Comparație amânată

Am tot cântărit comparația între Premier League și Bundesliga până când s-a ivit oportunitatea să îmi măresc eșantionul. Așa că voi reveni la primăvară după încă o dublă vizionare.
Găsisem patru criterii de comparație. Situația era cam egală. Vroiam să solicit ajutorul vostru pentru al cincilea, mai ales că simțeam o oarecare înclinare subiectivă. Să zicem că pe moment din punct de vedere rațional înclin spre Bundesliga, iar emoțional spre Premier League.
Toată situația mi-a adus aminte de una din secvențele mele preferate din The Big Lebowski (1998), filmul fraților Coen:

Where’s the money Lebowski?

It’s down there somewhere, let me take another look.

 He’s One of Our Own

Momentul culminant al primei mele vizite la White Hart Lane s-a petrecut în minutul 23 al meciului Tottenham-West Ham United. Atunci Harry Kane a marcat primul său gol în poarta dinspre South Stand unde eram și eu și stadionul a erupt într-un “He’s one of our own, Harry Kane, he’s one of our own”. Nu există sistem de sunet ultra-super-mega Hi-Fi care să redea atmosfera sonoră din tribună. Vreo treizecide mii de oameni cântând în cor. Si am intels atunci de ce însuși eroul catecului a mărturisit că i se face pielea de găina cand îl aude și murmură refrenul când iese din stadion. Nu pot să-mi dau seamă în ce măsură Harry Kane e “de-al meu”, dar știu că m-am simțit bine cântând.

Inainte de meci am avut plăcerea să mă întâlnesc cu Coys (căruia îi mulțumesc și public pentru ajutorul în procurarea biletului). Nu ne văzusem niciodată înainte. Convins fiind că îl voi recunoaște ușor nu schimbasem semnalmente de recunoaștere. Eram sigur că dacă știam zona (un pub de lângă stadion) îl voi recunoaște după statura, metaforic vorbind gigantică, obținută prin articolele apreciate și comentariile obiective și pertinente făcute aici de ani buni. A fost un pic dificil să ne recunoaștem, amândoi cu telefonul în mână, uitandu-ne in jur cateva zeci de secunde, deși ne aflam la cativa pasi unul de celălalt. După o bere, niște discuții de parcă ne știam dintotdeauna și o victorie Spurs pot spune cu siguranță: e “de-al nostru”.

Farmecul discret al League 2: Cambridge United – Accrington Stanley 2 – 3

La concurență cu El Clasico sau Manchester City – Liverpool, în căutare de fotbal britanic autentic, iată-mă în drum spre The Abbey, stadionul lui “The Yellows” din Cambridge. Imi începusem ziua hoinărind prin partea universitară a orașului, apoi în centru și încet-încet spre periferie către distracția populară (aveam să aflu mai târziu că partea academică preferă rugby sau canotaj). Inițial am vrut să merg la un meci din Championship, dar și acolo echipele au în lot mulți străini, în general.
Am ales să pun câteva fotografii din zona apropiată stadionului si din interior ca să vă faceți o impresie despre locuri și stadion. Imi cumpăr bilet la tribună a doua, construită in 1954. Locurile sunt în picioare si sunt rails, așa cum erau pe vremuri în majoritatea stadioanelor în Anglia. Sunt bineînțeles obstructed view pe alocuri, alt element întâlnit în vechile arene din insulă. Constat spre sfârșitul meciului că mi-am pierdut antrenamentul la urmărit meciuri in pozitie verticală – mă cam dor picioarele și tălpile. Partea bună a fost că, deși e o zi friguroasă, cu un vânt rece (1 C după vreo două săptămâni în care temperaturile au fost în jur 12-15 C), în tribună nu bate vântul deloc și e plăcut.
Așteptările îmi sunt confirmate: echipe de start sunt compuse din englezi, cu câte un irlandez aruncat acolo, așa ca de sămânța. Sunt pregătit să asist la trosnet de tibii, tacklinguri solide, preluări aproximative și dueluri necruțătoare în jocul aerian. Va fi și așa ceva, dar într-o măsură mult mai mică decât mă așteptăm.
Asist la un joc dintre echipă locală, din partea inferioară a clasamentului, cu una care se bate, nesperat, pentru promovare. Diferența se va vedea în jocul prestat.
Meciul începe neinspirat, cu mult joc la centrul terenului și puține pase legate. încep să mă îngrijorez, mult prea devreme că voi asistă la nou rezultat alb ca acum două săptămâni la Monchengladbach (ocazie să arunc o privire pe Livescore să văd ce se mai întâmplă la Gladbach – și acolo e tot 0-0 deși meciul începuse cu 30 de minute mai devreme). Curând vin ocaziile și golurile. Dacă primul, marcat de gazde, e cumva clasic englezesc, centrare, recentrare cu capul și tap-în din apropiere, celelalte două sunt de genul care te fac să fii mulțumit că ai venit la stadion să le vezi pe viu. Ambele șuturi sănătoase, bine executate din punct de vedere tehnic, după combinații la firul ierbii. Accrington egalează după o fază rapidă, la care după o fentă înșelătoare a atacantului cu spatele la poartă, care lasă mingea să curgă pe lângă el, un mijlocaș scapă singur și trage frumos în diagonală imediat dup ace intră în care. Gazdele preiau conducerea după o fază la care același mijlocaș care fusese prins în clește și contrat solid de doi adversari, pierzând mingea, apare la finalizare 15 secunde mai târziu cu un șut puternic la firul ierbii din afară careului. Tribună explodează și sar și eu împreună cu susținătorii locali.

Rapid după pauză, echipa mai tehnică și mai bine așezată în teren, Accrington, preia hățurile jocului, face 3-2 și lămurește câștigătoarea. Cambridge mai are câteva momente de presiune, mai aruncă câteva mingi periculoase în careu, dar fără rezultat. Ar merita menționat penaltiul care stabilește câștigătoarea. A fost corect acordat, dar după un fault cum vezi în ligi inferioare: un apărător pur și simplu s-a urcat din pe un atacant care îi luase fața după care a fost foarte uimit că s-a fluierat fault.
La final, în ciudă înfrângerii jucătorii echipei gazdă salută fiecare tribună în parte și sunt aplaudați (nu se aud apostrofări și fluierături). Au luptat onest și au dat peste o echipă mai bună, cu un portar inspirat în 2-3 momente.
Diverse:
* In apropierea stadionului, o doamnă foarte amabilă îmi explică cum e cu biletele, care e caracteristica fiecărei părți a tribunelor și mă îndruma spre locul unde se vând bilete. Are un tricou pe care scrie mare “Here to Help” și împarte bomboane pe gratis, inclusiv adulților.
* Sunt surprins cât se însuflețesc tribunele când un jucător ia o acțiune pe cont propriu și începe un “run”. Deși nici una nu se termină cu rezultate pozitive.
* Dacă e un element clar care arată nivelul e numărul mare de mingi “frezate” consecință lovirii incorecte a mingii care iau traiectorii ciudate, cu mult efect și sunt greu de controlat cand revin.
* La un corner al gazdelor patru jucători în atac aflați în stânga porții pornesc la unison spre partea dreaptă a porții. Si mai suprinzator, patru fundași se sincronizează perfect în marcajul celor din atac. Rezultă un balet straniu de sincronizat, parcă cei opt au pregătit mișcarea asta la antrenamente comune. O fază comică, care produce râsete sănătoase în tribună.
* După meci, în timp ce mă îndepărtez de stadion, asist involuntar, la început, la o converatie între un adult și doi copii de 10-12 ani. Copii analizează penaltiul și efectul lui asupre desfășurării ulterioare a jocului. E o analiză serioasă și apreciez mult cum adultul (probabil tatăl unuia dintre cei doi) intervine rar cu câte o întrebare sau lăudând o observație bună. Imi vin să mă duc după ei să aud continuarea conversației când drumurile ni se despart. Copiii aceia sunt deja foarte buni spectatori de fotbal!
* Nu reușesc să deslușesc cântecele galeriei locale de la peluză. Mă ambiționez să îmi dau seama singur, fără să întreb pe cineva în jurul meu (parcă înțelegeam mai bine în Germania, unde nu știam limba). Mă alătur și eu celor din jurul meu când se strigă “ Yeeeellows! Yeeeellows!” bucuros că înțeleg. Dar, mai ale,s când deslușesc în întregime o strigare: “The referee’s a wanker!” repetat de multe ori. Cântat cu cuvintele alungite, parcă fără ranchiună și ură de către tribună, are ceva comic și irezistibil care mă face să zâmbesc. Arbitrul o merită, după ceva ”posturing” în stilul văzut des în Premier League si câteva greșeli, care nu influențează direct rezultatul.

Comparatie: un meci de Bundesliga cu unul de PL (1)

Prea tarziul meu debut la vizionarea pe viu a unui meci în Bundesliga (Borussia Mönchengladbach – FC Ingolstadt 04) s-a produs în acest sfârșit de săptămâna. Telul meu este să fac o comparație cu Premier League – unde voi viziona (sper) Tottenham-West Ham peste două săptămani. E cel mai mic eșantion posibil, dar nu mă voi lasă descurajat în a trage niște concuzii subiective și particulare (dacă tot nu pot generaliza). Ar fost poate mai bine ca ordinea să fie inversată, dar așa s-a nimerit.
în Germania am fost la Dortmund pentru trei zile. Aș fi preferat un meci la acolo, dar nu am putut face rost de bilet în avans – Borussia Dortmund juca cu rivalii locali de la Schalke 04 și practic era imposibil de făcut rost de bilete. In schimb bilete pentru Gladbach s-au putut procura foarte ușor cu o lună înainte de meci (am preferat acest meci in dauna unuia la Leverkusen bazat pe sfatul primit pe Anglofil și nu am regretat). Am intrat pe pagina de internet a clubului și, fără să fie nevoie să mă înregistrez sau să devin membru, am putut cumpăra rapid un bilet in zona mea preferată – tribună, pe linia careului de 16m (poate un pic cam sus pe rândul 3 în inelul superior).
Am postat separat o galerie de fotografii incluzând călătoria și meciul. Calitatea lasă de dorit, mai ales cele făcute din autobuz, dar vă pot da o idee despre locurile prin care am trecut și stadion.
Cu un plan detaliat și două aplicații de transport pe telefonul mobil plec la 12.30 din hotel din Dortmund la gară să prin un tren de 12.46. Biletul de tren îl luasem cu o zi înainte. în gară văd deja suporteri în culorile lui Gladbach care făceau aceeași călătorie. Mă voi intersecta în cursul zilei și cu suporteri Koln sau Leverkusen care mergeau să-și vadă favoriții din orașe relative îndepărtate. Regiunea Rhin-Ruhr este una din cele mai mari aglomerări urbane ale Germaniei, orașele cu echipe in Bundesliga sunt foarte apropiate și transportul foarte bun. Iar berea bună ajută la deplasări în Germania.

Stau liniștit, convins că nimic nu se poate întâmpla. Si dintr-o data surpriză: rumoare între călători și unii încep să plece. Anunțul fiind făcut doar în germană nu pricep mare lucru (vocabularul meu are cam 200 de cuvinte, majoritatea legate de fotbal de pe vremea când urmăream asiduu rezumatele pe Sat1 la emisiunea Ran – dacă asta nu vă spune nimic va dați seamă ca a trecut ceva vreme). Ochesc un tânăr de încredere și aflu că trenul s-a anulat, după ce inițial era dat că având întârziere de 30 de minute. Sunt neîncrezător – în Germania nu se poate întâmpla așa ceva! Spre mirarea mea în cele trei zile petrecute acolo am mai dat de întârzieri de trenuri și am fost clătinat în convingerile mele despre transportul feroviar german. Dar omul meu de încredere mă ajută – putem lua un tren de viteză ICE fără să plătim supliment – anunț făcut imediat după cel cu anularea. Sunt tot neîncrezător, dar mă conformez pentru că și el ia același tren și mă hotărăsc să îl am în câmpul meu vizual dacă vine nașul ca să am pe cine da vina dacă îmi cere biletul suplimentar. Nașul e foarte relaxat, nici nu verifică, ajung cu bine la Dusseldorf unde prind legătură inițială desi si trenul ICE avea intărziere. O plăcere să vezi pe mobil în aplicațiile de transport itinerariile actualizate live și datele despre peroane (doar o data din 20 peronul nu a corespuns).
In Mönchengladbach aveam planul să o tai pe jos – Google zice 1 oră și 10 minute eu zic că pot 45 de minute. Dar văd că mulțimea se îndreaptă spre stația de autobuz unde clubul pune la dispoziție transport gratuit la stadion în flux continuu și îmi zic să încerc, poate ajung mai devreme. Deși e o mulțime serioasa și mai sunt 75 de minute, lumea nu se înghesuie și călătoresc lejer. Nu am o poziție prea bună la geam și fotografiile din autobuz au dublaj. Cam 75% au o bere în mână, dar nu văd pe nimeni beat. Majoritatea depun frumos sticlele goale când se dau jos, dar mai rămân si pe jos în autobuz. Totuși datorită traficului și străduțelor inguste fac tot 45 de minute. Găsesc amuzantă parcarea de biciclete și ma mir ce multa lume vine la stadion cu bicicleta. Aș fi vrut să fac o tură de stadion în exterior, dar renunț vazand cozile mari la intrare. Lumea e ordonată, nu se înghesuie și întru în 12 minute. Arunc o privire pe la chioșcuri și iată-mă la locul meu cu 15 minute inainte de start. Am planificat corect si asta ma relaxează.

Stadionul e frumos, atmosfera plăcută și se va popula destul de repede în cele 15 minute rămase, deși pare destul de gol acum. La intrarea echipelor în teren mă conectez la atmosferă, deși nu am fular să-l rotesc deasupra capului cum fac majoritatea când se intonează imnul clubului. Mă trezesc chiar cântând imnul, deși nu știu cuvintele. Nimeresc cam un cuvânt din 7 și mai bag și cuvinte din alte limbi (nota: data viitoare sa  salvez pe telefon versurile). Mă simt integrat.
Pe scurt despre meci: Borussia venea după 6 victorii în Bundesliga și un egal marți în în Champions League cu Juventus, care i-a scos din cursa pentru calificare în optimi. In acel meci au avut superioritate numerică 37 de minute, dar nu au putut-o valorifica. Efectele dezamăgirii s-au resimitit, echipa intrând greu în joc, legând prea puține pase și fiind dominată în prima repriza. De partea cealaltă, Ingolstad, o nou promovată, un fel de Watford german, s-a închis bine, a presat și a stat mai mult în terenul advers. Meciul a avut ritm, a fost plăcut, au fost ocazii, deși s-a terminat cu un scor alb. Mi-a lipsit golul, mai ales că în repriza a două Borussia a jucat mai bine și tare mi-ar fi plăcut să aud explozia la gol a celor 50 de mii de suporteri locali. Finalul a avut dramatism, după eliminarea căpitanului echipei Granit Xhaka în finalul meciului, gazdele au avut cele mai mari două ocazii ale partidei. Oftatul tribunelor a fost pe măsură ocaziilor și făcut cât un gol.

Câteva observații:

  • Pe o rază de 10m în jurul locului unde stăteam am văzut 3 familii care au venit la meci cu fete de 8-10 ani. E ceva optimist și plăcut să vezi că scăndarile tribunei fac părinții să se simtă confortabili să vina la meci cu copii
  • Cozile, la mâncare cel puțin, erau foarte eficiente. Am reușit să ajung în 5 minute să cumpăr în pauză și să nu pierd nici un minut din meci.
  • Pe ecranele de afișaj orice gol de pe alt stadion era anunțat cu un nechezat de cal (mascotă locală). Plus o grafică de 3-5 secunde cu un Tooooor după care era anunțat golul. Mă întreb dacă te poți obișnui după un timp să urmărești și faza și ecranul că să nu pierzi ceva din meciul la care ești. Pentru mine a fost greu.
  • Cartonașele galbene erau anunțate cu o reclamă desen animat care părea o reclamă la o firmă de salubritate. Dar mai ales de un sunet strident că atunci când creta scârțâie pe tablă. Si au fost destule galbene în meci
  • Spectatorii mi s-au părut cunoscători, răbdători și pasionați. Nu s-au auzit fluierături deși echipa nu înscria. Doar câteva fluierături normale la simulări ale oaspeților.
  • Nefiind implicat, au fost amuzante reacțiile tribunei la golurile din meciurile echipelor cu care Borussia se află în luptă directă în clasament. Mai ales că erau favorabile echipei gazdă, care nu a putut profita. Si e greu de descris reacția la cele patru goluri ale lui Bayern: un fel de oftat amar, combinat cu exasperare și cu ciudă.
  • Trei fumători aflati la o distanță de doua locuri in dreapta mea m-au cam afumat. Sper ca in curând sa se interzică fumatul in tribune (oamenii trăgeau serios).
  • In repriza a doua, nocturna si zborul norilor mă fac de cateva ori să uit de meci si sa admir privelistea de pe cer.

După meci totul decurge snur: autobuz, tren si la 7.30 sunt in hotel. O după masă si o deplasare normală pentru un suporter local, bănuiesc.

Revin cu concluzii după meciul de la Londra.

 

Invitație la rugby

Intr-un timp relativ scurt, Ovidiubelge a devenit  The Go-to guy în tot ceea ce ține de rugby în general și RWC2015 în special. Am încercat aici să-i pun câteva întrebări care să-i incite și pe alți cititori să vadă cele 3 meciuri rămase la această ediție a mondialelor de rugby.

Au mai rămas de jucat doar semifinalele și finala. Ai putea să caracterizezi pe scurt fiecare din cele patru echipe rămase și să ne recomanzi 1-2 jucători de la fiecare care ar trebui urmăriți în mod special?

începem cu Nouă Zeelandă, o echipă formată din oameni în al căror ADN este inscrisă gena rugbyului. Ea e răspandita în tot Pacificul de sud, dar ei au combinat-o cu cea de sorginte britanică a disciplinei, ceea ce a condus la crearea uneia dintre cele mai terifiante masinării din sportul mondial: All Blacks. Totul curge în jocul lor simplu, frumos de privit: spre deosebire de echipele din nord, aduc puțini oameni în grămadă și reciclează repede balonul. Urmăriti naturalețea paselor oamenilor de pe înaintare, eliberarea balonul din pre-placaj (offload) sau timingul recepționerului. De menționat versatilitatea multor jucători și calitatea întregului lot. Poate la primul 15 sunt comparabili cu orice echipă din sud, însă pe bancă de rezerve se regăseste același nivel. Puncte slabe? Hmmm… Ar putea fi presați în grămezile ordonate, unde au fost dominați de sud-africani la ultima întâlnire și ar putea ceda câteva penalităti acolo. E greu de ales un om de urmărit de la ei. Il las pe noul Lomu la o parte, așa că-l nominalizez pe mijlocașul la deschidere Aaron Smith, omul care se află pe un post crucial pentru stilul lor de joc, fiind cel care dă tonul prin acea primă pasă atât de importantă.

Toată mândria și forță burilor se regăseste în formația Africii de Sud. Prin prisma jocului, sunt voci care afirmă că Springboks ar fi singurii reprezentați ai nordului rămăși în competiție. înaintare, maul, atac frontal, faze fixe impecabile, drop-goluri sau transformări de la distanțe inimaginabile. Asta e partitura pe care o interpretează cu mult succes și nu cred că există o echipă care să le facă față în acest joc de uzură. Pană acum au arătat cum trebuie să treacă o echipă mare peste un șoc, însă în meciul cu Tara Galiilor, în ciudă dominării clare din a doua repriză, au greșit prea mult pentru o formație care vrea să câștige Cupă Mondială. Probabil și în următorul meci vor insista la nesfârșit în același registru al inaintării, insă au nevoie să deschidă liniile dinapoi, au o calitate acolo care trebuie pusă în valoare. O mențiune pentru tinerețea axului central (uvertură-centri) al liniei de ¾, din care se distinge după părerea mea Damian De Allende, tipul e extrem de percutant, un pericol de câte ori are mingea în mână. Ar putea avea sambătă o sansă dacă reușesc să-i oprească pe All Blacks la linia avantajului fără prea mulți oameni în grămezile spontane, astfel încât să mențină lățimea liniei defensive. Precum Argentina în meciul cu Irlanda, oamenii în negru o să îi atace larg, insă pentru început vor testa punctul nevralgic sud-african: inconstantul fundaș Le Roux, care a arătat câteva deficiențe atât la șut, cât și la jocul în aer.

Australia avea nevoie de dușul scoțian și de intrebările subsecvente. Au fost mai buni, fără indoială, insă excesul de încredere, neglijența și o zi slabă a transformeurului puteau lesne conduce la o înfrângere nescontata. Karma s-a numit totuși Craig Joubert, așa că le mai putem admira îndemânarea de pe ¾ sau renașterea inaintării sub auspiciile lui Mario Ledesma. Au găsit un antrenor perfect în acest Michael Cheika, un om experimentat, cu rezultate, care a reușit să le redea încrederea și să găsească echilibrul între ceea ce, istoric, e considerată cea mai bună linie de ¾ din lume și o grămadă ameliorată. Au impresionat pană acum în turneu: câteva faze de atac memorabile, o apărare inexpugnabilă, un joc la sol impresionant, siguranță în fazele fixe. Cred că vor intra duminică în teren cu lecțiile mai bine făcute și, dacă beneficiază și de antologicul cuplu Hooper-Pocock, or să tureze motoarele suficient cât să depăsească fără emoții. S-a văzut că le-a lipsit liderul cu Scoția, că suferă de Pocock-dependentă și că pot fi puși în reală dificultate în grămezile ordonate. Aștept cu nerăbdare să-i urmăresc la lucru pe cei 2 centri Giteau-Kuridrani și, dacă nu vine ploaia la Londra, merg pe mână Wallabies. Anul ăsta poate fi al lor.

Flamboaiant e cuvântul care definește mai nou Argentina. Dacă lumea îi știa pentru forță inaintării, acum am descoperit o echipă completă: strălucitorul trio de pe linia din spate (Imhoff-Cordero-Tuculet), cei 2 centri stabili și experimentați, totul acompaniat de jocul perfect al uverturii Nicolas Sanchez. El dă tonul atacului, nu sutează enorm, însă pasează exact când și unde trebuie. Au uimit incă o data la o Cupă Mondială și faptul că joacă an de an împotrivă Sfintei Treimi a Sudului nu poate decât să-i facă mai buni. O mică paranteză: în 2007, după locul 3 la Cupă Mondială cu 2 victorii împotrivă Franței și cu majoritatea echipierilor în campionatele din nord, au cerut un loc în Turneul celor 6 Națiuni. Ar fi jucat în Spania meciurile de acasă și, în plus, au dorit și două echipe în Pro 12. Se zice că refuzul a venit după câteva secunde. E adevărat că rugbyul din Argentina era exclusiv amator la acea dată, dar de atunci federația s-a adaptat treptat la profesionism, astfel că din 2012 joacă în The Rugby Championship. în ultima vreme au schimbat paradigma și au adaptat mijloacele la noul joc mai ofensiv: priviți doar tehnică de mânuire a balonului de către înaintași, sunt capabili de pase la care ai noștri doar visează. Capitolul la care suferă este disciplina. Foarte rar se apără curat și multe penalități împotriva lor sunt cauzate de greșeli inutile. Apoi felul expansiv de joc este foarte solicitant și fizic le este imposibil să ducă ritmul tot meciul. Acești doi factori conduc la căderi mentale, un aspect la care se află incă sub restul celor din careul de ași. Pur și simplu au momente când ies din joc și măcar una dintre cele 2 echipe pe care le vor întâlni în aceste ultime meciuri va exploata aceste slăbiciuni. Insă ținta lor este Cupă Mondială din 2019 și sunt pe drumul corect.

Partea mai puțin inteleasă si mai puțin spectaculoasă pentru neinițiați este jocul la gramadă. Ce ar trebui urmărit si unde se află frumusețea ascunsă?

Ar trebui urmăriți Richie McCaw, Sam Warburton ori David Pocock. Și toți oamenii de linia 3-a in general,  ei duc greul acestei lupte. O grămadă se formează când un jucător este placat, iar în momentul când e pus la pământ, el este obligat sa elibereze balonul. Nu mai poate juca de acolo și nici nu are dreptul de a se ridica, însa adversarul beneficiază de acest privilegiu. De asta poate vedeți de multe ori cum placheurul (tackler) se străduiește să ajungă cât mai repede pe picioare, pentru a încerca apoi să recapete posesia. Treaba băieților care vin din urma la suport, în general flankerii, numărul 8 sau coloșii din linia a 2-a, este sa curețe zona, adică sa-l îndepărteze pe acesta înainte de a recupera și sa-i împiedice pe adversari sa acceseze balonul pana la sosirea numărului 9. Chiar dacă au reușit inițial acest lucru, când faza nu e repede continuata, apărătorii pot simți superioritatea, aşa că vor contesta grămada: pur și simplu îi împing pe cei care asigura zona, reușind uneori sa intre în posesie (turnover). Deși asta e partea cea mai plina de sânge și sudoare, frumusețea stă în inteligenta de a ști unde merita sa cheltuiești energie contestând balonul. Oportunismul joaca un rol foarte important, iar o recuperare stârnește laudă și invidie: nu doar că a fost respins un atac, ci tocmai s-a deschis un nou front. Totuși, capturarea posesiei nu e totul, de multe ori e crucial sa scazi viteza adversarului în aglomerările astea pentru a câștiga timp de reorganizare sau chiar sa-l forțezi sa nu elibereze mingea pentru a primi o lovitura de pedeapsa.

 Poți încerca o paralelă între Noua Zeelanda – Franța de la RWC2015 și Brazilia – Germania la WC2014? Cât de rar apare un asemenea rezultat la rugby? 

A fost meciul în care Franța a luat cele mai multe puncte în toată istoria sa și în care s-a înregistrat cea mai mare diferență între două echipe aflate în faza eliminatorie de la o Cupa Mondială. Deci câteva recorduri importante au căzut și la rugby. Şocul de la fotbal a fost totuși unul de proporții mai mari, la casele de pariuri brazilienii erau chiar ușor favoriți, pe când aici toată lumea pronostica 10-15 puncte pentru All Blacks. Altfel, cele nouă eseuri neo-zeelandeze sunt comparabile cu cele șapte goluri „Made în Germany”. Ele au arătat superioritatea clară a unor sisteme funcționale și au developat slăbiciunile unor națiuni care se hrănesc prea mult cu iluzii.

Deși încă sunt posibile scoruri mari, pe măsură de jocul devine mai global, tendința e ca diferențele să scadă sau chiar să apară surprize. Dacă imediat după apariția profesionismului au fost câteva diferențe monstruoase și la fiecare Cupa Mondială cel puțin un meci în care o echipa lua peste 100 de puncte, în ultimii 8 ani s-a estompat aceasta prăpastie, în 2011 am avut un 87-0 cel mai dur scor, iar acum s-a scăzut la cota 64.

 Cum poate forța echipa aflată în atac obținerea unei lovituri de pedeapsă? Si de ce trebuie să se ferească echipa aflată în defensivă? 

Cum ziceam mai sus, bătălia pentru balon e apriga în grămezi, iar regulile pe care trebuie sa le respecți multe și sensibile. Mai nou, pentru favorizarea atacului, se fluieră foarte ușor blocarea ieșirii mingii (tackler not rolling away). Apoi, pe măsură ce atacul câștiga teren, tentația de a juca mingea de jos sau de a intra în lateral în grămadă crește proporțional cu frustrarea de a nu avea posesia. Totuși, cel mai ușor se poate forța o penalitate pentru ofsaid, se întâmplă frecvent să se treacă acea linie imaginară, mai ales în cazul unei apărări disperate în apropierea terenului de țintă.

Cheia de boltă a unei apărării eficiente este comunicarea. Mai departe, trebuie sa te ferești de placaje ratate. Știu, ușor de zis de pe canapea, însă boala asta e grea și duce la multe eseuri încasate. Așadar trebuie să plachezi, cu cât mai distrugător (big hits), cu atât mai bine la moral, să ieși repede în presing pentru a nu lăsa adversarul să bată linia avantajului sau să flotezi întregul bloc spre lateral când numărul de apărători e deficient.

 Cât de mare e de fapt discrepanța între Nord și Sud și cum poate fi ea redusă? 

Sa nu fim prea emoționali: deși procentul de victorii anuale al celor din fostul 5 Nations în fața 3 Nations a scăzut în ultimii 15 ani (de la în jur de 30% la sub 20%), media diferenței de puncte s-a stabilizat în jurul a 10 puncte și, cu excepția aceste ediții, exact 2 echipe din Nord au fost în semifinale de fiecare data, Anglia a câștigat o dată trofeul, în timp ce Franța a jucat 3 finale… Nu e doar vorba de numere aici, evident că tragerea la sorți creează diferite culoare. Problema e ca anul ăsta nordicii au arătat carențe severe, Anglia și Franța marcând în total în cele 2 meciuri importante pe care le-au avut două, respectiv un eseu ori au pus prea puține probleme în sferturi: Irlanda putea reveni, dar diferența a fost mare păna la urma; Scoția a avut 3 încercări norocoase prin care a ținut rezultatul străns pentru ca apoi să fie atât de aproape de semifinală; galezii au pierdut greu, fără sa lase deloc impresia ca pot trece mai departe. Cauzele? Totul pleacă de la cultură și abordare, conservatorii britanici încă apreciază mai mult o luptă desueta într-o noapte rece și ploioasa pe Britannia în detrimentul unei faze pe ¾ în care mingea circulă de la o aripă la alta. De cealaltă parte a Canalului Mânecii, strategia e problema: Premier League din fotbal se numește Top 14, iar în loc de un anume Florentino îl avem pe Mourad Boudjellal. Campionatul a fost infuzat de vedete bine plătite din sud, oamenii aduc cu ei valoare și experientă, însă e demotivant pentru cluburi să formeze noi jucători. Acum a venit decontul, iar acel parfum subtil numit “french flair” s-a pierdut în vânt. În atare context, jucătorii pe care îi produc nordicii nu sunt suficient de adaptați la noul rugby și prea puțini ajung la standardul necesar. Anglia l-a adus pe Sam Burgess din Rugby League, galezii n-au găsit soluții la puzderia de accidentări, Irlanda nu are măcar jumătate de Jonny Sexton pe bancă și francezii încă mai cred ca Bastareau poate juca centru. În răstimp, Noua Zeelanda câștiga o Cupă Mondială în 2011 cu a 4-a alegere la uvertură. Una dintre soluții este aducerea de antrenori din Sud, mi se pare că influența unor Joe Schmidt, Warren Gatland sau chiar Vern Cotter va fi benefică pe termen lung, dar e important ca ea să se răsfrângă la toate nivelurile. Mai cred și că Anglia va renaște cu un antrenor competent la conducere, pănă la urma este țara în care se joacă cel mai mult rugby de pe planeta ovală.