All good things…

Noica ne spunea (…) înainte de ’89: „Partea frumoasă cu România este că, aici, totul e încă de făcut. E de făcut ceva în toate domeniile. Sunt tineri care spun: Mergem în România şi facem treabă!” Dar, odată întorşi, (…) urmează o mare dezamăgire. Din punctul meu de vedere nu cei care pleacă şi rămân în străinătate reprezintă, „fuga creierelor”, ci cei care se întorc şi sunt nefolosiţi. Asta e ceva criminal. (Andrei Pleşu)

Nici nu ştiu de unde să încep… Blogul ăsta, aşa cum îl ştiţi, a fost un experiment.

Când i-am dat drumul, încă mai jucam poker. Pentru câteva luni am încercat să jonglez cu amândouă, dar mintea îmi era în două locuri – scriam despre meciuri dar mă gândeam la VPIP-uri şi redrawuri. Nu mergea.

Vara trecută am scos toţi banii pe care-i aveam în cont şi asta a fost. Mi-am propus să scriu un an fără să mă gândesc la bani, să-mi fac mâna, să citesc cât mai mult din suta de kile de cărţi pe care am adus-o cu mine din Anglia, să încep de undeva alea 10 mii de ore ale lui Gladwell şi să văd unde ajung. Nu ştii niciodată de unde sare iepurele.

Mă simt mândru cu ce a ieşit şi privilegiat că am şansa să discut cu oameni care înţeleg fotbalul la fel ca mine. Gândul că din nimic a ieşit ceva, că s-a închegat o comunitate mică de anglofili, mie, unuia, mi-a făcut viaţa un pic mai bună. Astea fiind scrise, the buck stops with me. Anul a trecut şi iepurele n-a sărit de nicăieri. Cum nu reuşesc să câştig bani din ceea ce am învăţat să fac, nu-mi rămâne decât să încerc altceva.

Să scrii pentru plăcerea de a scrie e frumos, dar si frustrant. Te consumă si mai devreme sau mai tarziu ajungi la burn-out. Eu n-am ajuns incă acolo, dar nici nu mai am acel fire in my belly de la inceput.

Toţi oamenii de calitate se plâng de nefolosinţă. Se plâng că vremea trece şi nimeni nu are nevoie de ei. E un mare păcat al societăţii româneşti să facă oamenii să se simtă în plus. Tot societatea e în pierdere. Ei, fiind de calitate, îşi vor găsi drumul interior şi vor răzbi oricum. Da’ păcat de amăreală. Păcat de gustul de inutil. Păcat de anii care trec. (Oana Pellea)

Ca jurnalist, ai două variante. Ori te angajezi undeva, ori mergi pe cont propriu. Calea bătută e să te angajezi undeva. Am încercat să fac asta constant în ultimii doi ani, trimiţând şi primind duzine de mailuri cu propuneri de colaborare. Am discutat în timpul asta pe mail şi la telefon cu cei mai „grei” oameni din jurnalismul sportiv de la noi, cei care fac lucrurile să se mişte. Concluzia ar fi că cei care ar putea să-mi dea o şansă, nu vor, iar cei care ar vrea, nu pot s-o facă pentru că e criză, nu se fac angajări, „nu te-ar interesa o colaborare neplătită?” etc.

Alternativa ar fi să lucrez pentru mine. Doar că nu e o alternativă viabilă. Luaţi-o de la un om care a mâncat pe pâine jurnalism antreprenorial: nu există încă un model eficient de monetizare a conţinutului. Altfel spus, oricum aş da-o, n-am cum să fac bani din blogul ăsta. Nici din abonamente, nici din reclame, nicicum. O să apară un model viabil în următorii ani, dar la anii ăştia se adaugă decalajul României faţă de bugetele pentru online din Occident.

Întrebarea pe care mi-o pun la aproape 25 de ani, e dacă sunt pregătit să-mi risc viitorul aşteptând modelul ăsta, aşteptând să mă remarce un şefuleţ binevoitor, să sară iepurele de undeva. Iar răspunsul e nu. Eu cred că în viaţă e o rânduială lăsată de Sus pentru fiecare, că totul se întâmplă pentru un motiv, la fel cum ce nu se întâmplă, nu se întâmplă pentru un motiv. Dacă îmi era dat să fiu ziarist sportiv în viitorul apropiat, ceva, cumva, s-ar fi legat până la urmă, pentru că şanse au tot fost. Poate sună mistic, dar asta e felul în care văd eu viaţa.

De asta nici nu iau în tragic povestea asta. It is what it is. Am plecat la drum cu conştiinţa clară că n-am voie să-mi irosesc talentul şi talantul (în engleză e acelaşi cuvânt) şi am încercat mereu să fac lucrurile cum trebuie. Ştiam că o să fie greu, că trebuie să mănânci puţin jăratic la început, cum spunea acelaşi Noica. Make no mistake, îmi pare rău că n-am avut ceea ce în engleză s-ar chema a fair crack of the whip, dar nici nu vreau să-mi f*t viaţa pentru o idee. Jurnalismul sportiv nu e the end all-be all, sunt lucruri mai importante.

A life, Jimmy, you know what that is? It’s the shit that happens while you’re waiting for moments that never come. (Lester Freeman – The Wire)

În afară de asta, am început să văd lucrurile altfel în ultimii doi ani. E drept că n-am reuşit să-mi fac un loc în presă, dar nici nu mai sunt convins c-aş vrea. O să spuneţi că strugurii-s acri, şi poate că sunt, dar toate experienţele mele în presă, încă din liceu, mi-au lăsat impresia că jurnalismul de la noi e o balacareala la preţuri mici, un rat-race de care e mai bine să te fereşti, că toată lumea se împinge pentru un loc mai în faţă (la ce?), că viaţa de jurnalist în România se trăieşte într-un ritm asfixiant încercând să-ţi plăteşti leasingul la maşină.

This isn’t what I signed up for. Am vrut să fiu jurnalist sportiv ca să văd meciuri şi să scriu despre ele, să spun poveşti, nu să colportez bârfe. Poate raţionalizez prea mult, dar asta e.

The game is rigged, but you cannot lose if you do not play. (Marla Daniels – The Wire)

Ce se întâmplă cu blogul? Va merge mai departe, doar că va fi… a different kind of animal. Nu ştiu cât de des o să mai apuc să scriu, s-ar putea să fie o dată la două săptămâni sau la jumătate de an. Ştiu doar că n-o să mai am timpul care l-am avut până acum, şi decât să pun articole cârpite mai bine nu pun nimic. Dacă o să am de povestit o anecdotă, de recomandat o carte sau un gol din Championship, am s-o fac. Dar cronici de meci şi discuţii de etapă n-or să mai fie pentru că pentru astea e nevoie de timp.

Cam asta-i, mulţumiri că m-aţi suportat, că v-aţi luat din timp să comentaţi, să daţi un like pe facebook sau să vă abonaţi la feed. Have a nice summer, chaps and lasses!

Sursa foto: doug88888, flickr

Enhorabuena al Barcelona!

De la Milanul din ’94 n-am mai văzut o demonstraţie de fotbal atât de irezistibilă într-o finală de Liga Campionilor.

  • a fost un meci atât de dezechilibrat încât ar trebui să măture orice îndoială în privinţa locului Barçei şi al lui Messi în istorie. Jonathan Wilson : Barça has achieved that happy – perhaps unique – balance of having one of the greatest players there has ever been operating within a ruthlessly coherent team unit.
  • a thing of beauty is a joy forever, scria Keats, şi e cu adevărat un privilegiu şi o bucurie profundă să urmăreşti acea ţesătură de pase perfect lovite, perfect cântărite, care i-au făcut pe englezi să alerge după umbre, exact ca la Roma.
  • din 2006 încoace, doar de două ori Man United a fost redusă la un singur şut pe poartă, în ambele finale cu Barça. Ce s-a întâmplat ieri e şi mai remarcabil ţinând cont că linia de fund a catalanilor jucase împreună doar 60 de minute înaintea finalei.
  • despre tactica scoţianului e loc de discuţie şi nu prea. E limpede acum că a greşit jucând cu două vârfuri, fără un buldog care să recupereze şi să hărţuiască mijlocul Barçei. Dar cum Fletcher nu era apt pentru 90 de minute, a avut de ales între Anderson şi Chicharito şi a mers pe mâna mexicanului. În orice caz, e şi mai limpede că meciul nu s-a pierdut pe mână lui Fergie, a lui Van der Sar sau a lui Carrick, că pe oricine ar fi trimis în teren şi oricum i-ar fi aranjat, lucrurile ar fi stat la fel. These bastards are too damn good, vorba unui fan United.
  • trebuie spus şi că nu e nici o ruşine să pierzi în faţa unei dintre cele mai bune echipe din istorie, la fel cum n-a fost ruşine să pierzi în faţă Bulls-ilor anilor ’90 sau a lui Schumacher în vremurile lui bune.

 

Sursa foto: Flickr, Lloveras.

We are stayin’ up!

  • După 90 de minute copleşitoare în care 4 echipe s-au perindat pe cele două poziţii retrogradabile, necazul a căzut până la urmă pe Blackpool şi Birmingham.
  • De Blackpool, de Ollie şi de fotbalul lor gung-ho o să-mi fie dor. Au marcat tot atâtea goluri cât Spurs (55!) şi au fost o gură de aer proaspăt mai tot sezonul. Dar când te gândeşti că tot lotul lor nu câştigă cât Rooney sau Yaya Toure, îţi dai seama că ar fi avut nevoie de o minune ca să nu se întoarcă în Championship.
  • Birmingham, meh, lor nu ştiu câtă lume o să le ducă dorul. Ciudat e că aproape tot sezonul au fost în siguranţă. A venit însă finala Cupei Ligii, care i-a consumat fizic şi după care nu mai reuşit să se recupereze cu adevărat.
  • Ştiu că joacă cu stadionul pe jumătate gol, dar mi-ar fi părut rău s-o văd pe Wigan retrogradată. Martinez e un domn şi şi-a învăţat echipa să joace fotbal şi altfel decât aruncat chiuveta după adversari, ceea ce e vrednic de apreciat pentru un club atât de mic.
  • Am fost evident sezonul ăsta că nivelarea campionatului englez s-a făcut în jos. Acum când tragem linie avem şi dovezile: în 2005, Liverpool câştiga Liga Campionilor şi termina pe 5, la 37 de puncte de lider. Acum Blackpool şi Brum retrogradează şi termină la 41 de puncte de United.
  • Chelsea l-a dat afară pe Ancelotti, o decizie ridicolă, oricum ai lua-o. Dubla din primul an şi locul secund în următorul nu par suficienţe pentru Ahab, pardon Abramovic, şi obsesia lui legată de Liga Campionilor. Va veni Guus Hiddink pe post de director sportiv cu Van Basten antrenor, olandezul având un singur sezon la Ajax ca antrenor de club.
  • Bătălia pentru locul de Europa League pe criterii de fair-play va fi extrem de strânsă, Blackpool şi Fulham fiind aproape la egalitate. Te întrebi însă dacă e un privilegiu sau o povară – cine va lua locul va fi nevoit să joace etape preliminatorii încă din iunie. Cine şi-ar dori aşa ceva? Fulham probabil nu, judecând după faptul că Gera a luat roşu, primul al sezonului pentru Fulham, la doar 4 minute după ce a intrat pe teren.
  • Mulţumiri tuturor celor care au participat la divizia anglofilă de fantasy football, congrats lui Robert Stoicu, pe care îl rog să-mi dea un semn pe formularul de contact, pentru abonamentul pe un an la Champions.

Survival Sunday – discutie deschisa

Here we are – Ziua Z în lupta pentru evitarea retrogradării. Scurt pe doi: Wolves şi Blackburn nu prea le văd să pice, nu când un egal italienesc le convine ambelor. Şi oricum au acel punct în plus care atârnă greu de tot.

Mai rămân Blackpool, Wigan şi Birmingham, toate cu 39 de puncte, toate jucând în deplasare. Nu văd pe nici una din ele să ia puncte, aşa că probabil se va salva cine va pierde la diferenţă cât mai mică. Blackpool şi Brum par dezavantajate, având deplasările mai grele. Wigan merge pe Britannia, şi teoretic are şanse mai mari să se salveze, dar Stoke n-a pierdut acasă în 2011, au marcat în fiecare meci din 2011, în timp ce Wigan probabil n-a mai avut un clean-sheet în deplasare de ani de zile. O să fie crunt.

Uitându-mă pe program, văd că Digi transmite Bolton – City şi Fulham – Arsenal. They really don’t help themselves, do they? Din lungul şir de alegeri proaste pe care le-au făcut sezonul asta, asta trebuie să fie cap de listă.

Oricum vă aştept gândurile, ranturile sau intrebarile pentru ultima dată sezonul ăsta. Be champions!