Best of

De ce nu suntem şi noi acolo? De ce ţinem cu Anglia şi ne amăgim cu fantasy football? Ştiu, ştiu… Pentru că Mircea Sandu. Pentru că Piţurcă. Pentru că Bogdan Stancu şi Cociş şi Tamas.

Nu zic că nu, dar parcă e mai mult de atât. E ceva ce ţine de întregul sistem. Ratăm Mondiale pentru că rămânem în urmă, ca un vagon decuplat de fotbalul modern.

Fotbalul a fost un joc romantic până la începutul anilor ‘90. Cupa Campionilor încă era câştigată de echipe periferice ca Aston Villa, Hamburg, Steaua, PSV, Porto sau Steaua Roşie Belgrad. Un antrenor bun ca Brian Clough putea să ia o echipă din subsolul ligii secunde şi s-o facă de două ori la rând campioana Europei.

La începutul anilor ‘90 nişte bărbaţi în costume au hotărât ca First Division să devină Premier League şi Cupa Campionilor Europeni să devină Liga Campionilor. Televiziunea prin satelit şi Internetul s-au răspândit în toată lumea, în timp ce legea Bosman i-a dezlegat pe fotbalişti de glie.

A fost o revoluţie care s-a developat de-a lungul anilor ‘90, o perioada de tranziţie între epoca romantică şi cea modernă. Succesul Generaţiei de Aur a mascat faptul că începeam să rămânem în urmă. Din 2000 încoace, decalajul faţă de fotbalul modern a devenit tot mai limpede.

Fotbalul – afacere

Football is a game before a product, a sport before a market, a show before a business. Acesta e etosul nostalgic al lui Michel Platini. Liga Campionilor arată că fotbalul poate să fie mai mult decât o afacere, dar niciodată mai puţin. Fotbalul modern corelează performanţă sportivă cu performanţă financiară.

Rar se strecoară în semifinalele Ligii o echipă care nu e în primele zece cele mai bogate din Europa. Când se întâmplă, e un club că Inter, Borussia sau Atletico Madrid, dintre primele 20. E greu de imaginat ca o echipă din afara primelor 20 ca venituri care să ajungă în semifinale, darămite să mai şi câştige Liga Campionilor. Bariera de intrare în elita fotbalului e în primul rând financiară.

O fi nedrept, dar asta e una din consecinţele modernizării: ca să câştigi lucruri ai nevoie de bani. Iar cluburile astea au bani pentru că ştiu să-i facă. Au stadioane pline pentru că se pricep să le umple.

Suporterii plătesc pentru abonamente, tricouri, plăcinte şi beri pentru că stadionul un mod plăcut de a-ţi petrece timpul şi cheltui banii. În spatele acestei experienţe atent construite stau departamente solide de comunicare, vânzări şi management.

Fotbalul – profesionist

Michael Robinson, care a prins un sezon în marea echipă a lui Liverpool, povesteşte că la semnarea contractului a cerut o apă dar a primit o bere de la Bob Paisley şi Joe Fagin. Discutând cu antrenorii, Robinson a fost curios să afle pe ce post va juca.

Joe put his hand around my shoulder, sat me down and said, “Listen, lad, we play 11 players here – just to make sure we aren’t disadvantaged. In midfield, when we get the ball we try to kick it to somebody dressed the same colour as us. As a forward, Michael, kick it in the net, and if you can’t, kick it to somebody who can. Then at the back, we’re gonna try our best to make sure the oppo don’t score.”

‘”There’s no more to it than that?” I asked.

‘”You’ll find, Michael, that we leave players to figure it out for themselves. But we’ll help along away. This isn’t a major science . . . you’ll work it out.”

Asta nu se întâmpla la o echipă oarecare, ci la Liverpool, cea mai bună echipă a anilor ‘80. E genul de anecdotă pe care o auzi despre Emeric Ienei.

Nici Paisley şi nici Ienei nu erau antrenori rudimentari. Dar asta era spiritul acelor vremuri. Gândirea tactică nu era sofisticată în afară Italiei, iar antrenorii aveau alte treburi decât să discute despre tranziţie şi fluiditate.

Nivelul de înţelegere tactică care se aşteaptă astăzi de la jucători ar fi fost copleşitor pe vremuri. The Secret Footballer:

Every player has his own script, what to do, when to do it, information on the player he’s up against, including weight, height, age, strengths, weaknesses, even what that opponent is likely to do when the ball comes to him in certain situations. We memorise every single set piece, where we have to stand, run and end up. We even memorise this for the other players so we know where everyone else will be at any given time.

Football at this level is very chess-like, maybe not to those outside of football but certainly to those inside.

Nu doar tactica a evoluat, ci şi celelalte ştiinţe adiacente sportului de performanţă: fiziologia, nutriţia, psihologia. Orice mişcare a unui fotbalist e înregistrată şi contabilizată. Aproape toate cluburile din Premier League au acum departamente de analişti care scanează statisticile adversarilor şi identifică tipare de joc.

Fotbalul – şcoală

“Nu vine nimeni din urmă.” Dacă primele două aspecte ale modernizării fotbalului sunt mai subtile, pentru că ţin de o anume birocrație, orice chibiţ îşi dă seama că nu mai avem materie primă. România, care avea o şcoală decentă de fotbal, nu mai produce jucători de calitate.

Povestea însă e aceeaşi. În vreme ce educaţia fotbalistică occidentală s-a modernizat, şcoală românească de fotbal a rămas încremenită în proiect, vorba lui Liiceanu.

Uli Hesse scrie în Blizzard despre revoluţia fotbalului german. Borussia Dortmund, care acum are o academie de fotbal inovatoare, n-ar fi fost un bun exemplu cu 15 ani în urmă. Echipa mare se antrena pe un teren atât de înghesuit că nu puteai să baţi cornerele cum trebuie. Juniorii se antrenau pe terenuri închiriate, iar iarnă jucau în sală.

Lui Edwin Boekamp, coordonatorul secţiei de juniori, parcă nu-i vine să creadă când îşi aduce aminte: It was a totally different era. Now everything has become really professional.

Federaţia Germană de Fotbal a creat la începutul anilor 2000 mai multe programe prin care obligă cluburile să investească în academii dacă vor să primească licenţa. Sunt zece ani de când cele 36 de cluburi profesioniste din Germania investesc împreună aproape 70m de euro pe an.

Boekamp critică FA-ul britanic, dar ai crede că vorbeşte despre FRF:

They will never make progress if they don’t break up the old structures, the way we have done.

O altă ţară care a făcut progrese uriaşe este Belgia. Generaţia frumoasă pe care o au acum n-a apărut de nicăieri. În spatele ei stau antrenori pricepuţi, care folosesc metode inovatoare ca să cultive pasiunea puştilor pentru fotbal.

Avem impresia că fotbalul e ciclic. Şi că undeva în viitor o să ne vină iarăşi rândul. Am avut generaţia lui Bodola, apoi cea a lui Dobrin, apoi cea a lui Hagi.

Şi poate că aşa ar fi fost dacă fotbalul ar fi rămas un sport romantic. Când toţi sunt înapoiaţi, nimeni nu e înapoiat. Talentul unui jucător, al unui antrenor sau al unei generaţii face diferenţa.

Dar fotbalul s-a schimbat. Totul a devenit mult mai profesionist, aşa cum spune Boekamp. Performanţa presupune o arhitectură de investiţii, competenţă şi inovaţii. Pe fondul acestei renaşteri fotbalistice apusene, fotbalul românesc rămâne profund înapoiat.

Oamenii de la care aşteptam să împingă fotbalul românesc înainte sunt în închisoare pentru că au prădat cluburile pe care trebuiau să le slujească. Cel mai important club din România şi-a desfiinţat şcoala de fotbal pentru că patronul nu-i vedea rostul. Avem stadioane decrepite, în care trei locuri din patru rămân goale de-a lungul unui sezon. Avem cluburi finanţate din bani publici, exact ca înainte de ‘89.

Noi doar ne facem că facem. Ne agăţăm de lozinci. Vorbim de proiecte și de reconstrucție.

Dar la Mondiale e destul de simplu. Ori eşti acolo, ori nu. Noi n-am fost la ultimele patru, edițiile din epoca modernă a fotbalului. Nu-i o întâmplare.

photo credit: atomicShed via photopin cc