Romania – Albania: cu umor inainte!

Știu că va fi greu. Cred că doar umorul ne poate salva în caz de… Iată câteva din citatele mele preferate la acest Euro 2016. Va rog să adăugați și voi.

“Dacă ar vota mâine toți morții mamei lui Bogdan Stancu, PSD-ul ar câștiga alegerile la nivel planetar.”

Kamikaze – Live Franta – Romania

“Dacă Dumnezeu există, cred că-și trage palme peste frunte când joacă România. ‘Iar milogii ăștia? Băi, dar chiar așa, trebuie să vă scot din belea numai eu, de fiecare dată? Pe Keșeru ăla de ce-l plătiți?’ ”

Vlad Petreanu – Nationala ultimei sanse

“Echipa naţională seamănă tot mai mult cu mine! Cum eu aştept să câştig la loto, în cap am multe numere, dar nu am mai intrat într-o agenţie a loteriei de mai bine de 20 de ani, aşa şi echipa pregătită de Iordănescu vrea să câştige fără să atace. Condiţia minimală pentru a obţine o victorie este să faci mingea să treacă printre cele trei bare de metal şi dunga de iarbă îmbătrânită artificial printr-un şut, o lovitură de cap, o magie sau o rugăciune. Altfel nu se poate!”

Dede’s (Dan Nicolae) in Ziarul Metropolis – Birlic in rolul lui Othello

 

 

 

Spectator de fotbal la -18C către -28C: autoflagelare sau inconștiență?

650x366_01061841_page

E vorba de fotbal american, bineînțeles. Temperaturile din imagine sunt în grade Fahrenheit, convertite în Celsius ar veni între -18C și -28C. În SUA prognoza meteo include și temperatura “feels like” care încorporează o corecție în funcție de vânt numită windchill.
Va fi atât de frig în Minnesota că se pot cumpără bilete la preț mult redus față de celalte meciuri din playoffs. De exemplu la Washington, cele mai ieftine bilete sunt în jur de $300. Eu l-am cumpărat cu $50, la mijlocul inelul superior, la peluză. De când locuiesc aici, din 2006 am fost la un singur meci de NFL din preseason. Era timpul să sfidez vremea. Se așteaptă ca meciul să intre în top 10 al celor vitrege condiții de joc. Dar totuși va fi mai bine ca la celebrele Ice Bowl sau Freezer Bowl.
Am încercat să-l conving pe fiul meu să mi se alăture. A fost tentat, dar până la urmă a preferat să vadă meciul la televizor, în căldura de acasă. Are mai multă minte decât mine. Pentru mine fi fost păcat să se piardă tot antrenamentul la răbdat frig din anii ’80 când eram student în Brașov sau stagiar în Munții Sureanu.

 

Lucruri bune făcute bine

Unele dintre cele mai dure lecţii nu le înveţi decât pe pielea ta. Experimentul cu paywallul a fost una din lecţiile astea pentru mine. Lucrurile pe care le-am învăţat nu sunt nici nemaiauzite, nici revoluţionare, ci mai degrabă hidden in plain sight. Atât de evidente încât te întrebi cum de ți-au scăpat. Here it goes.

A lack of market

Timp de câţiva ani am pus tot ce am avut mai bun în blogul asta. M-am documentat, am scris, am umblat la design. Am încercat să fac un lucru bun, de calitate, dar n-a fost de ajuns. Am învăţat the hard way una dintre lecţiile elementare de business:

The problem with quality is that it is neither a requirement for, nor a guarantee of, success.

Pare evident, dar credeţi-mă că nu e. Nu când eşti pasionat. Oamenii pasionaţi tind să fie atât de infatuati (în sensul din engleză al cuvântului) şi absorbiţi de calitatea produsului, încât aproape că ignoră piaţa. Şi asta e o naivitate care îngroapă majoritatea start-up-urilor:

The #1 company-killer is lack of market. The only thing that matters is getting to product/market fit. Product/market fit means being în a good market with a product that can satisfy that market.

Cel mai important lucru e o piaţă bună, largă. Sărăcia şi lipsa de educaţie fac din România o piaţă bună pentru produse de proastă calitate. Cei care apreciază calitatea şi îşi permit să plătească pentru ea sunt puţini. De asta avem ziare proaste, politicieni bandiţi, amaneturi şi shaormerii la fiecare colţ de bloc. Urăsc s-o spun dar… asta se cere.

Product quality ≠ market size

Ok, hai să convenim că blogul asta e un produs de calitate (even if I say so myself) care n-are o piaţă suficientă. Care ar fi exemplul opus? O instituţie cu o piaţă largă, și produse adaptate pieţei. Deşi ăsta e un profil comun în presă românească, cel mai bun exemplu e trustul Pro, care a făcut un model de business din jurnalismul mercantil.

“Adrian Sârbu este un vizionar media, care a creat excelenţă în România”, scrie Iulian Comănescu pe fondul demisiei lui Sârbu din fruntea CME. Excelenţă, adică profit, se înţelege. Dar când argumentele se măsoară în procente şi milioane de dolari, rişti să fii întrebat încă de la primul comentariu: Pro TV a îndobitocit generaţii întregi de români. Asta înseamnă să fi vizionar?

Şi atunci eşti nevoit să revii, şi să pui haterii la punct:

Desigur însă că nu poţi mulţumi pe toată lumea. Reacţii de felul “a manelizat România” şi altele, cu cuvântul “ţigan” în ele, au apărut în mai toate locurile în care s-a scris despre demisia lui Adrian Sârbu. E de reflectat cât din toate acestea e dezgust intelectual autentic şi cât, snobism cu conotaţii rasiste.

It’s a sad state of affairs dacă cel care pune problema felului în care se fac banii e bănuit de snobism intelectual. Lăsând asta la o parte, confuzia între calitatea produsului şi lărgimea pieţei e un non-sequitur:

A: Produsul ăsta aduce mulţi bani.
B: Da, dar e gunoi.
A: Nu e gunoi pentru că aduce mulţi bani.

Bineînţeles, oamenii folosesc alte cuvinte în sprijinul produselor de proastă calitate. Pro-ul, spre exemplu, are o identitate clară, adaptată perfect pieţei de la noi. De fapt, Adrian Sârbu a creat “excelenţă” identificând cea mai largă piaţă din România – mahalaua – piaţă pe care a satisfăcut-o cu bârfe şi scandaluri, pornografie soft şi violenţă, cu Vacanţa Mare, Gigi Becali şi Jean de la Craiova, pe care i-a scos din mahala şi i-a adus în mainstream. Şi da, a generat profituri uriaşe. Dar asta nu spune nimic despre calitatea produsului.

Aduceţi-vă aminte de răspunsul sincer al lui Dan Diaconescu când a fost întrebat de Liviu Mihaiu dacă îşi lasă fetele să se uite la OTV: “În nici un caz.” E răspunsul unui om care înţelege că are o piaţă fertilă dar un produs toxic.

Why business?

Am văzut că dacă la intebarea “Why business?” răspunsul e “To make money” atunci soluţia e maximizarea profitului prin satisfăcea pieţei indiferent de calitatea produsului. Asta e modelul trustului Pro, al industriei fast-food, al industriei bancare, farmaceutice, sau petroliere. Asta face păcănelele, prostituţia şi drogurile, afaceri cu margini uriaşe.

Dacă succesul înseamnă să faci bani, atunci calitatea e colaterală. Dacă însă succesul e însăşi calitatea produsului, atunci piaţa contează doar în măsura în care îţi permite să produci calitate. Piaţa nu e nici irelevantă, pentru că ai nevoie de profit ca să creezi calitate, dar nu e nici the end all-be all pentru că sunt lucruri mai importante decât profitul.

I see the capacity and ability to achieve quality as success. Everything else is a hurdle în the way of doing what I want to, which means that profitability, marketing, efficiency, systems and structure must be achieved în order to get to a place where quality is possible (and even enjoyable).

Succesul e calitate într-o piaţă care să o susţină. Treaba asta e magie şi e extrem de rară în România.

McLife

Dintr-o Dilemă mai veche, un rant despre graba în care ne trăim viaţa:

La o masă, la un fast food. Mănînc o felie de pizza şi beau o bere. Lîngă mine se aşază un tip cu o şapcă. 50 de ani. Înfulecă în două minute o farfurie întreagă de spaghete şi apoi îşi comandă şi el o bere. Plescăie de două ori, se uită la mine pe sub cozoroc şi începe: „Bem bere după-masă… în loc de coniac. Fir-ar ale dracului de obiceiuri. În loc de vinuri de două feluri la masă (cum beau francezii şi cum beam şi noi odată), bem bere d-asta proastă. Înainte de masă, nu mai ştim să bem ţuică. Ăştia la fast food nici n-au auzit de ţuică. La discuţii, la cîrciumă, nu mai bem şpriţ, bem „Săniuţa“. Toate s-au dus naibii. Nu mai mîncăm trei, patru feluri, ci numai unul. Băgăm în noi ce-o fi, ca-n saci. Aveţi cuptor cu microunde?“

Am senzaţia că, orice i-aş răspunde, ar fi rău. Nu apuc însă să mă decid că individul continuă: „Cică fast food… să mănînci repede. Scaunele nici nu mai au spătar. Uite, stai pe ele c-o juma’ de bucă. Nu mai există feţe de masă, nu mai vorbesc că trebuie să-ţi iei totul singur, nu te serveşte nimeni… Masa de prînz e un lux, mîncăm în maşină – au inventat ăştia McDrive-ul.“

Bea berea pînă la fundul halbei. Se şterge cu dosul palmei şi se duce să-şi mai comande una. Se întoarce şi-şi reia tirada: „Vremuri tîmpite, domnule, sînteţi de acord?“ (Din nou nu apuc să răspund.)

„Bunicii şi chiar părinţii noştri se respectau. Trăiau altfel, domnule… Acum totul e repede. Trăim accelerat, dar nici nu ştim ce trăim. Trece timpul pe lîngă noi fără să ne dăm seama. Trece tinereţea, trece bătrîneţea, trec femeile şi copiii pe lîngă viaţa noastră, ca stîlpii de beton văzuţi din tren, vine moartea…, trece şi moartea, noi tot ne grăbim. Să ne ducem la vale. Unde o să ajungem, domnule? La fast food, la dracu’.“

Îşi scoate şapca, termină şi a doua bere, se scuză şi pleacă, lăsîndu-mă să-mi tihnească ce mi-a mai rămas în farfurie. Beau şi eu din bere şi încerc să nu mă grăbesc. Numai aşa, ca să nu-l contrazic.

Blestemul de a fi mereu ocupat

N-ai zice, dar românii muncesc mai mult decât restul europenilor şi decât japonezii. E una dintre metehnele sistemului birocratic şi ineficient în care suntem blocaţi. Muncim mult şi degeaba. Dar e mai mult de atât.

Orele lungi sunt asociate cu slujbe care implică mailuri, şedinţe şi aeroporturi. Adică lucrul în bănci, corporaţii şi cabinete de avocatură. Genul de joburi în care se munceşte pe bani buni, dar pe brânci. Sâmbetele libere şi zilele de concediu devin privilegii.

Uneori n-ai de ales. Dacă nu vrei să lucrezi 60 ore pe saptmana sunt alţii care abia aşteaptă s-o facă. Dar ritmul nemilos din cultura corporatistă funcţionează şi cu o anumită complicitate din partea angajatului. Dincolo de recompensa financiară, faptul că nu-ţi mai vezi capul de treabă are o seducţie parşivă:

Busyness serves as a kind of existential reassurance, a hedge against emptiness; obviously your life cannot possibly be silly or trivial or meaningless if you are so busy, completely booked, in demand every hour of the day.

Asta e ceea ce Andrei Pleșu numea una dintre daunele colaterale ale muncii. Se stă tot mai mult la birou şi tot mai puţin cu familia şi prietenii. Nu mai e timp de cărţi sau de parcuri.

Ai tot ce-ţi trebuie dar eşti atât de istovit încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai. Nu mai ai bucurii. Ai “satisfacţii”. Reuşita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu “ocupat”) suspendă, treptat, cel puţin două din componentele decisive ale unei existențe depline: singurătatea şi răzagul.

Mofturi umaniste, ce ştie Pleșu despre rapoarte şi targeturi? El n-o fi ştiind, dar cei care studiază lucrurile astea spun acelaşi lucru: odihna influenţează direct performanţa. Fiind destul de noi la toată treaba asta cu productivitatea, simţim intuitiv că dacă tragem suficient de tare o să iasă bine. Dar studiile arată că e invers. Ca să muncim mai bine, avem nevoie de mai multă odihnă, nu mai multă muncă:

More and more of us find ourselves unable to juggle overwhelming demands and maintain a seemingly unsustainable pace. Paradoxically, the best way to get more done may be to spend more time doing less. A new and growing body of multidisciplinary research shows that strategic renewal — including daytime workouts, short afternoon naps, longer sleep hours, more time away from the office and longer, more frequent vacations — boosts productivity, job performance and, of course, health.

Sursa foto: flik.