Casual Friday

N-ai zice, dar românii muncesc mai mult decât restul europenilor şi decât japonezii. E una dintre metehnele sistemului birocratic şi ineficient în care suntem blocaţi. Muncim mult şi degeaba. Dar e mai mult de atât.

Orele lungi sunt asociate cu slujbe care implică mailuri, şedinţe şi aeroporturi. Adică lucrul în bănci, corporaţii şi cabinete de avocatură. Genul de joburi în care se munceşte pe bani buni, dar pe brânci. Sâmbetele libere şi zilele de concediu devin privilegii.

Uneori n-ai de ales. Dacă nu vrei să lucrezi 60 ore pe saptmana sunt alţii care abia aşteaptă s-o facă. Dar ritmul nemilos din cultura corporatistă funcţionează şi cu o anumită complicitate din partea angajatului. Dincolo de recompensa financiară, faptul că nu-ţi mai vezi capul de treabă are o seducţie parşivă:

Busyness serves as a kind of existential reassurance, a hedge against emptiness; obviously your life cannot possibly be silly or trivial or meaningless if you are so busy, completely booked, in demand every hour of the day.

Asta e ceea ce Andrei Pleșu numea una dintre daunele colaterale ale muncii. Se stă tot mai mult la birou şi tot mai puţin cu familia şi prietenii. Nu mai e timp de cărţi sau de parcuri.

Ai tot ce-ţi trebuie dar eşti atât de istovit încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai. Nu mai ai bucurii. Ai “satisfacţii”. Reuşita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu “ocupat”) suspendă, treptat, cel puţin două din componentele decisive ale unei existențe depline: singurătatea şi răzagul.

Mofturi umaniste, ce ştie Pleșu despre rapoarte şi targeturi? El n-o fi ştiind, dar cei care studiază lucrurile astea spun acelaşi lucru: odihna influenţează direct performanţa. Fiind destul de noi la toată treaba asta cu productivitatea, simţim intuitiv că dacă tragem suficient de tare o să iasă bine. Dar studiile arată că e invers. Ca să muncim mai bine, avem nevoie de mai multă odihnă, nu mai multă muncă:

More and more of us find ourselves unable to juggle overwhelming demands and maintain a seemingly unsustainable pace. Paradoxically, the best way to get more done may be to spend more time doing less. A new and growing body of multidisciplinary research shows that strategic renewal — including daytime workouts, short afternoon naps, longer sleep hours, more time away from the office and longer, more frequent vacations — boosts productivity, job performance and, of course, health.

Sursa foto: flik.

N-am fost niciodată mare cafegiu. Până anul ăsta nu băusem mai mult de cinci cafele în viaţa mea, toate suficient de acre şi spălăcite ca să fiu convins că nu pierd mare lucru.

Ce m-a făcut să mă răzgândesc? Faptul că vedeam oameni bându-şi cafeaua nu doar din obişnuinţă, ci din plăcere. Dar mai ales studiile, tot mai multe, care spuneau că de fapt cafeaua face mai mult bine decât ne imaginăm. Cafeaua are o reputaţie proastă pentru că cei mai mulţi cafegii sunt şi fumători, ceea ce nu dă bine la analize. Dar de vină e tutunul, nu cofeina.

Ca orice neofit, am zis să-mi fac temele înainte să m-apuc de băut cafea. Am luat la rând forumurile şi am ascultat de oamenii care se pricep. Articolul asta e încercarea mea de a distila ce am învăţat de la ei.

Vreau o cafea bună. Ce-am nevoie?

Cele mai importante trei lucruri la o cafea sunt, în ordinea importanţei: calitatea cafelei în sine, râşniţa, metoda de preparare. Calitatea boabelor e esenţială. Cafeaua standard, de supermarket, e proastă pentru că e făcută din boabe de duzină, prăjite şi măcinate cu luni în urmă. Orice aromă o fi avut de la mama ei se pierde în depozite şi rafturi.

Cafeaua adevărată e cafeaua proaspăt prăjită, adică prăjită în ultima lună, pe care ţi-o macini singur acasă. Şi aşa ajungem la râşnite. Alea electrice bune, cu cutiţe conice, pleacă de la 200$ în sus. Alternativa e o râșniță manuală care face acelaşi lucru la un sfert din preţ.

Astăzi lucrurile astea par mofturi pentru că e mult mai simplu să cumperi un pachet vidat de cafea gata măcinată. Adică exact ce vor producătorii industriali de cafea. Dar chiar și înainte de ’89, oamenii obişnuiau să-şi cumpere cafea la vrac, pe care o prăjeau în cuptor şi şi-o măcinau singuri. Eu mai am şi acum râşniţa aurie pe care o folosea bunică-mea.

De la ibric la espressor

În fine, metoda, despre care mulţi cred că e cea mai importantă. Nu e, dar aici avem mai multe variante. Daţi-mi voie să simplific brutal lucrurile.

Tot ce căutam eu era o cafea plăcută la gust care să nu-mi înfunde arterele. Asta exclude ibricul şi filtrul. Ibricul e cea mai nesănătoasă metodă de a prepara cafeaua pentru că nu opreşte uleiurile care măresc colesterolul. Filtrul le opreşte, dar uleiurile sunt cele care dau savoarea cafelei. Dacă nu ţineţi prea mult la gust, filtrul e o variantă ok.

Metoda optimă de a prepara o cafea e espressorul. Făcută cum trebuie cafeaua are un gust excepţional, care captează toate subtilităţile boabelor. Iarăşi, ce vedeţi prin magazine sunt chinezării. Un espressor bun costă câteva sute de euro, şi sincer nu-mi imaginez cum aş putea să dau vreodată banii ăştia pe un aparat care face cafea, până la urmă.

Şi atunci ce faci dacă vrei o cafea decentă fără ca uneltele să te coste o avere? Iei exemplu de la italieni. Orice italian care se respectă are în casă o machinetta, o cafetieră Bialetti, folosit încă de pe vremea lui Mussolini. Se spune despre Bialetti că e poor man’s espresso, ceea ce e doar pe jumătate adevărat. E drept că n-are crema de la espresso, dar scoate o cafea mai mult decât cinstită.

Cum faci cafea la un Bialetti?

Câteva sfaturi, dacă o să va bată vreodată gândul să încercaţi o cafea italienească tradiţională.

Încălziţi apă într-un ibric înainte şi abia apoit turnaţi-o în rezervorul cafetierei. Dacă stă mai mult pe foc, el se încălzeşte prea tare şi cafeaua devine un pic amăruie. Folosiţi cafea râşnită la o dimensiune între filtru şi espresso, mai degrabă mai grosier decât prea mărunt.

Nu umpleţi coşul unde se pune cafeaua. Majoritatea tutorialelor recomandă ca acel coş pentru cafea să fie umplut ras sau chiar cu vârf. Ţineţi cont însă că un Bialetti e făcut să scoată o cafea tare. Un coş plin produce o cafea extra-strong, de ajuns ca să vă pună inima la treaba mai mult decât e nevoie.

Puneţi “oala” pe foc cât mai mic.

Opriţi focul când vasul de sus se umple pe trei sferturi. Mai bine mai devreme decât mai târziu. Dacă apucă să bolborosească, să scoată aer în loc de lichid, e deja prea târziu şi cafeaua va avea un gust neplăcut.

Turnați în ceașcă și bucurați-vă de just coffee, vorba lui Paulie.

Cam asta-i. Am zis să luăm o pauză de la jurnalism şi alte alea vinerea asta. Ziceţi şi voi. Cum vă place să vă beţi cafeaua? Sunteţi oameni de ibric sau de filtru?

Sursa foto: borgmarc

Degeaba ai bani şi nu se vede nimic. Că lumea ce zice? Ăla n-a realizat nimic în viaţă! Aşa începe scurt-metrajul lui Petruț Călinescu despre cele mai bogate sate din România. Oamenii din Certeze, Târșolţ şi Negrești-Oaș îşi construiesc palate de beton cu banii pe care-i fac muncind din greu în străinătate. Bărbaţii în construcţii, femeile în menaj.

E simplu să râzi de oamenii ăştia şi să-i judeci. Mai greu e să înţelegi cum se sminteşte cineva de ajunge să creadă că rostul vieţii e să acumuleze case şi maşini cu care să-i impresioneze pe ceilalţi. De unde ambiția nesănătoasă de “a avansa”? Şi ce-i face să îndure 11 luni de austeritate cruntă în periferiile Parisului pentru o lună de opulenţă la ei în sat?

Întrebări complicate, care-s mai bine de lăsat pe seamă etnologilor. Dar, la câteva zile după ce am văzut scurt-metrajul, citeam pe BBC că tindem să ne maximizăm punctajul chiar în dauna fericirii proprii. Punctajul e orice. În varianta cea mai brută sunt case şi maşini. În varianta mai subtilă: iPaduri, ceasuri sau vinuri care costă mii de euro. Cumpărăm lucruri de care n-avem nevoie ca să impresionăm oameni care nu ne plac, vorba cuiva.

Tolstoi are o poveste superbă despre un ţăran care e mulţumit cu viaţa simplă pe care o duce cu excepţia faptului că are cam puţin pământ. If I had plenty of land, I’d fear no one — not the devil himself! Dracul, care stătea la pândă ghemuit în spatele cuptorului, aude regretul ţăranului şi face lucrurile să se întâmple.

Ţăranul începe să acumuleze tot mai multe moşii, “avansează”, dar până la urmă cade lat din cauza propriei lăcomii. Povestea se cheamă “De cât pământ are nevoie un om?” Ultima propoziţie dă şi răspunsul: „Doi metri, de la cap la cãlcâie, doar de atât a avut nevoie.”

Dacă vreți să sprijiniți proiectul “Mândrie și beton”, puteti pre-comanda un album tipărit cu imagini despre transformarea satului romanesc.

Sursa foto: www.mandriesibeton.ro

Când am scris despre filmele de Oscar, eram oarecum nesatisfăcut. Văzusem câteva filme bune, dar atât. Ce nu văzusem era un film care să mă lase cu gura căscată. Asta pentru că nu apucasem să văd documentarul care a luat Oscarul, Searching for Sugar Man. Nu pot să vă recomand suficient filmul ăsta, cu o poveste neverosimilă şi mult suflet.

Iată cinci lucruri cu care am rămas după acest documentar:

1. Cream always rises. Sixto Rodriguez cânta la începutul anilor ’70 în spelunci de la periferia Detroit-ului, în faţa câtorva zeci de oameni. A înregistrat două albume, dar talentul său a trecut neobservat pe piaţa americană. Acum, la 70 de ani, ajunge la Letterman, la Jools Holland şi la Glastonbury.

2. Whatever you are, be a good one. În tot timpul ăsta, Rodriguez a fost nevoit să muncească în contructii pentru a-şi îngriji familia. Vă daţi seama? Un poet nevoit să facă munca pe care nimeni altcineva nu voia s-o facă. Ar fi avut toate motivele din lume să-şi plângă de milă, să ponteze fiecare zi cu lehamite. Şi totuşi, un coleg de-al lui îşi aminteşte:

He approached the work from a very different place than most people do. He took it very, very seriously. Sort of like a sacrament, you know. He had this magical quality that all genuine poets and artists have, to get above the mundane, the prosaic, all the bullshit, all the mediocrity that’s everywhere.

3. Sărăcia nu e un defect. Parte din farmecul filmului e dat de interviurile cu cele trei fiice ale lui Rodriguez, interviuri care reflectă compasiunea şi demnitatea educaţiei pe care au primit-o:

We were working class people, blue collar, hard labour. But just because people are poor or have little doesn’t mean that their dreams aren’t big or their soul isn’t rich, you know. And that’s where the classes and prejudices come from: that there’s a difference between you and me, between them and us.

4. Aparenţele înşală. Un barman care l-a cunoscut pe Rodriguez la acea vreme îşi aminteşte cu sinceritate că nu credea despre dânsul că e mai mult decât un vagabond. E atât de uşor să bănuieşti ce-i mai rău despre oameni, încât mă întreb de câte ori oi fi făcut şi eu acelaşi lucru. Moşul care se clătină pe stradă pare mai degrabă băut decât bolnav. Banii aia din cutia milei or mai ajunge la copii? Şi tot aşa…

5. Viaţa bate filmul. Regizorul Malik Bendjelloul făcea reportaje pentru televiziunea suedeză când şi-a luat un sabbatical de şase luni ca să caute prin lume o poveste care merită spusă. Ajuns în Cape Town, a aflat povestea lui Rodriguez, care era de nerefuzat. S-a apucat să facă filmul după ce a primit o bursa de pre-cercetare.

A început să-l monteze singur pe laptop aşteptând a doua bursă, cea pentru film în sine. A doua bursa n-a mai venit niciodată. Suedezul a rămas cu materialul filmat în prima lună, pe care l-a editat timp de patru ani. Lucrând doar la proiectul ăsta, a ajuns el însuşi un om sărac. Ultimele scene le-a filmat cu o aplicaţie de iPhone pentru că-şi terminase toţi banii.

Un producător britanic l-a ajutat să trimită filmul la Sundance, unde a primit şase standing-ovations şi People’s Choice Award. Au urmat premii în toată lumea şi bineînţeles Oscarul, pentru primul lui film din carieră.

Sursa foto: the_junes

O fi un recul de la prea multe şaorme şi energizante băute cu vodcă, dar de câţiva ani încerc să fiu mai atent la excese. Şi cu cât învăţ mai multe despre cum funcţionează maşinăria asta pe care am primit-o la naştere, cu atât mă mir cât de simple sunt instrucţiunile de folosire. Dacă m-aţi pune să vă spun într-un minut ce-am învățat, aş zice în felul următor:

1. Somnul e esenţial. 97% din oameni au nevoie de minim şapte ore de somn pe noapte.

2. Apa hidratează cel mai bine organismul. Nu cola, nu laptele, nu sucurile de fructe.

3. Fructele şi legumele sunt cea mai importantă parte a alimentaţiei.

4. Mişcarea face bine. Mersul pe jos şi alergatul sunt cele mai bune exerciţii.

5. Nu există alternativă pentru timpul petrecut la lumină, în aer curat, înconjurat de verdeaţă.

Chestia e că toate regulile de mai sus sunt plictisitoare. Level one stuff. Şi mai toţi ne închipuim că suntem măcar la nivelul doi. Vrem secretele tinereţii fără bătrâneţe, nu banalități. Dar alte secrete nu există. Astea sunt, doar că au o mare problemă: nu prea se pot face bani de pe urma lor.

Regulile astea sunt folositoare pentru noi, dar dăunătoare pentru negustori. Noi vrem să fim sănătoși, ei vor să îşi vândă marfa. Aşa că industrii întregi lucrează să ne convingă că altele sunt secretele: pastile, alifii, tigăi sau rădăcini de copac chinezeşti. Vrăjeli făcute să pară că sunt dovedite ştiinţific. Snake oils.

Nu e simplu să-ţi dai seama care şi cum, dar o regulă bună e să te întrebi dacă persoana care face recomandarea are ceva de câştigat de pe urma ei. Când omul care-mi spune că mierea e panaceul vieții se întâmplă să aibă câțiva stupi în curte, nu prea-mi vine să-l cred. He would say that, wouldn’t he?

Sursa foto: foxxyz