Cronica meciului Franța-România (Euro 2016)

Un articol scris de Filotas

Mâna aspră a tatălui meu pe cap, ciufulindu-mă. Școala s-a terminat în sfârșit, făcând loc unor lungi luni de vacanță și fotbal. Feresterele sunt deschise în bucătărie și mama oftează ușor, deschizând din când în când ușă aragazului, să vadă dacă friptura s-a făcut. Miroase a copt și a cimbru uscat. Cer 5 lei și o zbughesc pe ușă până în centrul orașului. Îmi cumpăr o înghețată și ziarul sportul românesc. Mai sunt câteva zile până la meciul cu Columbia și nu reușesc să mă gândesc la altceva. Pe prima pagină, cineva îl ironizează pe Iordănescu. Altcineva ne da victime sigure. Citesc tot. Visez cu ochii deschiși apoi acasă, îmi deschid o carte și citesc. O închid și visez. Vara e frumoasă și nemișcată într-un timp adus de departe, cu respirări de vânt trecând printre frunzele verzi ale copacului aplecat într-o parte din fața blocului. Timpul curge altfel, serile sunt mai lungi și grupuri de copii se țin de mâini într-un facebook real în fața și în spatele blocurilor, la mii de ani lumina depărtare de mirajul smartphonului. La televizor nu există încă decât un program românesc, TVR, la care se uită 20 de milioane de oameni.

*
Ultima dată când am fost pe Stade de France se întâmpla la meciul Franța-Italia, din preliminariile Euro 2008. Eram undeva urcat în vârful tribunelor. De sus jucătorii descriau o pantomimă ciudată, cu umbre mute în X proiectate pe gazonul de un verde spălăcit. Franța venea după teribilă campanie din Germania și își lua revanșa după finală. Vieira încă juca, Ribery avea 23 de ani și Zidane tocmai se retrăsese. Acum stadionul mi se pare mai mic, dar mai colorat. Sectorul suporterilor români e plin de galben, aruncat deasupra peluzei. Semnul fricii atârnă invizibil dar greu de tavanul Parisului ca o ghilotină amintind de zilele Marii Terori din 1793, dar spectacolul trebuie să meargă înainte.

*
În noaptea de 19 iunie 1994 îmi rodeam unghiile, aplecat pe marginea patului de la țară. Odaia era îngustă, cu pământ bătut sub covorul brodat manual. În perete, sus, difuzorul agățat de un cui cârâia încă despre cotele apelor Dunării. Îmi amintesc hârâitul din 1989, când bunica împreună cu vecinii stau pe scaunele și ascultau discursul lui Ceaușescu despre elementele fasciste de la Timișoara. Afară era o iarnă lucie și câteodată difuzau dramatizări ale unor romane renumite. Steaua Sudului de Jules Verne. Sau Insula Comorii. Acum e o vară toridă și îmi frâng degetele obsesiv. Cineva cântă la nai și ceasul e peste două. Mă frământ. Sunt singur cu obsesia asta pentru fotbal care îmi arde mintea. Tata doarme buștean. Televizorul alb-negru are o dungă albă care clipocește în zig-zag peste imagine. Deodată, imaginea naistului se închide și apare o filmare de sus. Stadionul e un oval imens iar deasupra lui se aude huruitul unui elicopter și vocea înăbușită, de departe, a lui Cristian Topescu. Inima mi se urcă în gât și stă acolo. Pe ecran, tăiate de linia albă, apar numele jucătorilor. Pentru o clipă sunt conștient de nemișcarea din jurul meu, de aerul stătut, de lucrurile care nu se mișcă în absența umanului. De vibrația pe care o da lumii doar conștiința umană. A mea e conectată la numărul zece al lui Hagi, care îi strânge mână lui Valderama. Îmi trece prin minte sprintul lui Asprilla de la 5-0 cu Argentina. Sunt sedus de la început de jocul Columbiei, un fotbal frumos, pase scurte, orientare spre atac, Leonel șerpuind, Valderama pasând, Asprilla cu pasul de alergător de 100 m plat, cei doi coloși Valencia și Rincon adulmecând frica lui Stelea. Stelea închis parcă într-un combinezon spațial, mă tem să nu fiarbă înăuntru. Dar românii au ceva în plus: inteligență. Fac pressing sus, pe două linii, cu Raducioiu și Dumitrescu. Hagi e o umbră ce aleargă nevăzut, dublajul în apărare e ireproșabil. Valencia se lovește de Prodan ca de un zid.

*

S-au schimbat multe. Copilul de acum 23 de ani are fire albe la tâmple. Iar zumzetul stadionului din California s-a topit încet, peste veri, iar locul inimii gâtuite de emoții a fost luat de devenirea realității. Îmi privesc în ochi amintirile dar mi-e imposibil să refac emoția de atunci, acum. Acum mă simț departe de ce se întâmplă, un pic indiferent, cu cărămizile maturității îndesate una peste altă peste mine. Mi-e greu să simt ceva pentru această nouă echipă. O echipă adunată cumva din resturi, care nu pare să aibă acel rezervor de magie. “Une equipe sans talents”, cum titrează L’Equipe. Și nu e doar un efect al convexității timpului și al idealizării trecutului, ci în mod obiectiv nu există suficientă calitatea fotbalistică la această echipă. Dar în sinea mea îmi doresc să se întâmple ceva și Generalul să producă aceeași consternare ca în 1994. Cu ce sau cu cine, nu știu. Gândul îmi zboară la șerpuirea lui Hagi și încerc să mi-l imaginez pe Nicușor Stanciu făcând la fel. Leonel și Valderama s-au topit și în locul lor apar Kante și Pogba. Nicușor e mic. Dar poate, cine știe. Poate e unul din acele meciuri când se naște din nimic o stea. Din haos, ordine.
Drumul până la stadion îl facem cu metroul 13. Fatidic. O mare de tricouri albastre și câteva galbene. Ciorchini adunate în fiecare vagon. Tăcere și multe zâmbete crispate în cutia de conserve. Creierul îmi creează scenarii de coșmar, imaginându-și un tip ascuns printre călători, cu mâna transpirata pe un detonator improvizat, suflul surd al exploziei stâlcind trupurile și înăbușind zbieretele. Scutur din cap și mă concentrez pe altceva. Pe golul lui Hagi cu Țara Galilor. Un șut surd care înaltă poarta prin magie, acolo unde să nu ajungă palma portarului. Cum ne depărtăm de inima Parisului, stațiile sunt din ce în ce mai murdare. Saint-Denis-ul ne primește însă organizat, cu jandarmi pe mai multe linii, împrăștiați printre dube albastre cu însemnele prefecturii din Paris. Verificările sunt sumare și ne strecurăm printre gradene. Marea de albaștri se varsă ușor spre porți. Atmosfera e destinsă, nici un sâmbure de incident, romanii si francezii beau bere de la aceleasi terase si totul anunta un spectacol reusit.

Stadionul se umple ușor, oamenii revin de la încolonarea de la bere și snack-uri, scandează, fluieră, zâmbesc. Înainte de meci toți sunt câștigători. Și românii, printre francezi. Mulți fac mistouri acasă, scrolez pe facebook și-i citesc, ascunzându-și pesimismul. Și frica de umilință. Se poate în mod realist termina peste 5-0, îmi zic, în timp ce se desfășoară festivitatea de deschidere, cu dansatori de cabaret răsfirați printre chestii ce semănau cu ouăle de dragon ale ui Daenerys. În mijloc un carusel din care iese David Guetta însoțit de o blondă. Apoi se cântă imnurile, francezii se înmulțesc si ei si acum sunt 60,000.

Imnul Franței zguduie stadionul. Patriotismul, de care în țara la noi ne ferim ca de ciumă să nu fim acuzați de naționalism, este în Franța un bun nenegociabil. Cântecul e purtat de zeci de mii de piepturi, senin și sincer. “qu’un sang impur, abreuve nos sillons…”. Un sânge impur să ne hrănească brazdele, sună versul controversat, anacronic și războinic. Un cântec scris cu pumnul în aer în terbilii ani de după Revoluție, când nouă Republică luptă împotrivă lumii și Generalul Bonaparte urcă ușor fiecare treaptă către imperiu. Fiecare revoluție naște un imperiu. Acum e rândul imperiului lui Deschamps, omul care se identifică cu istoria modernă a echipei Franței, de la dezastrul cu Bulgaria la eroismul anilor 2000. La 12 ani, “Le Poumon” alergă că un nebun și marca 52 de goluri în primul sezon de juniori. Celălalt General e mai aplecat de spate acum, produsul aproape total al regimului de stat, chiar milităresc, cu o viață petrecută la Steaua, unde a debutat în Divizia A în același an în care Deschamps se năștea. Acum stau față în față iar noi cântăm cu ei. Peluză românească este la înălțime. Avem curaj. Sper că și ei.

*

Belodedici se aruncă elegant și atinge mingea. Deposedarea e perfectă și mingea e aruncată la Hagi. Sprint și pasă. Pasă și preluare, Raducioiu, capul în pământ și doi fundași greoi. Gol. 50,000 de columbieni oftează. Escobar privește în gol, neștiind că va mai juca doar două meciuri în scurta lui viață. Pe margine, oameni tineri abia ieșiți din comunism exulta, se îmbrățișează. Hagi are un volum de joc care modifică totul. E tânăr și aleargă mult, ține mingea, creează întotdeauna frică. Pare că știe ce trebuie să facă. Dacă ceilalți jucători își pot folosi doar anumite calități, el își poate folosi toată suprafața piciorului: glezna mobilă, tibia, genunchiul, exteriorul, interiorul, călcâiul, coapsă, talpă. E ca un ghem de plumb care muta echilibrul unde e dorit.

*

Kassai fluieră startul Euro 2016. Chiriches acordă primul aut, dar recuperăm repede. Împingem jocul spre poarta lor, scoatem un corner. Andone deviază pe spate și multe beri se vărsa pe jos la reluarea lui Stancu de la 2 metri în pieptul lui Lloris. Obținem alt corner, alt aut. Stăm acolo alte minute și parcă punem suflet. Peluza începe să urle. Francezii se dezmeticesc și construiesc ușor, într-un 4-3-3 clasic, dar care pare un pic lent. Pintilii e înfipt bine între Pogba și Kante. Pogba, speranța franceză, este combinația monstruoasă între travaliul lui Deschamps și creativitatea lui Zidane. Dar azi greșește mult. Francezii găsesc însă benzile, Săpunare e lent și Giroud își începe seria cu o lovitură de cap biciuită pe lângă Tătărușanu și pe lângă poartă.
Minutele trec și simt că din teren se transmite ceva către tribune. Un fel de încredere. Suporterii, oastatici ai fricii de a nu pleca acasă umiliți, văd altceva. Chiriches reușește câteva intercepții spectaculoase, Pintilii e prezent și suplinește lipsa de viziune a lui Hoban, iar mijlocul francez pare sufocat între acest 4-2-3-1 românesc. Dar Payet se desface și apar ocaziile. Mai întâi același Giroud, apoi bara lui Griezman după o bâlbâială a lui Chiriches, apoi iar Giroud trăgând cu gloanțe albe spre peluză noastră. Francezii din tribune dau drumul la Marseilleisa de rezervă și Griezmann trimite la o palmă pe lângă. În față la noi Andone e previzibil și Stancu ajută mai mult în spate. Încercam benzile dar ne descoperim la Rat și Săpunaru, așa că ne retragem prudent. Măcinăm însă bine la mijloc, unde Pogba și Matuidi sunt prinși ca într-o pânză de păianjen și greșesc mult. Pogba are 23 de ani și se vede, încă afectat de presiunea care îi cade pe umeri. În schimb Payet pasează bine. La capatul paselor sale se afla insa Giroud, aflat intr-un ciudat concurs cu Stancu pentru premiul de cel mai ineficient atacant al serii.

*

Leonel întoarce către Asprilla care se lansează și depășește un fundaș, al doilea dar trage puternic în pieptul lui Stelea, în combinezonul lui spațial. Recuperăm și Dorinel pasează către Hagi. O atingere și un șut. Mingea nu se învârte iar portarul se scurge pe lângă bară. Comentatorul are o secundă de uluiala apoi urlă. Urlu și eu, cu pumnii în aer. Columbia are mâinile în șolduri si noi avem 2-0. Dar atacurile nu încetează. Românii sunt atletici, mai ales în apărare. Au un stil agresiv de a se apăra, cu marcaj om la om și presiune repetată și dublată pe purtătorul de balon. Mușchi și motivație. Valencia înscrie însă la un corner și 50,000 de columbieni sunt în aer.

*

Pauza trece și reîncepem munca. Și noi și ei. Încă orice e posibil, chiar și un gol al lui Stancu. Dar nu, Stanciu înțeapă perfect o minge către careu, Stancu se desface din chingile lui Rami, stopeaza cu pieptul și trimite cu tibia la doi metri pe lângă. Oftatul e un bemol lung, care se scurge până jos, la scăunelele stewarzilor și până la pantomimă comică a unui îndepărtat om cu părul alb care se zbate în față băncii noastre. Peluza cântă însă și acoperă stadionul. Francezii răspund dar sunt acoperiți din nou. Vrem să se întâmple ceva. Românii de jos vor și ei și continuă să strângă bine Franța într-un loc unde cocoșii nu se simt comfortabili. Sunt dezorganizați, pierd multe dueluri aeriene și Griezmann și Pogba pur și simplu azi nu merg. Dar Giroud împinge o minge cu capul în poartă. Faza mută se întâmplă departe, dar aștept un fault, Giroud părând că atinge portarul. E gol însă și stegulețele tricolore cu alb în mijloc joacă în aer. Sunetul e asurzitor. La noi e o tăcere de români.
Dar nu ne lăsăm și atacăm și noi. Popa reușește să depășească și centrează, Stanciu levitează și Evra vine de nicăieri acroșându-l. Kassai are momente de ezitare, dar e forțat de un asistent să acorde penalty-ul. Exultam și ne rugăm în gând. Dar e Stancu. Nu Stancu. Ba da, Stancu, care-l păcălește pe un excelent Lloris și în sfârșit ne da ceva real de sărbătorit. Și ne năpustim ca lupii nemâncați și sărbătorim. Preluam iar controlul stadionului, tăcerea de român se mută la francezi, acolo unde stegulețele stau acum în poală. Sărim de pe scaune spre scările de acces. O doamnă stewart septuagenara ne îndeamnă cu mână tremurândă să ne întoarcem la loc dar nu o bagă nimeni în seamă. Un steward de culoare cu o mână ne arată locurile, dar privește anxios spre meci, unde Pogba trimite singurul șut periculos respins însă de Tătărușanu. Și strânge pumnul a deznădejde. Meciul e strâns și putem mai mult. Dar nu avem mijloace. Deja jucăm peste ce pot oferi calitățile tehnice ale jucătorilor. Francezii vorbesc însă de o României coerentă și organizată. Așa pare. În lipsă tehnicii, Iordănescu a reușit să creeze cu bloc care frustrează. În atac Alibec intră dar e greoi și neinspirat. La fel și Chipciu, care se impiedica in putinele baloane pe care le primeste. Publicul romanesc s-a molipsit insa de politetea locala si nu-l admonesteaza. Deschamps renunță la formula inițială și încearcă și el un 4-2-3-1, cu Pogba sacrificat și Marțial și Coman noi aripi. Mișcarea ține și suntem împinși în spate. Marțial scapă de Săpunaru dar trage pe lângă. Coman dansează frumos, e blocat de densitatea de galbeni.
E minutul 89 și simțim că plecăm bucuroși acasă. Dar nu încă. Payet primește o minge scurtă de la Kante și văd balonul cum se scutură sus, în vinclul lui Tătărușanu. Pleine lucarne. Cădem în tristețe iar peste drum francezii exulta final, cu o explozie sonoră care ne arde timpanul. S-a terminat. Payet plange in bratele lui Deschamps, cu flashuri trecându-i poate prin creier din perioada când la 18 ani tocmai se angajase ca lucrator comercial într-un supermarket.

*

S-a terminat. O pasă lungă a lui Hagi, o preluare în ultimul moment a lui Raducioiu și câștigăm. Băieții comuniști ieșiți în lumea bună provoacă o mare surpriză. În ideația mea de copil Hagi e un colos. Fundașii sunt stânci. Așa s-a născut în mentalul colectiv al multor români o legendă despre ce pot face unii români. O legendă care a murit în timp, pas cu pas, în timp ce copiii de atunci creșteau mari și fotbaliștii de atunci îmbătrâneau mici.

Acum însă s-au refăcut unele punți arse peste timp. Fragile, dar s-au refăcut. Umbrele lui Hagi, Popescu și Raducioiu sunt doar umbre, dar o parte din calităților lor au sclipit la Chiriches și Pintilii. Și mai ales la Stanciu, omul meciului pentru noi și lăudat de presa străină. E o înfrângere pe care o așteptam, dar e o muncă în spate pe care această echipă de fotbaliști puțini talentați au făcut-o și s-a văzut că au făcut-o. Iar asta s-a transmis în tribune, unde suporterii nu s-au mai simțit umiliți sau rușinați.

Plecăm acasă un pic dezamăgiți dar și surprinși. E tipul acela de surpiză care poate lăsa loc la lucruri mai bune. Ne ținem de barele de metrou și ne împrăștiem în inima orașului mare de unde am venit. E și mâine o altă zi.

Concurs de pronosticuri Euro 2016 – Faza 1 Grupe

Începem aici un un concurs de pronosticuri pentru a face Euro mai interesant de urmărit.
Regulament
Se acordă câte 1 punct pentru fiecare echipă calificată din grupe, indiferent de locul ocupat. Se acordă câte 1 punct suplimentar pentru indicarea corectă a locului ocupat de acea echipă în grupa respectivă.

Se acordă câte un punct suplimentar pentru indicarea corectă a locului ocupat de Anglia și România în grupă.

***Pentru a participa la faza 1 indicați primele trei clasate în ordine în fiecare grupă într-un comentariu la acest articol. Pentru că se califică primele trei doar din 4 grupe, mentionați din care grupe nu se vor califica echipele clasate pe locul 3.***

Pentru a obține maximul de puncte posibil scrieți pronosticul până la începutul meciului Franța-România.

Se poate participa și după ce turneul a început, dar punctajul maxim ce se poate obține în fiecare grupă va fi redus cu 16.7% după fiecare meci jucat. Nu se mai poate participa după ce s-au disputat primele 2 meciuri in fiecare grupă.

Concursul va avea 4 faze, cu câștigători pentru fiecare fază. În fiecare fază toți participanții pornesc de la zero. Câștigătorul final este cel care obține cele mai multe puncte cumulat în toate fazele.

Premiu: bragging rights și scrierea unui articol cu predicții referitor la sezonul 2016-2017 în Premier League.

bragging rights

Succes!

GRUPA A Franţa  România  Albania  Elveţia
GRUPA B Anglia  Rusia  Ţara Galilor  Slovacia
GRUPA C Germania  Ucraina  Polonia  Irlanda de Nord
GRUPA D Spania  Cehia  Turcia  Croaţia
GRUPA E Belgia  Italia  Irlanda  Suedia
GRUPA F Portugalia  Islanda  Austria  Ungaria

***Pentru că se califică primele trei doar din 4 grupe, mentionați din care grupe nu se vor califica echipele clasate pe locul 3.***

Vamos a Madrid – The best of the rest și câteva comparații

Un articol scris de Ursano

Și totuși vă veți întreba, omul ăsta a văzut numai meciuri cu români? Nu, nici pe departe. În total, în 2 zile, eu personal am văzut aproximativ 24 de ore de tenis (prietenii mei cu vreo 2-3 ore mai puțin în prima zi). Astfel, am avut bucuria de a-i vedea și pe Nadal, Nole, Murray, frații Bryan și încă ceva pe acolo. Singura probă din care nu am văzut nimic a fost dublul fetelor. La unii am văzut un set, la alții tot meciul, în alte cazuri bucăți de meci. Pe rând.

nadal

Nadal – mereu e foarte fain să vezi un idol local. Arenele sunt pline cu fani, atmosfera e electrică, ce mai, un festin. Pe Rafa (favoritul meu la băieți) l-am văzut contra lui Sam Querrey, un american de 28 de ani înalt și puternic. Atât de puternic încât aveai pe alocuri senzația că lovește mingea cu bâta de baseball, nu cu racheta de tenis. A început ca un uragan meciul și, până să apuce lumea să se aranjeze pe locuri, era 3-0. Rachete sol-sol și pe stânga și pe dreapta. Scoteau spaniolii din jurul nostru niște „uau”-uri delicioase după fiecare dintre ele J. Dar, ca orice uragan, a venit și a plecat, Rafito găsind cheia potrivită pentru a răspunde acestui tip de joc și a câștiga în două seturi.

djok

Pe Nole îl puteam vedea de două ori dar mi-a fost de ajuns o singură dată, cu Borna Coric, un tânăr promițător dar necopt pentru un asemenea duel. Mi-a lăsat impresia de suficiență, de forțat doar cât trebuie. Multă elasticitate și constanță în joc, dar niciun artificiu.

Murray este marea „enigmă”: un jucător relativ plictisitor de văzut la televizor, se „metamorfozează” când îl vezi live. Variație maximă, efort constant, putere și defensivă, toate la un loc. Îl văzusem și la Paris, dar pentru prietenii mei care îl rataseră acolo a fost o plăcută surpriză.

bryan

Frații Bryan au atras multă atenție – a fost singurul meci de dublu cu arena plină (e adevărat că era și un moment fără meciuri semnificative pe alte terenuri). Spectaculoși, energici și carismatici, au câștigat cu emoții un meci strâns contra lui Kubot/Matkowski, doi jucători cu o potrivire fizică oarecum comică (primul e înalt și slab, al doilea ne-a făcut să căutăm date oficiale despre greutatea lui). Polonezii au jucat însă foarte bine și au concurat la crearea uneia dintre cele mai agreabile partide văzute.

În rest, am mai stat la antrenamente la diferiți jucători. E foarte interesant să stai să vezi diferitele exerciții pe care le fac jucătorii, să vezi cum se combină între ei (dacă se combină, unii se antrenează singuri) și mai ai și șanse mari să faci o poză după sau să iei un autograf. Mai greu la Nadal sau la Nole (era foarte aglomerat la antrenamentele lor), dar pentru restul găseai spațiu. La juniori nu am stat, se suprapuneau cu meciurile celor mari și nu te răbda inima (poate după vreo 10 turnee) să sacrifici ceva important.

O notă pentru Țiriac: încă o dată dovedește că este printre puținii care chiar îi sprijină pe ai noștri sportivi. Wild card-uri pentru români an de an (Copil și Simona în trecut, Sorana, anul acesta, cu rezultat excelent), programări avantajoase, mai ales pentru Simona care a jucat non-stop pe arena centrală. De ce este asta un avantaj? Pentru că în tenis, fiecare arenă are ceva specific, de la cum sare mingea, la cum bate soarele sau la reperele fizice pe care și le iau sportivii. Jucând pe o singură arenă, ești obișnuit cu toate acestea și asta poate reprezenta un mic avantaj de start.

La finalul maratonului, m-am gândit că ar fi utilă o comparație privind diversele turnee europene de tenis (doar cele relevante și care au atât masculin, cât și feminin) care vă poate ajuta să decideți unde, dacă vă hotărâți să mergeți.

Am luat în calcul conform celor de mai sus două GS-uri, RG si Wimby, și cele două turnee majore de care am mai amintit în prima parte, Roma și Madrid.

La Wimby e greu de găsit bilete (nu intru în detalii, e mult de explicat, sistemul e complicat rău). Pentru mine asta, alături de faptul că e scump și că celelalte sunt mai accesibile, a reprezentat un factor determinant pentru a-l exclude a priori.

Roland Garros e cel mai cu panaș turneu accesibil. Are atmosferă și un je-ne-sais-pas-quoi care te atrage puternic. Biletele bune se pot procura de pe net, într-o anume zi a lunii martie (deci cu doar două luni jumătate înainte de start), la o oră oarecum matinală (la 10 a fost când am cumpărat eu). Trebuie să fii online încă de atunci, „coada” electronică este uriașă imediat. Nu știu ce efect au avut atentatele din ultimul timp asupra publicului interesat însă în 2014 era o adevărată cursă să le prinzi. Dacă acorzi prioritate acestui moment, vei avea biletele. Trebuie ținut cont că bilete se vând pentru trei arene, ceea ce te lasă cu alegerea următoare: ori iei un bilet pe una dintre ele și scapi relativ ieftin dar riști să pierzi meciuri care te interesau absolut (programarea la orice turneu se face pentru fiecare zi în după-amiaza zilei precedente), ori iei bilete pe două arene dar te costă mult. Un alt dezavantaj al RG este lipsa unui acoperiș (singurul GS fără): dacă ai ghinion cu vremea (țineți cont că e Paris, oraș situat destul de în nord), poți risca să nu vezi nimic. Mai mult, politica de refund îți aduce banii înapoi în buzunar doar dacă se joacă sub două ore în ziua cu pricina.

Roma: scumpă (biletele sunt mult peste Madrid), atmosferă bună, infrastructură proastă (de asemenea, lipsește acoperirea arenelor). Nu intru în multe detalii, dacă vrei ceva cu atmosferă, mergi la Paris, dacă vrei tenis, alege Madridul. Mai este și problema că, fiind ultimul mare turneu înainte de RG și imediat după Madrid, riști ca unii jucători să se menajeze, mai ales dacă au performat bine la Madrid.

Madrid – alegerea cea mai bună din punct de vedere strict tenisistic. Prețuri decente (Țiriac zicea într-un interviu de curând că va ieftini și mai mult biletele), tenis de calitate, trei arene acoperite în caz de ploaie, publicarea programului de antrenament pe site în ziua respectivă. Atmosfera e singurul minus dar cred că dacă erau Federer și Serena/Sharapova, plus un parcurs mai lung al spaniolilor în general, lucrurile ar fi putut sta altfel.

Sper că v-a plăcut. Eu cel puțin am încercat să fac aceste „reportaje” atractive.

Vamos a Madrid – Ce bine e să fii iubitor de tenis român acum!

Un articol scris de Ursano

Am fost teribil de norocoși să fim prezenți la Madrid într-o zi magică pentru români, miercuri, cu patru victorii din patru meciuri în optimile fetelor. Urmarea a fost că am avut, pentru prima dată în istorie, patru fete (Simona Halep, Sorana Cârstea, Patricia Țig și Irina Begu) în sferturile unei competiții deosebit de importante, patru din opt sfertfinaliste! A doua zi, doar una dintre ele a mai câștigat (Simona în fața Irinei), dar asta nu ne-a micșorat deloc senzația specială din ziua precedentă. Cu atât mai mult cu cât, după ce ne-am întors acasă am urmărit la televizor cum Simona a cucerit trofeul, al doilea de acest nivel din cariera sa (laolaltă cu Indian Wells). Mai mult decât atât, în a doua zi am prins și meciurile dubliștilor noștri, Horia Tecău și Florin Mergea, care aveau să ajungă până în finală unul contra celuilalt, primul devenind campion alături de partenerul său, Jean Julien Rojer.

După Madrid mi-a devenit foarte clar că tenisul e un sport și mai frumos atunci când găsești, aproape meci de meci, implicare emoțională. De aceea poate la Roland Garros meciul cel mai important pentru mine fusese Monfils – Cuevas, cu un stadion cântând Marseilleza în pauze și cu unul dintre favoriții personali (simpaticul Gael) reușind o răsturnare de scor spectaculoasă. Acum, cu atâtea meciuri în care erau implicați români (patru în prima zi, cinci în a doua), agenda noastră a fost supra-aglomerată și am avut serioase dificultăți în a ne împărți între diferitele terenuri.

irina

Am văzut-o pe Irina câștigând un meci lung si tensionat cu McHale, o americană neașteptat de valoroasă pe zgură, pe Sorana stăpânindu-și, mai mult ca oricând parcă, nervii în fața revelației de la Stuttgart, Siegemund, pe Simona luându-și revanșa în fața Timeei și pe Patricia revelându-și talentul brut în fața uneia dintre cele mai mari big hittere din circuit, Keys.

patricia

Multă tensiune, mulți români în tribune (Contra și Andrei Pavel sunt cele mai cunoscute figuri), tenis de calitate și o neașteptat de frumoasă impresie despre fetele astea după meciuri: Irina a stat până la ultima poză și ultimul autograf deși abia se mai ținea pe picioare și agentul de securitate o zorea să iasă pentru pregătirile următoarei partide, Sorana era luminoasă de entuziasm, mulțumind fiecăruia în parte pentru „galerie”, iar Patricia mi-a arătat multă ingenuitate în felul cum s-a comportat după meci cu cei ce o susținuseră.

sorana2

Pe Simona nu am apucat să o vedem de aproape – meciul ei s-a desfășurat pe terenul central. De altfel, acesta e cel mai neplăcut aspect când vezi meciurile pe terenuri importante: e greu sau imposibil să ajungi după meci la jucătorii preferați cât timp biletele nu sunt de categorie superioară.

horia

Dintre băieți, Horia și Florin s-au comportat după meciuri oarecum în acord cu stilul lor de tenis: primul, sobru și amabil, al doilea, exuberant și plin de șarm. În privința tenisului, Horia a arătat așa cum mă așteptam: el formează cu Juls o pereche deosebit de sudată, nu foarte spectaculoasă, dar teribil de eficientă. Ca să vorbim în termeni fotbalistici, o echipă tip panzerul german. Florin, pe de altă parte, seamănă cu brazilienii: lovituri senzaționale, momente de geniu dar și greșeli simple în anumite momente. Perechea pe care o face cu indianul Bopanna e una mult mai … spontană, capabilă să piardă și să câștige mai fiecare punct. Așa s-au explicat seriile de ghemuri pierdute sau câștigate de cei doi în meciul văzut (contra lui Granollers/Cuevas, doi foarte buni jucători de zgură).

florin

Peste tot și toate însă, am avut mereu sentimentul de special, de om norocos: nicio altă națiune nu a avut atâția jucători în fazele finale la turneul acesta și, oricât de puțin ai valoriza această temă a naționalității jucătorilor într-un sport teribil de individualist, nu se poate să nu ți se umfle, măcar un cm, pieptul de bucurie. Asta mai ales când ai suficientă ținere de minte pentru a ști că acum trei ani singurele bucurii din tenis erau cele trei finale de la Wimby ale lui Horia și rarele sferturi făcute de câte o fată la un turneu relevant. Dacă pentru revenirea lui Florin în centrul atenției se pare cătrebuie să îi fim recunoscători soției lui (dar ce bărbat nu spune asta?) pentru ascensiunea în grup a fetelor meritele sunt împărțite între fiecare dintre ele (pentru că nici aici sistemul național nu a făcut NIMIC) și Simona. Mi se pare evident că momentul ei de ascensiune verticală către culmile WTA de acum trei ani le-a capacitat pe celelalte și le-a arătat că „the sky is the limit” cât timp crezi cu adevărat. Acesta mi se pare și unul din marile adevăruri ale sportului de mare performanță în general și ale tenisului în special: jocul (tehnica) îl au mulți, capacitățile psihice (concentrare, încredere, rezistență la presiune) sunt cele care fac diferența. De aceea, la minge de meci pentru adversar, unii fac dublă și alții servesc ași în serie. Acum mi se pare momentul ideal pentru ca cineva căruia îi place tenisul să facă efortul să vadă live tenis: la băieți cei trei magi (poate, când vor termina carierele, vor fi judecați ca cei mai buni trei din istorie) încă joacă, la fete o mai ai încă pe Serena (sigur între primele cinci jucătoare din toate timpurile), dar nu numai, iar românii zburdă în voie la dublu băieți și fete. Happy, happy times …

Revin în week-end cu o ultimă parte.

Vamos a Madrid

Un articol scris de Ursano

Partea I – Planificare, costuri, impresii generale

Ani de zile m-am uitat la tenis la televizor fără însă să îmi pun, vreun moment, problema cum ar fi să merg acolo unde se desfășoară efectiv. I-am văzut (și, pe unii, iubit) pe Agassi, Sampras, Graf, Chang, Becker, Seles, Sabatini, Edberg (ca să enumăr pe unii dintre cei cu care am început) dar mereu am visat să merg doar la marile evenimente fotbalistice: Campionate mondiale și europene, Cupe ale Campionilor sau măcar derby-uri naționale. Tenisul era, cumva, rezervat televizorului.

Lucrurile au început să se schimbe însă odată cu apariția treizecizero.ro. Am citit acolo impresii first hand despre cum e să fii pe marile arene de tenis ale lumii, cum e să îi vezi de aproape pe acei mari jucători cu care avem norocul să fim contemporani și ceva s-a schimbat în mine. Am început întâi să fac un pic de research, apoi, văzând că nu e ceva imposibil, am căutat din ce în ce mai amănunțit. Anul 2014 a fost decisiv, am hotărât să merg la Roland Garros și, după ceva bătaie de cap, am și găsit cu cine: socrul meu și doi prieteni.

Roland Garros 2015 a necesitat multă planificare și o dimineață nebună de martie pentru a cumpăra biletele (sistemul de achiziție a biletelor e destul de complicat și foarte aglomerat, biletele vânzându-se, în marea majoritate, în cateva ore de la punerea în vânzare). Am reușit să facem ce era necesar și am avut apoi privilegiul să vedem 2 zile de tenis frumos pe cele mai importante arene de zgură din lume. „Problema” a fost că ne-a plăcut atât de mult încât am decis că mai vrem o dată.

Și uite-așa, în toamna trecută, eu și cei doi prieteni de care vă vorbeam, am analizat lucrurile un pic și am decis ca 2016 să fie anul Madridului.

 De ce Madrid?

În primul rând, am vrut să vedem și altceva decât Roland Garros (pentru varietate de experiență). În al doilea rând, am ales Madridul pentru că e cea mai importantă locație de tenis a Europei, după cele 2 GS-uri. La feminin este unul dintre cele patru turnee Premier Mandatory (alături de Miami, Indian Wells și Beijing) și singurul din Europa, iar la băieți este unul dintre cele 9 Masters-uri. Premier Mandatory și Masters reprezintă primele categorii de turnee în afara GS-urilor pentru cele două circuite. Singura altă opțiune cu turnee importante pentru ambele circuite este Roma, care începe imediat după Madrid. Am ales Madridul înaintea Romei și pentru că cine performează bine la Roma are tendința de a se proteja la Roma. Totuși, anul acesta, Federer si Serena vor fi la Roma probabil, dar au lipsit la Madrid, fără însă ca asta să reprezinte o alegere în sine ci, mai degrabă, o întâmplare provocată de accidentări.

 Costuri

Cazarea am avut-o la Hotel Gran Legazpi, de trei stele, situat foarte bine, la 10 minute de mers cu autobuzul de gară și de Caja Magica (locația turneului) și la 15 minute cu metroul de centru. Zona este una nu foarte turistică, cu restaurante/baruri modeste și ieftine. Pentru cazarea efectivă, aș da o notă de 7,5, destul de curat dar cu mobilier vechiuț. Camera single a fost 65 euro/noapte, iar cea dublă 75 (rezervare făcută cu patru luni înainte).

Am zburat destul de complicat cu Blue Air, pe rutele Iași-București-Madrid și Madrid-Bacău (și mașină după). Prețul total a fost de 150 euro/persoană, incluzând bagajele și locurile rezervate. În mod cert, costurile cu avionul depind de rută și de momentul rezervării (4-5 luni înainte la mine).

Prețul tuturor biletelor de acces a fost de aproximativ 130 euro pentru 2 zile pline (în una din ele am avut acces pe toate terenurile, în a doua pe toate mai puțin unul).

Restul cheltuielilor depind de stilul, pretențiile și posibilitățile fiecăruia.

 Impresii generale

La Caja Magica reprezintă un complex de tenis modern construit de Primăria orașului, din ce am înțeles, care a costat 250 de milioane euro (sau cel puțin atât a zis Țiriac într-un interviu la Digi). Acesta constă dintr-o zonă principală care include primele trei arene, Manolo Santana (9.685 locuri), Arantxa Sanchez Vicario (3.319 locuri) și Stadionul 3 (2.108 locuri) (Mutua Madrid Open este singurul turneu din lume cu trei arene care pot fi acoperite în caz de nevoie) și o zonă descoperită care cuprinde terenurile 4-15, unele având mici tribune pe laturile lungi, altele doar terase. Accesul între cele două zone se face coborând un nivel în zona principală și trecând prin niste turnicheți dar orice distanță între două terenuri/stadioane o poți acoperi în maxim 5 minute (când te grăbești). Unul din marile avantaje ale acestui turneu îl reprezintă siguranța că poți vedea tenis continuu indiferent de vreme, pe primele trei arene. Vremea a fost schimbătoare, foarte rece în primele zile de turneu, apoi foarte caldă și din nou rece.

Prețurile la mâncare și băutură sunt accesibile pentru acest gen de evenimente: 2 euro o sticlă de jumătate de litru de apă, 3,5 euro un pahar de bere, 9-10 euro un menu care includea un sandwich mare, o băutură și o pungă de chipsuri etc. Există o zonă comercială destul de mare, pe două nivele, între cele trei arene principale, în care găsești mai ales produse specifice (echipament de tenis) dar și câteva standuri de entertaiment.

Turneul se străduiește să fie în avangarda tendințelor mai mereu (vă aduceți aminte de zgura albastră?) și ocazional reușește. Mie personal mi-a plăcut mult faptul că publica pe site lista antrenamentelor (ore, terenuri, jucători), mai puțin arenele principale (unde cred că s-a antrenat Simona, pe care nu am prins-o în această ipostază). Participarea la antrenamente îți permite, dacă vrei, să iei mult mai ușor, autografe sau poze ale favoriților dar și să vezi metodele/indicațiile fiecăruia (frații Bryan își antrenau serviciile încercând să nimerească tuburi de mingi așezate strategic în colțurile careelor de serviciu).

Participarea publicului este evident mai redusă decât la Roland Garros, unele meciuri se dispută cu mult mai puțini spectatori decât te-ai aștepta. Poate una din cauze a reprezentat-o și slaba performanță a spaniolilor (Muguruza si Suarez Navarro au ieșit repede la feminin) și în mod cert lipsa vedetelor Roger, Serena și Maria a contat. La spanioli vine lumea, dar și la vedetele fiecărei probe; față de Paris, aici sunt puține grupuri etnice din afara Europei între spectatori.

Sesiunile de jocuri s-au deschis la 12 (intrare în complex de la 11) și se întind și până spre 12-1 noaptea (eu am plecat la 0.40 cel mai târziu în prima zi). Până miercuri inclusiv (optimi la fete, șaisprezecimi la băieți), sunt programate în genere cinci meciuri pe fiecare teren din primele șapte, apoi, pe măsură ce se ajunge în fazele principale, activitatea se concentrează pe primele 3-5 arene (tot cu câte 5 meciuri).

Voi continua în zilele următoare cu părțile doi și trei.