţie a lui Pep, evanghelistul fotbalului pur:

„Pentru mine, totul are sens, efortul, munca, planificarea, concentrarea si disciplina au sens doar dacă le faci pentru oameni. Maniera în care jucam e mărturia respectului nostru fata de oamenii care plătesc bilete sau plătesc ca să vadă meciurile noastre la tv. E o filozofie a fotbalului, fie ca pierdem sau câștigam. Vrem să vă arătăm fotbalul în care credem noi.”

Previous ArticleNext Article