In căutarea clasei superioare la Peterborough Utd – Swindon Town 1-2 (League One)

Căutam ceva neobișnuit cu ocazia unei vizite neașteptate în Anglia (unde îmi propusesem să revin doar în 2018). Și mi-a atras atenția porecla folosită de un club din League 1: the Posh pentru Peterborough United. O ocazie foarte bună să stabilesc un nou record personal de distanță parcursă din momentul când am ieșit pe ușa casei până la stadion (cam 9000 de km) și durata călătoriei (24 de ore) pe ruta Minneapolis-Atlanta-Baltimore-Reykjavik-London Gatwick-Peterborough.

Deci ce am găsit posh cu ocazia vizitei și meciului (vedeți și setul de fotografii) într-o ordine aleatoare:

  • un centru cu o îmbinare de clasic și modern, cu circulație doar pentru pietoni
  • o catedrală impresionantă
  • lebede elegante pe râul Nene
  • suporteri locali care nu și-au fluierat echipă la sfârșitul meciului, deși era la patra înfrângere consecutive (din care trei pe teren propriu)
  • patru mijlocași cu o doză de magic în cursul meciului: Erhun Oztumer (“the Turkish Messi” câteva atigeri sublime, deși lispit de penetrare către poartă și puțin fragil) ), Martin Samuelson (driblinguri fine, o minge printre picioare, predicția mea pentru un jucător care va juca în Premier League), Nicky Ajose (o lovitură liberă de la 18m executată perfect la păianjen, plus alte 2 foarte periculoase) și Michael Doughty (pentru sângele rece de la golul victoriei)
  • peluza nouă din partea de est a stadionului
  • un morcov purtat de un iepure (mascota echipei locale)

Am văzut un meci disputat, cu multe faze de poartă, nivel tehnic mai ridicat decât în League 2 (deși departe de Premiership), plăcut de vizionat la fața locului. Și m-am lămurit de ce trei foști jucători din sistemul de tineret al lui Tottenham nu au reușit să prindă echipa: Obika, Coulibaly și Coulthirst.

Cinema Paradiso in inima Angliei

Un articol scris de Filotas

Un antrenor îmbrăcat într-un costum negru impecabil urmărea ultimele pase ale unui meci care avea să între în istorie. Grecia, campioană europeană din 2004, avea să piardă în fața Insulelor Feroe, acasă. Ranieri se uită fix în teren, și probabil vede totul ca o pastă groasă ce i se scurge prin față ochilor. Trebuie să i se fi părut că are ceva din cinema-ul italian neorealist, cu melanjul de figuri sărace, actori amatori și cadre desprinse din cotidian ale acestui stil cinematografic. Acum, funcționari bancari, pescari, contabili și ingineri se bucură exploziv, după o victorie istorică. Lui Ranieri trebuie să-i fi trecut prin cap, ca o viziune, crâmpeie legate din cei 30 de ani de carieră, de la Cagliari, la Romă, de la Chelsea la Valencia, și de la Monaco la Grecia.
La conferința de presă, întrebat dacă are o explicație pentru acest eșec, Ranieri a răspuns egal, pe un ton aproape împăciuitor, privind detașat undeva departe: “nu am explicații pentru acest rezultat. I-am văzut pe băieți motivați, credeam că vom câștiga”.

Pentru Ranieri trebuie să fi fost un moment în care, uitându-se încă în urmă, a simțit ce înseamnă cu adevărat trecerea timpului. Poate a fost un moment în care, în sinea lui, a început să lase să între mai mult din acele gânduri ce sunt lăsate să aștepte de obicei la ușă oamenilor de acțiune: ce a fost mai bun a trecut, acum mă apropii de ora bilanțului. La fel ca Umberto D, pensionarul din filmul lui De Sica, ce își trăiește ultimii ani neînțelegând modernitatea ce îl strivește.
În același timp, înfigând degetul în rană, președintele Federației Greciei, Georgios Saris, cu o față lungă pe care se citea un soi de anxietate nedisimulată, declară că “alegerea antrenorului pentru națională a fost una dintre cele mai nefericite, și pentru asta îmi cer scuze; iar asta a rezultat într-o imagine atât de proastă pe care naționala a arătat-o în față fanilor”. 

Ranieri pleacă după doar 4 meciuri oficiale.

*

Cu doar o săptămâna în urma acelui meci de pomină, Leicester City FC, club din inimă East Midlands-ului, pierdea al șaptelea meci din cele 11 pe care le disputase până atunci. Cu doar 9 puncte, clubul ocupa poziția a 18-a în Premier League, și un aer de profundă tristețe începea să se simtă printre fanii Vulpilor. Nu trecuseră decât 6 ani de la acel moment când mii de oameni plecau capul după meciul egal cu Stoke City, ce avea să trimită oficial clubul în Division One, al treilea eșalon fotbalistic, pentru prima oară în istorie. Stoke City-ul lui Tony Pulis promova în Premier League într-o mare de suporteri entuziaști ce invadaseră terenul, în timp ce Leicester, un club cu o istorie de 124 de ani, cunoastea o nouă descindere în infern. De atunci, au ieșit din infern, noul patron thailandez ridicându-i încet până în Premiership. Acum însă, speranța era doar o marfă rară și volatilă și puțini credeau că se vor mai salva. Și odată reajunsi în Championship, cine știe ce se putea întâmpla.

La finalul sezonului însă, conduși de un nou antrenor, Nigel Pearson, Vulpile au reușit un mic miracol, salvându-se de la retrogradare prin evoluții entiziasmante din a doua parte a sezonului. Viitorul sună bine.

În iunie 2015 însă, într-o cameră de hotel din Thailanda, trei tineri sunt filmați în mijlocul unei orgii cu o prostituată. Cei trei petrecăreți erau jucători ai lui Leicester, echipă aflată într-un turneu de pregătire în Asia. Unul dintre ei, James Pearson, era fiul antrenorului echipei.  După câteva zile, divorțul dintre Pearson și Leicester a devenit oficial, forțând conducătorii echipei să demareze procesul de selecție a noului antrenor. După eșecurile cu Guus Hiddink și Martin O’Neill, noii proprietari l-au ales pe Claudio Ranieri. Cel supranumit în media engleză “The Tinkerman”, după ce în perioada Chelsea obișnuia să schimbe atât de des formațiile tactice încât fanii erau aduși la exasperare. Totul culminând cu acele schimbări fantasmagorice din meciul cu Monaco din 2004 (pierdut cu 3-1) ce au trimis formația franceză într-o finală cu Jose Mourinho și pe Ranieri într-o ședință cu noul proprietar în urma căreia a început să-și facă bagajele. Același Mourinho avea să-l înlocuiască pe italian după al patrulea sezon la Chelsea și primul cu noul proprietar, un anume Roman Abramovich.

Ranieri avea în spate un CV decent, însă ultimele aventuri începuseră să-i dea un pic de dreptate lui Mourinho și rant-ului sau celebru: “Ranieri? Ranieri e un tip care are mentalitatea cuiva care nu trebuie să câștige”. După începuturile fulminante cu Cagliari, pe care a promovat-o din Serie C în Serie A, au urmat Roma, Fiorentina, Juventus, dar și Inter și Valencia, sau Monaco, ultimul club antrenat înainte de Leicester. Câteva trofee minore, o mare dezamăgire cu Roma, pierzând la limită titlul în primul sezon, și chiar o înfrângere undeva în Europa de Est, în 2005, în Cupa Uefa, după 2-0 acasă. Pe un teren mocirlos, echipă gazdă revine și câștiga la penalty-uri. Acea echipă se numea Steaua București și Ranieri antrena pe atunci Valencia.

Tot acest parcurs sinuos i-au făcut pe mulți să privească cu neîncredere noua numire. Mai ales la un club ca Leicester, cunoscut că yo-yo club, adică un club care urcă și coboară între divizii (16 retrogradari și promovări în întreagă istorie), fără realizări speciale. Ce poate aduce bătrânul Ranieri, bătut până și de Insulele Feroe? The Guardian titra ironic “dacă proprietarii au căutat un Mr Nice Man, l-au găsit. Dacă însă au căutat pe cineva care să le salveze clubul de la retrogradare, se poate să fi găsit omul greșit”.

*
FC Leicester City s-a înființat undeva acum 124 de ani, în secolul XIX. O mână de tineri, ce citeau Biblia într-o mică capela din mijlocul Angliei, au înființat în 1884 Leicester Fosses (după numele terenului viran unde își desfășurau meciurile). Leicester, aflat în inima Angliei, a fost încă din vremea romanilor ca așezare, un punct de unde pleci spre alte destinații. O răscruce de drumuri, unde nu zăbovești prea mult. In 1884 era un oraș al producătorilor de textile și de încălțăminte, unde rugby-ul era primul sport și  fotbaliștii trebuiau să plătească chirii pentru tot soiul de terenuri unde să poată joace.

De atunci, Leicester a jucat 4 finale de FA Cup, le-a pierdut pe toate, și cea mai bună clasare în prima ligă engleză a fost în 1929 (locul 2). Au mai fost de atunci doar de 2 ori pe primul loc în clasament înainte de 2015: în 1963 și 2000. Se poate spune deci că Leicester City nu a fost niciodată un mare club englez, așa cum Leicester, ca oraș, nu a fost un centru de patriotism local, capabil să aibă o identitate proprie care să transceadă interesele de urbe provincială. De altfel, Leicester este un oraș cu o populație de origini foarte diverse, unul din orașele britanice în care albii tind sa devină minoritari. Demografia arată că există mari grupuri de Hindu, musulmani sau sikh iar componența echipei arată cât de diverse sunt originile jucătorilor: Algeria, Polonia, Argentina, Japonia, Elveția etc…

Singurul eveniment major din ultimii ani din oraș, descoperirea rămășițelor lui Richard al III-lea, a dat însă un impuls neașteptat ideii de coagulare civică.
Acum, acest impuls este depășit cu mult de faptul că, după 26 de meciuri, acest club este pe primul loc în cea mai disputată Ligă de fotbal din lume.
Așa cum se întâmplă întotdeauna pentru evenimentele extraordinare care nu pot fi prevăzute, întâlnirea fatidică dintre un bătrân antrenor italian, aflat la finalul unei cariere în primul rând lungi și un club obișnuit cu allez-retour-urile exasperante între divizii a creat o lebăda neagră perfectă.

Așa cum este și jucătorul emblematic al acestei echipe nebune de flaneuri sportivi. Singurul englez cu adevărat remarcabil din echipă, Jeremy Vardy, semna în 2012 pentru 150,000 de lire un contract pentru Fleetwood Town, venind din Liga a 7-a a sistemului de fotbal englez. Astăzi are 28 de ani, este golgeterul Premier League, și probabil va face în viitor subiectul unui film de Hollywood, așa cum se întâmplă de obicei cu poveștile extraordinare ale umanității, care sunt reciclate și condensate pe marile ecrane pentru ca uimirea să nu moară niciodată. De această dată, s-ar putea ca regizorul să nu mai fie nevoit să hiperbolizeze o situație reală: nu prea mai sunt hiperbolizari de adăugat despre un băiat care și-a trăit propria producție cinematografică desprinsă parcă din curentul neorealist italian al oamenilor săraci și muncitorilor care se luptă pentru supraviețuire: a muncit într-o fabrică de fibre de carbon, și-a dat demisia din cauza problemelor la spate și în câțiva ani câștigă 45,000 lire pe saptamana și conduce o uimitoare de renegați foști amatori spre primul titlu din istoria clubului.

Într-un sezon care Chelsea cunoscut o demantelare uimitoare, unde United este ironiilor propriilor fani, unde City de aceeași de care-marcat traseul din ultimii ani, un club despre care nimeni nu știa nimic, Leicester, este lider după 26 de etape, cu cele multe goluri marcate jucând un fotbal tăios, pe alocuri neiertător, ciudat, expansiv pe care au putut -l oprească.

Pentru fotbalul modern, care se învârte în jurul banilor, și unde marile echipe necesită multe investiții pentru a crea un nucleu de succes, povestea lui Leicester pare una de basm. Nu sunt foarte multe explicații pentru această manifestare a hazardului și nici nu cred că trebuie neapărat să căutăm vreuna. Poate e mai bine doar să ne așezăm toți pe scaunele noastre, în acest început de Cinema Paradiso și să lăsăm proiecționistul să continue să-și facă treaba, indiferent de cum va alege să termine această frumoasă poveste. Pentru că se va termină în curând, și ne vom întoarce la rutina explicațiilor matematice până când același proiecționist plictisit va alege, peste mulți ani, să mai pună pe ecrane o poveste asemănătoare.

“Whatever you end up doing, love it. The way you loved the projection booth when you were a little squirt” Cinema Paradiso

 

Tenis: Fed Cup la Cluj

O corespondenta de la Ursano

Clujul este un oraș frumos, pe care îl redescopăr la fiecare vizită (și am ajuns să merg măcar de 2 ori pe an, acum, odată cu meciul, am botezat și o fetiță), începând cu primul TIFF acum vreo 8 ani. Un oraș care, spre deosebire de marea majoritate a orașelor mari din România, știe ce vrea și face ce trebuie. Acum au sala asta modernă, funcțională și destul de mare (+7k). Nu e ceva excepțional, dar e ceva ce lipsește din orice oraș mare, începând cu Bucureștiul și continuând cu al meu Iași.
Atmosfera? Foarte frumoasă și civilizată, dar s-a simțit lipsa de experiență a publicului: la unele puncte când credeau că s-a terminat și se bucurau înainte de rezultat, dar și în unele momente de criză când nu a sesizat momentul în care erau necesare încurajări. Mult mai bine organizat decât la Galați, mai ales în partea de jos a sălii.
Meciurile: Simona a fost evident nepregătita fizic (nu în sensul unei probleme fizice per se, ci în sensul că îi lipsesc meciurile, constanța) și pare mereu marcată psihic de presiunea inevitabilă care apare la aceste meciuri. La Fed Cup nu pare să vina niciodată cu cea mai bună versiune a sa, iar dacă și alți factori se suprapun (lipsă de încredere), rezultatele sunt cele care se văd. Paradoxal, mie și celor doi prieteni cu care am fost (noi mergem în echipă asta peste tot – Roland Garros, Madrid, Galați, Cluj), ni s-a părut că cel mai bun tenis l-a jucat în primul set cu Pliskova. A avut apoi o ușoară scădere la începutul setului 2 dar revenise. Apoi a urmat căderea din acel game fatidic (4-4, 40-15) și s-a dus totul pe apa Sâmbetei.
Apoi a urmat meciul Monicăi și cred că am fost singurul care a zis că Monica are o șansa. Publicul s-a manifestat vizibil surprins de jocul Monicăi (nici prietenii mei nu o mai văzuseră, iar unul din ei, care joacă și el cu mult slice, dar doar de pe rever, nu se putea opri din râs) și a început să o încurajeze abia după 2-3 game-uri cu adevărat. Monica însă, spre deosebire de Simona, știe bine să gestioneze relația cu publicul și ceea ce s-a auzit în tribune la meciul ei a depășit repede ceea ce se petrecuse la cel anterior. All in all, o victorie spectaculoasă și întâmpinată cu mult entuziasm. Și de noi cu câteva sticle de Vinul Cavalerului și Budureasca.
A două zi, am avut întâi meciul ranițelor: Simona a părut să fie mai stăpână pe ea și, chiar dacă Petra a avut vreo 5-6 game-uri în care a arătat de ce e dublă campioană de GS, raportul UE a fost decisiv. Multă bucurie și descătușare la sfârșit, atât din partea publicului, cât, mai ales, a Simonei.
Monica însă, nu a mai putut să facă încă un meci ca primul. În primul rând, a servit vizibil mai slab, în al doilea rând, noi știam că va pierde încă de la începutul setului 3 când, după un raliu nesfârșit, cu fața exact spre noi, i-a spus Alinei Tecsor: „nu mai pot”. A terminat resursele, jocul ei necesită un consum fizic mare și era clar și că va pierde simplul, și că nu va mai putea juca la dublu.
Dublul nu a avut poveste. Am avut o contră nesfârșită pe drumul de întoarcere cu unul din prieteni, el susținând că mai relevantă a fost forma proastă a Ralucai, iar eu că a fost jocul tactic super static al Andreei.
Peste toate, am pierdut dar nu am regretat o secundă participarea. 3 jucătoare de top, multă dramă și o locație frumoasă/un public cald au făcut ca impresiile finale să fie pozitive.
Un singur lucru despre publicul larg de tenis român: nu mă mai surprinde infantilitatea  cu care se discută despre așa-zisa greșeală a Alinei de a nu o menaja pe Monica pentru dublu. Forma Monicăi din primul meci, lipsa sa formă a Andreei, faptul că nu aveam nicio garanție că se schimba ceva la dublu, toate justifică decizia Alinei. Dar românii preferă să strice orice lucru frumos care le iese în cale …. Aaa, și se uită prea ușor ce echipă e Cehia la feminin, ce performanțe are. Oricum, un om cu mintea la cap nu ne dădea mai mult de 20% șanse de victorie.

Rugby – turneul celor 6 naţiuni

Ovidiubelge

După o Cupă Mondială nefastă, reprezentantele emisferei nordice pornesc pe lungul drum al construcţiei unor echipe care să le ţină piept titanilor din sud.  Ediţia aceasta din Turneul celor 6 Naţiuni, urmaşul celui mai vechi turneu de rugby din lume (Home Nations Championship, 1883), ar trebui să ne indice dacă noile direcţii duc într-adevăr pe calea cea bună. O scurtă analiză a fiecărei echipe, cu plusuri, minusuri şi, eventual, o privire aruncată în perspectivă.

Anglia

Se aşteaptă enorm de la omul de pe bancă: Eddie Jones, considerat de unii cel mai bun antrenor de rugby din lume, trebuie să ajusteze fin echipa trandafirului, să le readucă dominarea pe înaintare şi să croşeteze acea minte de campion care redă încrederea. Îi văd ca având jucatorii de ¾ cei mai inventivi şi percutanţi din nord, de aceea mă aştept să fie echipa cea mai efervescentă şi plină de „french flair“ în atac. Problema cea mai mare o văd în linia 3-a, ultima Cupă Mondială a dovedit importanţa jocului la sol şi, momentan, nu ştiu dacă în acest compartiment englezii sunt aici la nivelul actual al galezilor sau la valoarea de anul trecut a irlandezilor. Toţi ochii pe linia 2-a Maro Itoje, cea mai de perspectivă propunere a lumii vechi.

Scoţia

După mulţi ani, biletele pentru primul meci pe Murrayfield s-au epuizat iute, semn că a speranţa a revenit în inimile scoţienilor. Un pic supraevaluaţi dupa meciul cu Australia, pentru că au avut un joc neconvingător în grupă, scoţienii trebuie sa confirme curba ascendentă. Se bazează pe o linie 1 omogenă şi stabilă, cu un pilier dreapta excelent, surpinzătorul W.P. Nel, pe linia a 2-a a fraţilor Gray, pe talentul lui Mark Bennett sau explozia lui Stuart Hogg pe liniile dinapoi. Cred că dacă pierd primul meci, o să se spargă valul pe care se află, dacă în schimb îl câştigă, pot fi pretendenţi serioşi. De urmărit John Hardie, în linia 3-a, un import de provenienţă neo-zeelandeză.

Ţara Galilor

Cei mai mulţi specialişti îi dau favoriţi, au rămas stabili după o Mondială în care au lăsat cea mai bună impresie dintre nordici. Una dintre cele mai bune defensive din lume (doar 3 eseuri încasate la Cupa Mondiala!), dragonii ar trebui sa domine la linia 3-a orice echipă din competiție, să aibă cel mai sigur picior, al metronomului Dan Biggar, să se revitalizeze la nivelul centrilor prin revenirea subevaluatului Jonathan Davies sau să-l vedem zburdând pe puternicul şi agilul George North. Semnele de întrebare apar în general la capacitatea de a juca inventiv în atac şi, în particular, la nivelul fundaşului (cu cât success îl va înlocui Gareth Anscombe pe Leigh Halfpenny, una dintre cele mai mari vedete actuale) şi mai ales la impactul ce-l vor avea rezervele pentru liniile dinapoi, Alex Cuthbert a fost deplorabil la Cupa Mondiala, iar nici pe Rhys Priestland nu aş miza pentru o schimbare de tonus dacă jocul o va cere.

Irlanda

A dezamagit la Cupa Mondială. Nu precum englezii, nu au trăit umilinţa cocoşilor cei mândri, dar aşteptam mai mult de la ei. Nu văd de unde ar veni creşterea turaţiei. Piese grele din înaintare pierdute (căpitanul O’Connor retras, Iain Henderson tot în linia 2-a sau Peter O’Mahoney accidentați) sau cu probleme fizice (ambii pilieri titulari, Healey şi Ross, ar putea rata primele 2 meciuri) şi un Jonny Sexton care si-a pierdut din vrajă (şi, împreună cu el, Leinster, echipa regională fanion a Irlandei), fac ca echipa trifoiului să fie cel mult a 3-a favorită. Totuşi, dacă şutul îşi revine şi daca rămân în joc după primele două meciuri, Joe Schmidt ar putea îndrepta corabia spre a 3-a victorie la rând în turneu, un record. De urmărit linia a 3-a Sean O’Brien, care le-a lipsit atât de mult în sfertul cu Pumele (şi care merita suspendat mai drastic), noul căpitan Rory Best, ce a arătat o formă foarte bună la Ulster şi, în general, tinerii care îi vor înlocui pe accidentaţii mai sus amintiţi.

Franţa

Cel mai mare mister de la această ediţie. Ce va putea schimba noul antrenor, având în vedere baza de selecţie? Cum va fi înlocuit imensul Thierry Dusautoir? Va apărea un număr 10 care să impună jocul, constant, sclipitor pe alocuri şi care să se ridice la valoarea omologilor din sud? Vor contrui acel cuplu de centri, stabil şi omogen, atât de necesar în marile meciuri? Îşi va regasi magia şi va reuşi Franţa să o aştearnă peste o structură armată cu determinare şi încredere, elemente ce i-au lipsit de atâtea ori în momentele importante? O certitudine în forţa liniei 1, într-unul din cei mai buni numarul 8 din lume, Louis Picamoles, dar în rest multe întrebări şi aceeași presiune de a câştiga orice meci, deşi e abia pe locul 7 în lume.

Italia

Când căpitanul Serigio Parisse la 32 de ani este principalul om de urmărit,  ai o problemă. Cu el în primul 15, echipa primeşte o infuzie de oxigen şi se transformă într-una determinată şi incomodă. Problema rugbyului italian, deşi cu doar o lingură de lemn în ultimii 4 ani, este ca atât echipa reprezentativă, cât şi echipele de club, par fără identitate şi plutesc fără orizont. Pot avea o şansă în orice meci dacă vor reuşi să-şi ducă adversarii în zona forţei şi a intensităţii fizice (precum în meciul de la Cupa Mondiala cu Irlanda), dar luaţi repede la mână nu cred să facă faţă. Sunt curios dacă noua uvertură, tânarul Carlo Canna, va reuşi să impulsioneze jocul liniilor din spate.

Pantilimon la Watford

Să începem cu zvonul care  pare sa explice parțial mutarea. Una dintre surse este:

panti4

După care m-am uitat puțin la cifre. Se știe ca e pe locul întâi la parade:

panti1

Din păcate la media notelor e abia pe locul 19 intr-un top in care primul e tocmai noul lui concurent pe post (e adevărat ca unele echipe au câte doi jucători in top, deși am pus filtrul ca numărul de meciuri jucate să fie mai mare de 6):

panti2

Ce i se reprosează cel mai mult e distribuția. Bănuiesc ca acest lucru nu a fost prea mult pe placul lui Big Sam:

panti3

AccLB: Accurate long balls InAccLB: Inaccurate long balls AccSP: Accurate short passes InAccSP: Inaccurate short passes

Sursa: Whoscored.com