April 2016

O analiza de Ovidiubelge

Am avut parte de un turneu mai degrabă modest şi asta din două motive: cum ziceam în debutul precedentului articol, după o Cupa Mondială nefastă, echipele se caută, se reconstruiesc, așadar majoritatea au stagnat sau regresat fata de trecuta ediție a celor 6 Națiuni; în plus, când se privește în oglinda, Turneul vede îndărătul aurei de o sută și ceva de ani vechime urma unei Cupe Mondiale unde stelele sudului au strălucit: o umbră de îndoială asupra puterii pe care o mai au nordicii în fața sălbaticilor de pe cealaltă parte a globului. Deoarece rugby-ul jucat acolo este cu adevărat nebunesc, dar despre asta vom vorbi mai la urmă.

Anglia a făcut acel salt pe care îl aștepta și merita în același timp. Responsabilul nu poate fi altul decât Eddie Jones, deoarece a creionat traiectoria acelui ultim pas între un loc doi și supremație. Cred că ar merita subliniat în acest context rolul pe care îl joacă antrenorul sportului modern: el este un mentor, ghidează sportivul, îi exacerbează calitățile, îi reda încrederea și creează grupul compact câștigător. De asta avea nevoie echipa trandafirului și jocul englezilor a fost în ultima lună și jumătate corect, coerent și consistent precum un mic-dejun insular. Da, au câteva sincope, dar au învățat sa le acopere și sa insiste în zona atuurilor lor: cuplul de clasa mondiala din linia a 2-a, Maro Itoje și George Kruis, care ma face sa-mi doresc un duel cu gigantii omologi din Noua Zeelanda sau Africa de Sud; numărul 8, Billy Vunipola, combinația perfecta de forță creată de valurile Pacificului de sud (părinţi tongani, cu tradiție îndelungată de rugby în familie) și disciplină englezească de joc; cei trei jucători de pe ultima linie, care se completează de minune și unde fiecare om excelează pe un palier: pe aripi, Anthony Watson e foarte rapid și aproape imbatabil în aer, iar Jack Nowell are placaje de ultima instanţă extrem de valoroase și e un finalizator chirurgical; Mike Brown emană siguranță, forță și curaj, atribute care-l fac unul dintre cei mai buni fundași din emisfera noastră. Nu cred că sunt la nivelul echipelor din sud, dar, dacă își mențin creșterea sub auspiciile australianului din lojă, în 2019 vor fi cei mai capabili să înfrunte supremația acestora.

Dacă e sa rămânem în sfera gastronomiei, jocul Franței se aseamănă unui mic dejun „à la française”: o cafea, o baghetă, unt, dulceață, totul acompaniat de un croissant bun pe o terasă umbrită de pe acea Coastă numită de Azur, însa n-o să fie suficient pentru o zi lungă de lucru. Și încă mai e de lucru pentru a finaliza construcția acestei echipe mereu în șantier în ultimii ani. Au perspective bune, fiindcă echipa sub 20 de ani („les Bleuets” – afinele, nu se putea un nume mai franțuzesc de atât) tocmai i-a învins confortabil pe rivalii de peste canal, însă, așa cum plastic se exprima un antrenor federal, după această vârstă urmează un „gol de aer” în cariera tinerilor jucători, pentru că ei părăsesc centrul național de la Marcoussis, și nu sunt apoi angrenați în mecanismele de joc ale echipelor de club. Un răspuns posibil pentru lipsa de talente din XV-le albastru. Altfel, am întrezărit jocul caracteristic al cocoșilor, curajos, riscant (de departe cele mai multe pase din pre placaj, așa numitele „offloads”, 60), dar spectaculos și care se potrivește Franței: legendarul „rugby champagne”. Deși l-au pierdut pe exemplarul Thierry Dussatoir, noul căpitan Guilhem Guirado este pilonul de bază al lotului și unul dintre remarcații acestui turneu. E clar că sunt încă în căutarea unei echipe tip (o problemă a ultimilor ani acest rulaj constant de jucători), a unui cuplu stabil la mijloc (şi, implicit, a unui transformeur constant), a unei înaintări consistente (mai ales în linia a 3-a) și, în general, a unui pragmatism care să le aducă eficacitate în atac (doar 7 eseuri tot turneul, ultimul loc la acest capitol). Cred că rugby-ul francez ar avea mult de câștigat dacă Federația și Liga s-a pune la o masă și ar trasa un plan coerent: cu toate că au scuza decalajului prilejuit de Cupa Mondială, un contra exemplu e dat de suprapunerea semifinalelor campionatului cu meciurile test împotriva Argentinei din iunie. Franța pur și simplu merită mai mult, iar eu încă sper să-i văd într-o zi ridicând delicatul trofeu acordat câștigătorilor cupei Webb Ellis.

Deși au terminat în final pe locul trei, Irlanda a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri personale. Este adevărat că pot invoca scuza multor accidentări, dar în rugby nu este timp de prea multe lamentări. Mi se pare că principala lor problemă este dependența de piciorul lui Jonathan Sexton: asta îi face previzibili, unidimensionali, iar dacă planul A nu merge (pentru că uvertura irlandeză nu mai are forma din anii trecuți sau este contrat), opțiunile ulterioare le sunt limitate. Un alt punct nevralgic sunt aripile, departe de viteza și reacția necesare în zilele noastre pe acest post, au preferat să convertească fundași sau centri, s-ar putea să nu fie tocmai cea mai bună idee. Cum spuneam, au început turneul cu un om pierdut în fiecare compartiment de pe înaintare, o înaintare care era punctul lor forte (poate cea mai buna din emisfera nordică) şi care, alături de sus-numitul Jonny Sexon, le adusese precedentele două turnee în bunul şi vechiul stil Anglia 2003 (care depindea la rându-i de un alt Jonny). Am simțit, pe lângă lipsa unor oameni, și pierderea încrederii: așteptau mai mult de la trecuta Cupă Modială, unde pumele argentiniene le-au tăiat scurt de tot aripile și speranțele. Luminile vin din dârzenia pe care o afișează indiferent de context și din capacitatea lor de regenerare. S-a retras Paul O’Connel, crește Ultan Dillane, se accidentează oamenii din linia 3-a, apare CJ Stander (fost căpitan al Baby Boks). Cert e că în ultimele luni echipa trifoiului a apărut nesigură, într-o scădere evidentă şi viitorul antrenorului Joe Schmidt se va decide după infernalele teste din Africa de Sud. Măcar o victorie acolo şi berea irlandeză va aluneca mai viguros spre 2019.

Cotată de unii la începutul turneului chiar ca favorită, Ţara Galiilor a jucat la nivelul așteptat, cu prea puține momente excepționale însă. E adevărat, dacă englezii nu ar fi trecut prin transformarea ultimelor luni, probabil ei ai fi câștigat, pentru că, luați om cu om, au un prim XV debordând de calitate în câteva zone, cu o mențiune specială pentru trei-sferturi: dintr-o echipă ideală a competiției nu pot lipsi aripa George North, uvertura Dan Biggar sau centrul Jamie Roberts, la care eu l-aș adăuga pe tânărul pilier Rob Evans. Au afișat însă prea puțin rugby-ul expansiv de care sunt capabili, doar în ultimele 15 minute cu Anglia şi în meciurile de acasă cu Scotia și Italia, echipe nu tocmai renumite pentru apărări inexpugnabile. Când a contat cu adevărat, cu Franţa sau Irlanda (englezii au jucat prea bine împotriva lor în restul de 65 de minute, cele mai bune momente ale oricărei echipe în acest an), au fost rigizi şi neinspirați, o „afecțiune” descoperită de doctorii Wallabies la meciul de la Cupa Mondială. La plusuri aș menționa capacitatea de revenire, cred că meritau să câștige împotriva irlandezilor după ce fuseseră conduși 13-0 în prima jumătate de oră, iar trandafirul englez ar fi pierdut poate meciul dacă mai erau câteva minute de joc. Deși antrenorul Warren Gatland a metamorfozat o echipă ce pierdea la Cupa Mondială din 2007 calificarea din grupă în meciul decisiv jucat acasă în fața Fiji, pentru a reuși Mare Şlem în anul următor (orice asemănare cu povestea Angliei e, desigur, întâmplătoare), simt că în anii ce urmează nu-și vor depăși condiția: în ciuda vârfurilor pe care le-am amintit, ar trebui să acopere câteva posturi, sa crească o bancă la nivelul primilor, să dezvolte un atac mai coroziv în fața bestiilor din rugby-ul actual. Și ce bestie trebuie să înfrunte în luna iunie: Noua Zeelandă.

Evoluția Scoției a surprins plăcut în acest an. Doar loculul 4, dar au încântat în multe momente prin jocul elastic, inventiv, deschis, poate tocmai din acest motiv au dat şi jucătorul turneului: explozivul Stuart Hogg. Totuși, el nu rămâne singurul remarcat, pentru că echipa ciulinului are în fiecare compartiment propuneri pentru XV-le campionatului: pilierul dreapta WP Nel, flanklerul John Hardie ori centrul Duncan Taylor. Chiar pierdut meciul împotriva Wallabies de la Cupa Mondială, el a însemnat un declic pentru scoțienii care încep să învețe a câștiga meciuri pe care înainte le pierdeau la limită. Sigur, trebuie să câștige marile meciuri (ultima victorie în fața englezilor e din 2008, iar a galezilor din 2007), în care muchia dintre reușită și eșec e îngustă și tăioasă, dar uite că după 10 ani Franța a fost finalmente răpusă. Următorul pas ar fi să lege aceste victorii (în era profesionistă, au doar 3 contra Angliei și respectiv 4 contra Franței), să-și creeze o aură de echipă de temut sau cel puțin foarte greu de învins. Ar trebui să lucreze la o apărare ce a primit eseu în fiecare meci, 13 în total (în timp ce restul, cu excepția Italiei, au încasat 9 sau mai puține), premisele sunt însă bune, antrenorul Vern Cotter pare a desțeleni vechile mentalități (îmbunătățiri evidente în liniile 1 şi a 2-a, care solidifică fazele fixe ale jocului, grămada şi respectiv marginea), lotul are mulți jucători tineri de calitate, iar Murrayfield de mult n-a mai arătat vigoarea şi speranța din acest an. Se anunță un viitor mai luminos pentru această mare echipă ce nu a reușit să prindă loc în prima clasă a trenului profesionismului.

Tot mai multe voci spun că Italia nu-și mai merită locul din turneu. Dacă e să privim spre cealaltă parte a globului, o echipă într-o situație similară, Argentina, a reușit în scurt timp integrarea în Rugby Championship şi nu mai au de îndeplinit decât ultimul şi cel mai greu pas: intrarea în clubul select (de doar cinci echipe!) al celor ce au învins All Blacks. Nu cred că acea zi e prea departe, în timp ce Azzurri bat pasul pe loc din 2000 încoace: 11 linguri de lemn din 17 posibile, exact 2 victorii şi 2 înfrângeri la fiecare Cupă Mondială, o echipă fără direcție. Au deschis bine acest an şi parcă meritau să-i bată pe cocoși, dar apoi s-au scufundat până la 9 eseuri încasate atât de la Irlanda, cât şi de la Ţara Galiilor (67 de puncte primite de la cei din urmă, nu mai luaseră atâtea din 2007, All Blacks, Cupa Mondială, 76-14). În afara cuplului de centri (între care se distinge Michele Campagnaro, o propunere chiar la echipa campionatului) sau a tinerei uverturi Carlo Canna, am remarcat doar inima imensă a căpitanului Sergio Parisse. Din păcate lotul este îmbătrânit, echipele de club sunt pe ultimele poziţii in Pro 12 (cu un esaveraj de sub -200 de puncte fiecare), așadar prea puține speranțe pentru o schimbare structurală. Momentan nu există multe argumentele financiare pentru a vedea meciuri pe Stadionul Dinamo din Tbilisi în dauna unui Stadio Olimpico plin şi în acest an, dar vremurile se schimbă fără prea multe regrete pentru cei ce nu ţin pasul cu ele.

La final, o recomandare ușor insolită: Super Rugby, competiția echipelor provinciale din emisfera de sud. S-a ajuns la 18 echipe (dintre care una japoneza şi una reprezentând cvasi-majoritatea jucătorilor naționalei argentiniene, Jaguares) şi tot ceea ce pot spune din firele ce le-am prins (ne fiind televizată la noi) este că veți descoperi un rugby special, jucat în mare viteză, de către atleți impresionanți ce au în același timp o tehnică sclipitoare de mânuire a balonului. Diferențele notabile față de jocul din nord se regăsesc în numărul mare de offloads (în opoziție cu plăcerea de a juca cu grămada) şi mai mic de oameni prinși în aglomerările spontane, ceea ce duce la o minge rapidă, care să fie apoi jucată larg de mai mulții jucători rămași de pe linia de treisferuri. Veți vedea că se atacă mai mult spațiul dintre apărători, ci nu omul, însă, paradoxal, au un joc la sol superior, deoarece calitatea flankerilor le oferă baloane recuperate, pe care le gestionează apoi precis, chirurgical. Cu alte cuvinte, Super Rugby devine un NBA al planetei ovale.