Maradona good, Pele better, George Best

George Best a fost primul superstar modern pe care l-a avut fotbalul – vârful de lance al avangardei care a făcut din jucătorii de fotbal icoane ale culturii pop. Renunţând la şorţurile caraghioase ale anilor ’50, un fotbalist avea pentru prima oară acel şarm care combina lumea sportului cu cea a modei şi a muzicii.

Remarcat la 15 ani de un scouter al lui Manchester pe maidanele din Belfast, Best a fost chemat să dea câteva probe. A fugit înapoi în Irlanda după o zi de cantonament, răvăşit de dorul de casă. Tatăl sau Dickie a fost nevoit să-l sune pe Matt Busby, arhitectul marii echipe a lui Man U de după Război, şi să îl roage să îi mai dea o şansă puştiului slăbănog. Protejat de blândeţea patriarhală a antrenorului, Best s-a întors şi a rămas să scrie istorie pe Old Trafford.

A debutat la 17 ani, în 1963, împotriva lui West Brom. Accelerările scânteietoare şi driblingul flamboaiant l-au impus instantaneu în prima echipă. Iată descrierea pe care i-o făcea Brian Glanville la vremea respectivă:

„remarcably balanced, modest and self-contained, and, like Stanley Matthews before him, a model of thrift who puts most of his money in the building society, lives in digs, and goes to the pictures twice a week” (Sunday Times, 3 ianuarie 1965).

E un portret care nu anticipează în nici un fel fragilitatea de mai târziu.

În acelaşi an, abia intrat în prima echipă, Best a stat de vorbă cu un alt mare jurnalist englez, Hunter Davies. La 19 ani, George Best era un puşti timid care abia îşi făcuse curaj să între în vorba cu fetele, le scria de câteva ori pe săptămână părinţilor, strângea banii din prime, nu fuma şi mai ales nu obişnuia să bea. Exact patru decenii şi un transplant de ficat mai târziu, versiunea răvăşită de alcool a acestui puşti se stingea pe patul unui spital londonez. Ultimele sale cuvinte: Nu muriţi ca mine!

Revenind. La mijlocul anilor ’60, Best îşi construia treptat reputaţia unuia din cei mai buni atacanţi ai vremii. Unul din elementele cheie ale mitologizării sale a fost rolul jucat în victoria cu 5-1 a lui Man Utd din deplasarea de la Lisabona. A doua zi, Daily Mirror îl numea „cel mai tânăr candidat la rolul de Rege al Fotbalului European”. Două sezoane mai târziu, în 1968, Manchester United întâlnea din nou Benfica lui Eusebio într-o finală epică desfăşurată pe Wembley. Până în ziua de azi, primul XI aliniat atunci e considerat cel mai bun din istoria clubului englez. Într-o demonstraţie desăvârşită de îndemânare şi pasiune, Man Utd şi-a strivit adversarii cu 4-1. Best marcând un gol. Avea să fie apogeul demonstraţiilor de fotbal magic arătat de Best.

După acel meci, totul s-a destrămat. Matt Busby, antrenorul care îi fusese ca un tată până atunci, s-a retras. Rătăcit, Best a căutat răspunsuri pe fundul halbelor de Guinness şi a adoptat jemanfişismul de playboy care l-a făcut notoriu. La începutul anilor ’70, Best era deja un hedonist feroce, pe jumătate alcoolic, afemeiat şi client al taboidelor. Devenise peştişorul de aur captiv într-un acvariu, şi o naţie întreagă îi urmărea fiecare mișcare. Încă se antrena relativ din greu, încă marca relativ des, dar linia dintre viaţa personală şi cariera de sportiv era din ce in ce mai greu de tras. În scurt timp, obiceiurile nocturne i-au copleşit cariera, iar plăcerea de a juca fotbal dispăruse aproape complet. Plecat de la Manchester, avea să mai prindă câteva contracte în ligi exotice, dar fapt e că la 27 de ani era ca şi terminat.

Georgie Best a fost întruchiparea perfectă a mitului sportivului talentat subjugat de cultul trăirii clipei. Acel champagne-lifestyle brevetat de Best l-a condus către o promiscuitate, în care virilitatea era dată doar de statutul social. Filozofia lui Best e rezumată cel mai bine de acel citat care apare acum pe tricourile fanilor: „Am dat o grămadă de bani pe băutură, femei şi maşini rapide. Restul i-am cheltuit aiurea”. Ca un mare deget mijlociu arătat lumii, Best îşi făcea de cap prin cluburile vremii, se ascundea câte trei zile în apartamentul unei Miss World iar sâmbăta dezmembra de unul singur o echipă în Cupă.

Preţul popularităţii lui Best a fost violenţa gratuită cu care a avut de-a face, dar despre asta n-o să se facă prea multe tricouri. Nu era săptămână în care Best să nu fie atacat într-un pub, pentru simplul motiv că era faimos. Iată-l povestind consecinţele unei reclame la o firmă care făcea cârnaţi:

„I ended up getting în fights în the street with people who didn’€™t eat sausages, and, being an Irishman, I don’€™t mind fighting. I’€™ll fight any wanker. I got into so much trouble and ended up getting arrested and going to prison beacause people wanted to come up and fight”.

Bobby Keetch povestea că se plimba cu Best prin West End când un dement a venit şi l-a pocnit din senin: „That’€™s because my girlfriend fancies you”. Tot în Londra, într-un pub din Picadilly Circus, a primit o halbă care i-a spart capul în trei locuri doar pentru că nu semnase niciodată cu Liverpool. A ajuns la spital cu capul înfăşurat în prosoape pentru a opri hemoragia. Doctorul l-a cusut, dar a vrut să-l ţină pestă noapte pentru nişte radiografii. „Don’€™t bother with that, I’€™m Irish” i-a răspuns Best.

Circulă mai multe anecdote referitoare la George Best, însă una din ele prinde perfect acel mare „what if?” in care e învelită cariera irlandezului. Se spune că un băiat care se ocupa cu room-service-ul a intrat în camera lui Best, găsindu-l pe acest în pat cu Miss World-ul vremii, o frapieră de şampanie şi teancuri de lire câştigate la cazino. Dezamăgit de irosirea obscenă a talentului care se desfăşura în faţa ochilor săi, chelnerul l-a întrebat: „Georgie, where did it all go wrong?” Sunt tot felul de referinţe la această întrebare genială, una din ele fiind piesa polonezilor de la Myslowitz.

Sursa foto: Flickr, Rongem Boyo.

Spania, campioana mondiala! Enhorabuena campeones!

Spania – Olanda a fost o finală strâmbă, care a suspendat problema calităţii, şi a înlocuit-o cu cea a dreptăţii.

Olanda a încercat să câştige unguibus et rostro, dar n-a reuşit decât să piardă urât un meci care sub lupa CNA-ului ar fi mutat după miezul nopţii pentru violenţă excesivă. La pauză deja mă intebam de când joacă Stoke în portocaliu. Vorba lui Cheloo, Olanda mi-a lăsat impresia că a venit cu bâta la un meci de şah. Încercând să nu strice finala printr-o eliminare prematură, Webb a stricat-o tocmai prin toleranţa cu care a girat agresivitatea malignă a batavilor. Cum au prins de Jong şi van Bommel minutul 90, n-am înţeles nici până acum.

Frustraţi de jocul contondent al adversarilor, spaniolii au devenit din ce în ce mai nervoşi, nereuşind să-şi găsească fluiditatea obişnuită. Spania a semănat cu o balerină ieşită la dans cu un tăietor de lemne: a încercat să-şi facă paşii dar i-a venit greu cu un partner de dans care a călcat-o mereu cu galoşii murdări de noroi. Cât despre Olanda, mi-e greu să simt compasiune pentru o echipă a cărei strategie a fost să macine oase.

Din 120 de minute de fotbal nesănătos, se desprind două faze. A fost întâi încăpăţânarea lui San Iker Casillas de a nu se culca la pământ prea devreme, de ajuns cât să devieze decisiv şutul lui Robben. Şi apoi voleul voluptuos al lui Iniesta din pasa perfectă a lui Cesc, care probabil că va galvaniza natalitatea din Spania mai ceva ca golul cu Chelsea.

Una peste alta, a câştigat echipa mai bună (a recunoscut-o şi antrenorul Olandei), echipa care a jucat cel mai bun fotbal la acest Mondial. Ibericii au răsturnat paradigma care a asociat mai bine de 50 de ani fotbalul estetic cu argintul. Spania a bătut aseară şi pentru ungurii plouaţi în ’54 la Berna, pentru totaalvoetbal-ul lui Michels şi pentru hedonismul lui Socrates.

Statistica:

– Spania a terminat meciul cu 7 jucători crescuţi la academia Barcelonei, La Masia

– incluzând şi Europeanul de acum doi ani, Spania n-a primit gol în 7 meciuri din 7 în fazele knockout

– La Liga e compusă din 77% jucători spanioli, faţă de 38% jucători englezi în Premier League şi 62% jucători nemţi în Bundesliga

Radacinile sud-africane ale Kop-ului din Liverpool

De unde vine numele de Kop al peluzei de pe Anfield am aflat abia zilele astea dintr-un reportaj excelent al Beeb-ului. Povestea e în felul următor:

În secolul 17, câteva mii de olandezi s-au stabilit în Africa de Sud în căutarea unei vieţi mai bune. Pe lângă ei, comunităţi mai mici de nemţi, scoţieni, irlandezi, polonezi, toţi uniţi de religia protestantă. Limbile şi populaţiile s-au încrucişat, apărând astfel burii, boer însemnând fermier în olandeză. Burii au prosperat liniştiţi timp de 200 de ani, perioadă în care au avut grijă să-i subjuge pe localnici şi să instituţionalizeze rasismul, practică cunoscută sub numele de apartheid.

Problemele au început după 1867, când s-a aflat că Africa de Sud are resurse importante de aur şi diamante. Marile puteri coloniale voiau să pună mâna pe resurse. Imperiul Britanic mai mult ca oricare.

Cea mai cunoscută bătălie din războiul buro-englez e cea de la Spion Kop, dealul spionului în olandeză. Miza era eliberarea unui oraş numit Ladysmith, care după ce fusese capturat de britanici, era acum bombardat intens de buri. În ajutorul britanicilor blocaţi în Ladysmith au venit câteva regimente din Lancashire. Acest batalion de 30.000 de englezi trebuia întâi să treacă de burii care-i aşteptau dincolo de Spion Kop.

Englezii s-au furişat într-o noapte, şi la 3 dimineaţa cuceriseră dealul fără să tragă aproape nici un glonţ. În momentul ăsta englezii credeau că stau călăre pe cea mai bună poziţie din zonă. Până dimineaţa au săpat tranşeele din care se aşteptau să tragă în burii de la poalele dealului. Însă când soarele a răsărit şi ceaţa s-a ridicat şi-au dat seama că burii îi aduseseră exact unde voiau. Englezii aveau acum un deal şi mai mare în faţă, soarele le bătea în ochi şi erau bombardaţi din mai multe direcţii. Până la mijlocul zilei au fost măcelăriţi pur şi simplu, şi câţiva soldaţi au încercat să se predea. Întăririle au venit însă la timp, englezii păstrându-şi poziţia până la lăsarea nopţii.

De cealaltă parte, burii erau descumpăniţi de rezistenţa englezilor, aşa că s-au retras o dată cu întunericul. În momentul asta englezii câştigaseră luptă, dar nu ştiau asta. S-au retras şi ei, epuizaţi după o zi de luptă pe vreme caniculară, mai ales că apa şi muniţia erau pe terminate. Când burii s-au întors pe câmpul de luptă ca să mai recupereze câţiva din soldaţi, nu le-a venit să creadă că singurii englezi de pe deal erau morţii şi răniţii. Câştigaseră bătălia.

După sfârşitul războiului, unii dintre soldaţii englezi care s-au întors acasă şi-au numit peluzele cluburilor cu care ţineau în memoria acelei bătălii. Terasele abrupte le aminteau de dealul pe care au luptat în Africa de Sud. Primul club cu un Kop a fost Woolwich Arsenal, dar numele s-a lipit cel mai bine de terasa Anfield-ului.

Anglia – Germania, istoria unei rivalitati in sens unic

What’s a gun doing in your trousers?” “It’s for protection.” “Protection from what? Zee Germans?” (Snatch)

Anglia îşi întâlneşte mâine Bau-baul fotbalistic, Germania. Cea mai crâncenă rivalitate naţională din fotbalul european, zic unii. Crâncenă, dar în sens unic, pentru că englezii îi destestă pe nemţi, fără că reciproca să fie valabilă.

Obsesia culturală a englezilor e înrădăcinată în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De atunci încoace insularii îşi proiectează toate frustrările fotbalistice asupra nemţilor. Ai zice că ei sunt de vină pentru toate neîmplinirile Albionului. Culmea e că de cele mai multe ori, chiar sunt.

Presa de canal britanică a avut grijă să creeze şi să gâdile constant aprehensiunea fotbalistică a englezilor faţă de germani. De zugravirea unei atmosfere psihotic-beligerante s-a ocupat de data asta Daily Mail-ul care a anunţat nici mai mult nici mai puţin că Beckenbauer „declară război” naţionalei Angliei, pe care o consideră stupidă pentru că n-a reuşit să termine pe primul loc. Ce a spus de fapt Beckenbauer? „Dummerweise haben die Engländer ein bissel gepatzt…”„Din păcate, englezii au alunecat un pic…” Afecţiunea cu care a vorbit Kaiserul despre „prietenii din Insula” cum i-a numit pe englezi, s-a pierdut la traducere, tabloidele care au ieşit a două zi din tipografii fiind muiate în vitriol.

Episodul 1 – Heil Hitler. Anglia a fost invitată la Berlin pentru un amical în mai 1938, la două luni după Anschluss, anexarea Austriei la Germania nazistă. Guvernul de la Londra, condus de Neville Chamberlain, încă îşi închipuia că ambiţiile teritoriale ale lui Hitler pot fi ţinute în frâu prin intermediul diplomaţiei, aşa că jucătorii Angliei au fost sfătuiţi de Foreign Office să îl salute pe Führer prin celebra ridicare a mâinii, în faţa a 110.000 de nemţi.

Anglia a câştigat previzibil cu 6-3 dar Hitler îşi atinsese scopul. Scriitorul german Ulrich Linder, autor al cărţii Strikers for England, notează: „Să pierzi cu Anglia era ceva normal la vremea respectivă. Pentru Hitler efectul propagandistic era mai important decât orice altceva.” Acest episod e unul din cele mai ruşinoase din istoria Albionului.

Episodul 2 – 1966, finala Campionatului Mondial. Ăsta a fost meciul meciurilor, cel de la care a plecat totul. Anglia avea 2-1 după golurile lui Hurst şi Peters, dar Germania a egalat cu 15 secunde înainte de final. S-a intrat în prelungiri. Alf Ramsey şi-a adunat elevii şi le-a spus calm: „All right. You let it slip. Now start again.”

Urmează probabil cea mai controversată fază din istoria fotbalului englez: Hurst primeşte mingea în centrul careului, şi-o aşază şi şutează cu sete. Balonul se duce în bară, muşcă din gazon şi iese înapoi afară. A fost sau n-a fost? Am văzut analize şi simulări tridimensionale care demonstrează ambele părţi ale argumentului. Mai degrabă n-a fost totuşi. Cert e că s-a dat şi Anglia avea 3-2. Englezii au ţinut de rezultat până în ultimul minut, când relaxarea unora dintre ei, l-a făcut pe comentator să exclame: „Some people on the field, they think it’s all over… It is now. O frază începută la 3-2 şi terminată la 4-2 pentru că Hurst tocmai rezolvase meciul cu o torpilă din partea stânga.

Karma care s-a creat în acel meci influenţează în continuare destinele naţionalelor implicate, sunt convinşi fataliștii. Şi e greu să-o contrazici. Din 1966 până azi, nemţii au participat la 20 de turnee majore, câştigând 5 din ele şi ajungând în finală de 6 ori. Biata Anglie a prins doar două semifinale, fiind scoasă de Germania la penalty-uri de fiecare dată. Asta nu-i va opri sa cânte mâine „Two World Wars and one World Cup, England, England.”

Episodul 3 -€“ Mundialul din 1970, sferturi de finală. Anglia, cu o echipă chiar mai puternică decât în ’66, întâlneşte R.F.G.-ul. Poziţia Angliei de atunci e similară cu cea a Spaniei de astăzi, în sensul că începeau turneul ca favoriţi, şi nimeni în afară de Brazilia n-ar fi trebuit să-i încurce. În noaptea dinaintea meciului cu nemţii, Gordon Banks, legendarul portar al Angliei care tocmai avusese cel mai bun reflex din toate timpurile, a făcut o misterioasă (a se citi indusă de nemţi) intoxicaţie alimentară. Chiar şi fără el, englezii au defilat. În minutul 67, încă aveau 2-0. Intră în scenă Kaiserul. Îl las pe Ioan Chirilă să vă povestească mai departe:

Grabowski driblează, pasează spre centru… Sprint Beckenbauer… Accelerare… Beckenbauer se apropie de careu, nu-l atacă nimeni. Mullery încearcă să-i taie calea în faţa careului, dar Beckenbauer ţâşneste prin dreapta, într-o turnantă foarte rapidă. Portarul Bonetti caută să-i închidă unghiul dar mingea trece pe lângă el, spre colţul lung.

De fapt, mingea a trecut pe sub Bonetti, un gol care avea să-l urmărească toată viaţă: „Mi-am derulat de atâtea ori în minte faza aceea de atunci, sperând că, până la urmă, o să reuşesc să prind măcar o dată acel şut.” La 2-1, Alf Ramsey face probabil cea mai proastă mutare din carieră, scoatandu-l pe Bobby Charlton ca să-l odihnească pentru meciul următor. Nemţii au egalat şi au bătut în prelungiri.

Înfrângerea a zguduit puternic întreaga naţiune engleză, care, de draci, nu l-a mai votat pe laburistul Harold Wilson că prim-ministru, deşi era favorit înaintea turneului. Asta pentru cine mai crede că fotbalul e derizoriu…

Au urmat două decenii de declin pentru naţionala Angliei, care nu s-a calificat la Mondialele din ’74 şi ‘€™78, două decenii în care nemţii şi-au făcut de cap.

Episodul 4 -€“ semifinala Italia ‘€™90. Anglia a făcut o fază a grupelor identică cu cea de acum, 1-1 în primul meci, 0-0 în al doilea şi un 1-0 chinuit cu Egiptul. Apoi a fost acel meci de poveste câştigat în prelungiri cu Camerunul, şi… R.F.G.-ul în semifinală. Vest-germanii au deschis scorul, Lineker a egalat în minutul 80 şi a trimis meciul în prelungiri, şi apoi la penalty-uri. Stuart Pearce, secundul lui Capello, şi Chris Waddle au ratat şi asta a fost.

Oricum, acel meci a rămas în memoria colectivă datorită lui Gazza, care a izbucnit în lacrimi când a realizat ca va rata finala din cauza cartonaşului galben pe care tocmai îl primise. Acea imagine iconică, cu puştiul geordie roşu tot la faţă, copleşit de ce i se întâmplă, a fost un catalist aproape la fel de mare ca formarea Premier League, pentru boom-ul fotbalului englez din anii ‘€™90.

Episodul 5 – semifinala Euro ’96. După un sfert de oră de joc era deja 1-1, marcatori Shearer şi Kuntz. A rămas 1-1 şi după prelungiri şi s-a ajuns iar la lovituri de departajare. Au fost transformate toate cele 10 penalty-uri din prima fază. Apoi a ratat Southgate şi a marcat Moller. La fel ca în 1990, Germania avea să câştige turneul. În Trafalgar Square a fost debandadă după meci, un haos orchestrat atent de aceeaşi presa tabloidă cu accente ultra-naţionaliste, care titra înaintea meciului: „Achtung! Surrender! For You Fritz, ze Euro 96 Championship is over”.

Episodul 6 – preliminariile Mondialului din 2002. După ce pierduse pe teren propriu cu 1-0, Anglia venea fără prea mari speranţe la Munchen. Cu toate astea un mic miracol s-a întâmplat în acea zi, Anglia strivind pur şi simplu Germania cu 5-1 după un hat-trick al lui Michael Owen. Rummenigge avea să declare după meci că e cea mai rușinoasă înfrângere din istoria Germaniei, „Waterloo-ul nostru”.

Episodul 7 – 27 iunie 2010, optimile Campionatului Mondial. Anglia îşi întâlneşte din nou nemesis-ul, doar că acum nemţii nu mai sunt la fel de detestabili. Acea echipă din ’82, despre care Pele spunea ca e compusă din „Rummenigge şi 10 roboţi” e astăzi una din cele mai uşor de plăcut echipe din Africa de Sud. O Germanie exuberantă şi cosmopolită în care mecanizarea a fost înlocuită de fler, chiar dacă acesta are sâmbure turcesc sau brazilian.

E vremea revanșei

Luna asta se fac 60 de ani de la cea mai mare umilinţă din istoria naţionalei Angliei, eşecul în faţa unei echipe americane de amatori la Mondialul din 1950. Englezii aveau cotă 3 la 1 pentru câştigarea trofeului, americanii 500 la 1. E ca şi cum Hondurasul ar bate Spania săptămâna viitoare.

La început, Anglia a refuzat să participe la şuşa căreia continentalii şi sud-americani îi spuneau emfatic Campionatul Mondial de fotbal. FIFA i-a înduplecat până la urmă şi în 1950 Anglia călătorea până în Brazilia ca să dea lumii o lecţie de fotbal. „Adevaratii campioni au aterizat” titra presa braziliană la ace vreme despre o echipă neînvinsă după Război.

După ce a trecut de Chile în primul meci, Anglia avea să întâlnească S.U.A. la Belo Horizonte. Pe hârtie era o dispută caraghios de dezechilibrată. Englezii îl aveau pe Staley Matthews, cel mai bun jucător din lume, pe care şi-au permis luxul de a-l odihni, în timp ce Statele Unite era o echipă de amatori, din care făceau parte un postaş, un şofer de dric şi un spălător de vase. Naționala plătea însă 100$ pe săptămână, dublu faţă de cât câştigau în mod obişnuit.

Previzibil, meciul a fost pe atât de dezechilibrat pe cât se aştepta toată lumea. Englezii i-au călărit pe americani, monopolizând posesia şi şutând obsesiv. Mingea însă părea să fie măsluită de yankei. Un cronicar englez a numărat 11 bare ale conaţionalilor săi. În minutul 38 însă americanii au bătut un out din partea dreaptă, balonul a ajuns la Walter Bahr care a şutat de la 25 de metri, portarul englezilor a plecat pe minge, însă balonul l-a lovit undeva între ceafă şi ureche pe Joe Gaetjens, un imigrant haitian, şi a fost deviată în plasă. S-a terminat 1-0 pentru americani, un rezultat atât de neverosimil încât unele ziare europene au presuspus că trebuie să fie o greşeală a telegrafistului şi au titrat: Anglia -€“ S.U.A 10 – 1.

În ciuda umilinţei de a fi eliminaţi din prima rundă, englezii continuau să îşi închipuie că sunt cea mai bună echipă din lume. Eşecul cu Statele Unite, şi cam orice eşec din deplasare, era pus pe seama problemelor legate de călătorie, accidentărilor neprevăzute şi a ghinionului pur. Brian Glanville a rezumat cel mai bine amăgirea englezilor:

„Mitul supremaţiei se bază pe faptul că nici Anglia, nici Scoţia nu fuseseră bautute niciodată pe teren prorpiu de o echipă străină. Pierduseră de nenumărate ori în deplasare; dar în necunoscutul amorf care era străinătatea, înfrângerile parcă nu contau, atâta timp cât adu-i-în-noroiul-nostru-britanic şi îi omorâm.”

Asta era mentalitatea vremii şi Anglia mai avea de aşteptat trei ani pentru a-şi vedea limitele expuse brutal de evident de acea magică echipă ungurească.