Corespondente

anglofil.ro > Corespondente

O introducere de 3 minute în snooker

By In Corespondente, Premier League, Recomandari

O scurtă introducere în snooker, scrisă rapid şi adresată celor interesaţi de acest sport. Fără niciun link, pentru a fi parcursă rapid, fără întreruperi.

Reguli de bază
– se începe cu 15 bile roşii şi 6 bile colorate (galbenă, verde, maron, bleu, roz, neagră) şi bineînţeles, bila albă
– bilele roşii sunt aşezate în formă de triunghi, bilele colorate pe poziţii predefinite
– fiecare bilă roşie introdusă e urmată de o încercare la o bilă colorată
– bilele roşii rămân în buzunar, bilele colorate revin pe punctul lor predefinit

Etape ale jocului
– întâi se introduc toate bilele roşii
– apoi urmează ‘curăţarea’ (the clearance): când pe masă rămân doar bilele colorate, acestea nu mai sunt scoase din buzunar
În timpul curăţării, bilele colorate trebuiesc introduse în ordinea valorii lor (vezi mai jos)

Punctaj
– o bilă roşie – un punct
– bilele colorate au între două şi 7 puncte: galbenă 2 – verde 3 – maron 4 – bleu 5 – roz 6 – neagră 7
– faulturile sunt penalizate cu 4 sau 7 puncte (ex. introducerea bilei albe – 4p pentru adversar)
– break-ul maxim este de 147 de puncte: 15 bile roşii urmate de 15 bile negre (15×1 + 15×7 = 120p) plus cele şase bile colorate (27p)
– un break de peste 100 de puncte este denumit şi ‘century break’
– un meci este compus din mai multe jocuri (frames). Exemplu – finala campionatului mondial poate avea maxim 35 de jocuri
– un frame se poate încheia înainte că toate bilele să fie introduse, dacă diferenţa de puncte dintre cei doi jucători este suficient de mare

Tipuri de lovituri
Există două tipuri de lovituri:
– de atac: atunci când jucătorul încearcă introducerea bilei obiect
– de siguranţă: atunci când jucătorul încearcă să îşi lase adversarul într-o poziţie incomodă. Această poziţie incomodă dă şi numele jocului: poziţia de snooker reprezintă o poziţie în care jucătorul care urmează la masă nu are o traiectorie directă între bila albă şi bila obiect

Turnee
Cele 3 turnee majore sunt:
– World Championship – Sheffield, aprilie/mai
– Masters – Londra, ianuarie
– UK Championship – York, decembrie
Câştigarea celor 3 turnee este denumită ‘Triple Crown’, iar trei jucători au reuşit această performanţă în decursul aceluiaşi sezon.

Elemente specifice
Pe lângă dezavantajele inerente unui sport individual, unul dintre elementele specifice snookerului este faptul că atunci când adversarul este la masă, pur şi simplu nu ai ce să faci decât să urmăreşti ce se întâmplă şi să rămâi concentrat.
Regulă de baza în snooker este sportivitatea. Este unul dintre cel mai fair-play sporturi, în care jucătorii sunt primii care semnalează o eroare pe care o comit. Nu există simulări, tactici de intimidare a adversarului sau comentarii răutăcioase.
Arbitrul joacă un rol minor, iar activitatea lui se reduce de multe ori la poziţionarea bilelor pe masă sau, mai rar, la refacerea poziţiei iniţiale atunci când un jucător comite o eroare.
Spre deosebire de alte sporturi, jucătorii pot rămâne în activitate o perioada destul de lungă: cel mai tânăr campion mondial a câştigat titlul la 21 de ani, iar finalistul acestei ediţii de cupa mondială, John Higgins are 42 de ani
Spectatorii joacă şi ei un rol important: ştiu cât de importantă este liniştea şi de multe ori, înaintea unei lovituri cheie, în sala poţi auzi sunetul unui nasture căzut (‘you can hear a pin drop’ – unul dintre clişeele comentatorilor britanici).
Deşi este un sport care necesită sacrificii enorme, premiile sunt relativ mici. Spre comparaţie, campionul mondial este răsplătit cu aproximativ 300.000 lire sterline, cam cât câştigă Lovren în 3 săptămâni la Liverpool. Venitul anual maxim este sub 1 milion de lire pentru un jucător de top.

Jucători în activitate
– Super-starul acestui joc este fără îndoială Ronnie O’Sullivan, considerat de mulţi cel mai talentat jucător din istorie. Are 5 titluri mondiale, şi printre multe alte recorduri, este autorul celui mai rapid break maxim din istorie: acum exact 20 de ani, în timpul campionatului mondial, Ronnie a reuşit un 147 în 5 minute şi 20 de secunde. Youtube ‘snooker fastest break’, merită.
– Campionul mondial în activitate: Mark Selby – 2 titluri mondiale la care cel mai probabil va mai adăuga unul luni seara
– Finalistul din acest an – John Higgins, deja 4 titluri în palmares
– Alţii: Jud Trump, Barry Hawkins, Ali Carter, Mark Allen, Stuart Bingham
– De peste hotare: Neil Robertson (Australia), Ding Jung Hui, Marco Fu (China)
– Un singur jucător de snooker a primit titlul de “BBC Sports Personality of the Year” – în 1988

Câteva interferenţe interesante cu fotbalul
– Ronnie O’Sullivan şi Liverpool au lucrat pentru pregătire psihologică cu doctorul Steve Peters. Pe 5 mai 2014, în doar 23 de minute, Liverpool a ieşit din lupta pentru titlu după faimosul 3-3 la Crystal Palace, iar Ronnie O’Sullivan a pierdut inexplicabil finala Campionatului Mondial (14-18) după ce la un moment dat îl conducea pe Mark Selby cu 10-5. Steve Peters a fost în dressing room în timpul finalei lui Ronnie, fără a fi însă în măsură să îl ajute
– Mark Selby – the Jester from Leicester – a câştigat al doilea sau titlu mondial după cel de mai sus la doar 11 minute după ce Leicester a devenit matematic campioană în urmă victoriei lui Chelsea împotriva lui Tottenham (2 mai 2016)

Disclaimer
Urmăresc snooker de mai bine de 10 ani. Ca spectator, am partipat la un campionat mondial (2014) şi 3 mastersuri (2015, 2016, 2017).
Experienţa unui meci de snooker văzut live este extraordinară, iar preţurile biletelor sunt mai mult decât decente. Imi doresc să văd live un 147 al lui Ronnie. M-am nimerit să stau în spatele lui Ronnie când făcea pozele cu ultimul Masters câştigat:

Concluzii dupa Turneul Celor 6 Națiuni

By In 6 Nations, Corespondente, Rugby

           Un articol de Ovidiubelge

Ediția 2017 a Turneului celor 6 națiuni la rugby s-a încheiat cu o victorie scontată, dar fără panaș a Angliei. Reprezentanții trandafirului au avut scalpul cel mai scump, iar în final vajnicii irlandezi i-au oprit chiar înainte de doborârea unor recorduri: de la acceptarea Italiei din 2000, nimeni nu a reușit încă două grand slam-uri consecutive și englezii au rămas la 18 victorii consecutive în meciuri test, un total la care neo-zeelandezii fuseseră la rându-le opriți de aceiași soldați irlandezi.

Echipa lui Eddie Jones a fost pragmatică în majoritatea momentelor cheie, dar, cu excepția eseului de manual din finalul meciului cu Țara Galilor și a jocului perfect din față scoțienilor, englezii nu s-au ridicat la înălțimea ștachetei pe care așteptările iubitorilor de rugby au ridicat-o poate nerealist de sus. Au fost parte în cel mai bun meci al turneului, înfruntarea intens disputată cu galezii, o partidă spectaculoasă, încheiată prin faza amintită mai sus. De asemenea, i-am găsit în prim planul celui mai straniu moment din acest an: meciul de pe Twickwnham cu Italia, în care azzurri au redefinit catenaccio-ul și în rugby, au refuzat să formeze grămezi ordonate (placau și eliberau zona), ceea ce le permitea o apărare avansată. O tactică gândită de un sud-african (antrenorul responsabil cu apărarea, Brendan Venter), ce i-a încurcat serios pe britanici, conduși la pauză 5-10 și care au găsit cheia abia în repriza secundă: pătrunderea în axul „grămezii imaginare” (o numim așa pentru că tehnic, ea nu era formată).

Irlandezii au ratat acest turneu în meciurile din deplasare: la debut, o partidă frumoasă pe Murrayfield, din Edinburgh, în care scoțienii au preluat inițiativa în prima repriză, pentru ca apoi echipa trifoiului să revină după pauză, să controleze jocul, dar să-l piardă din mână în ultimele 10 minute; în cea de-a patra etapă, după un joc extrem de intens, brutal pe alocuri, s-au topit pe final în fața galezilor și au pierdut astfel orice șansă la trofeu. În rest, aceeași echipă disciplinată, solidă la linia a 3-a, care a propus un jucător de mare viitor: centrul Garry Ringrose, înlocuitorul de succes al lui Jared Payne și care poartă un tricou cu numărul 13 extrem de greu, moștenitor în linie directă al legendei Brian O’Driscoll.

Franța a surprins plăcut în acest început de an. Cum ziceam, au un prim 15 stabil și au cimentat câteva cupluri cruciale în jocul de rugby: Kevin Gourdon și implacabilul Louis Picamoles la linia a 3-a, incisivi în apărare, impecabili cărăuși de baloane, gata oricând să-și asume riscuri în atac; apoi, la nivelul centrilor, o combinație reușită între Gaël Fickou și Rémi Lamerat; însă mai ales mijlocașii, noul copil minune Baptiste Serin ca demi și un Camille Lopez la uvertură, mereu de încredere, impecabil în transformări. Încă nu au anvergura de a câștiga marile meciuri, au înscris doar 8 eseuri și de multe ori ratează oportunități clare, dar șampania pare a avea tot mai multe bule.

Scoția încheie mulțumitor un turneu 2017 în care au reușit trei victorii (o cifră pe care n-au mai atins-o din 2006) și o perioadă de 2 ani și jumătate revitalizanți grație lui Vern Cotter. Neo-zeelandezul a dus echipa ciulinelui către aspirații mai înalte, o formație care la trecuta Cupă Mondială a fost la o greșeală de arbitraj distanță de-a juca semi-finalele. Desigur, cea mai mare sincopă au înregistrat-o prin înfrângerea record, la 40 de puncte, în fața englezilor, 7 eseuri încasate, 61 puncte în total. O corecție zdravănă, într-o întâlnire în care își puneau mari speranțe, un succes pe Twickenham e așteaptat din 1983. Pe altă parte, i-au învins convingător pe irlandezi și galezi și au câțiva oameni pe care pot conta ceva ani de-aici încolo: excelentul Stuart Hogg, al doilea an la rând jucătorul turneului, centrii Huw Jones și Alex Dunbarr ori uvertura Finn Rusell.

Țara Galilor și Italia au dezamăgit cel mai mult. Privind clasamentul, pare firesc să considerăm astfel ultimele două echipe, dar nu e doar atât. Dragonii sunt singurii care nu au luat punct bonus cu azzurrii, un atac impotent, lipsit de flamă, părăsit de inspirație. Dan Biggar rămâne distribuitorul cerebral de la numărul 10, Leigh Halfpenny transformă parcă de oriunde, însă centrii nu mai sunt la fel de percutanți, înaintarea nu exercită suficientă presiune, singura gură de foc e aripa Liam Williams, prea puțin pentru o formație ce aspiră la cele mai înalte culmi. Sigur, au făcut un meci extraordinar împotriva Angliei, dar au părut prea puțin ofertanți în acest an. Despre Italia se pot trage multe concluzii și prin prisma faptului că doar galezii nu le-au înscris măcar patru încercări. Astfel, în afară de inovația din jocul de la Londra, rămâne întrebarea îngrijorătoare pentru ei: cine-l va înlocui pe inepuizabilul Sergio Parisse. Pe Diego Dominguez la uvertură, Alessandro Troncon la demi sau pe Mauro Bergamasco în linia a 3-a se pare că încă nu au reușit, iar cu toată strădania antrenorului Conor O’Shea, va fi greu fără echipe de club puternice și un campionat rezonabil ca forță. Momentan nu au de nici unele.

Se întrevede în toamnă o confruntare între titanii celor două emisfere, atât de așteptata înfruntare între Noua Zeelandă și Anglia. Primele două echipe din clasamentul World Rugby nu aveau programată nicio întâlnire, însă e posibil să-i vedem pe 4 noiembrie, când All Blacks ar trebuie să joace împotriva Barbarians. Până atunci, Leii Britanici și Irlandezi vor disputa trei meciuri în față All Blacks, pe 24 iunie, 1 și 8 iulie. Vă doresc să ne delectăm cu cât mai mult sport onest și să nu ratăm restul bucuriilor mai mici sau mai mari de fiecare zi.

Abonat pentru prima dată în viață

By In Casual Friday, Corespondente

De fapt îmi place mai bine cum sună în engleză “season ticket holder”. Mi-ar fi plăcut să fiu așa ceva la o echipă din Premier League, dar cum așa ceva nu se poate din cauza limitărilor geografice trebuie să mă mulțumesc cu următoarea variantă de pe listă.

Pe 12 martie e primul meci pe teren propriu al nou inființatei echipe de Major League Soccer (MLS), Minnesota United. Știu, numele e complet lipsit de imaginație. Măcar porecla și mascota echipei e mai inspirată: the Loons. O simpatica pasare, ceva intre rață si gâscă si care se remarcă prin …solitudine. Ce are a face asta cu un sport de echipă ca fotbalul e mai greu de ințeles, dar măcar e un element local spre deosebire de numele echipei.

Ce m-a determinat sa fac acest pas, ținând seama de felul ciudat, pentru cei din afara SUA, cum a fost inființată? Să explic pe scurt geneza unei echipe de MLS: un grup de investitori vine cu un plan de afaceri, liga acorda dreptul de franșiză (sună oribil, știu), se creaza lotul prin două drafturi (5 jucatori de la celelalte echipe si 5 jucatori din campionatul universitar) plus jucatori ieftini si liberi de contract de oriunde din lume. MN United a optat pentru 2 costaricani si cativa scandinavi plus un elvetian. Toți cu contracte mici relativ la ce este pe piața europeană și cea sudamericană. Se adaugă 5 jucatori pastrați din lotul echipei care până acum a evoulat in liga a II-a, care să dea o vagă idee de continuitate. A rezultat acest lot.

Deci motivele:

  • Planul stadionului care ar fi trebuit să fie gata în 2018, dar va fi dat în folosință doar în 2019
  • Grupul de suporteri Spurs si cel de fantasy soccer care au făcut o trupă care sa meargă la meciuri impreună
  • Numarul de abonați (in jur de 11.000) și media prevazută de spectatori  (către 20.000)

Așteptări: zero, adică măcar MN United să nu fie cea mai slabă echipă. Partea bună este că nu se retrogradează.

Iată ce zice ziarul local că ar fi cele mai așteptate evenimente ale acestui sezon.

Ca să va faceti o idee voi posta aici un set de fotografii de la primul meci al sezonului disputat pe o vreme tipica lunii martie in Minnesota.

*Epilog după meci: în ce m-am băgat? După doua înfringeri cu 1-5 și azi cu 1-6 e clar ca echipa locală are ca prim țel sa nu ia mai mult de trei goluri într-un meci. Va fi foarte greu. Și eu mă voi concentra pe jocul oaspeților la meciurile la care voi asista ca abonat.

Atalanta – Fiorentina 0-0 cu aplauze la final

By In Corespondente, Europa

Unde altundeva decât în Italia poți merge la un meci de fotbal și spectatorii apreciază evoluția echipei gazdă cu aplauze furtunoase la scenă deschisă la finalul unui meci terminat cu 0-0? Unde intervențiile fundașilor (deposedări, intercepții) sunt la fel de apreciate, dacă nu chiar mai mult, ca un șut bun la poartă. Un meci de angajament, cu destule faze de poartă, cu intrări tari, dar care nu a degenerat. Cam tot ce mi-am putut dori la un primul meci văzut pe viu in Italia. Cu siguranță nu va fi ultimul fiindcă voi mai reveni cu plăcere.

Câteva observații

  • Scorul alb i se datorează și lui Tătărușanu, foarte sigur in poarta Fiorentinei, cu doua intervenții foarte bune în repriza a doua mai ales. Ceea ce face să doară și mai mult prestația de la Euro. In forma în care l-am văzut ieri ne calificam din grupă.
  • O parte din aplauzele din final erau adresate și rezultatului din etapa anterioară: Atalanta a bătut cu 2-0 in deplasare la Napoli, e pe locul patru și participarea in cupele europene e un țel realizabil.
  • Cine are răbdare sa se uite atent la setul de fotografii poate observa niște porumbei care aveau o treabă serioasă pe gazon. Băieții se opreau din treaba lor doar când jucătorii veneau prea aproape.
  • Atmosferă bună pe stadion. Nu se cânta, ca pe unele stadioane din Anglia, dar stadionul vuia și se frământa la un sonor ridicat. Mi-a plăcut.
  • Atalanta are o echipă tânăra, de viitor. Păcat ca unii jucători sunt imprumutați de la echipele mari, iar pe alții îi vor tenta în mod sigur echipe care pot oferi salarii mai mari.
  • Cel mai promițator e fundasul central Caldara (care aparține lui Juventus). A condus foarte bine linia de trei fundași, a urcat in atac, are plasament foarte bun. Juventus poate să vânda liniștit pe oricare din tripleta din apărare.
  • Am fost impresionat de jocul cu trei fundași al ambelor echipe. Foarte bine aplicat, semn ca acest tip de așezare in teren devine tot mai folosit.
  • La un moment dat, după doua zile intunecate in Italia, a apărut un soare strălucitor care mi-a creat impresia ca s-a imbunătațit imaginea de parcă mă uitam la un televizor de ultima generație. Apoi mi-am dat seama că sunt pe stadion și e normal să se vadă mai bine ca la TV.
  • Costurile acestei incursiuni pot văzute in fisierul atașat.
  • Am mai tăiat un campionat (din cele 4-5 importante) de pe listă. Urmează Spania, cât de curând.

 

Avanpremiera la Turneul celor 6 națiuni la rugby 2017

By In Casual Friday, Corespondente, Ingerlund

Un articol de ovidiubelge

Ediția din acest an a Turneului celor 6 Națiuni pleacă la drum cu următoarea întrebare: poate cineva învinge Anglia lui Eddie Jones? O Anglie care a devenit în 2016 abia a doua echipă din epoca profesionismului care să-și câștige toate meciurile-test dintr-un an calendaristic (primii au fost, desigur, neo-zeelandezii, în 2013). După șocul eliminării de la Cupa Mondială din 2015, a urmat un grand-slam în ediția trecută a turneului a celor 6 națiuni, apoi o călătorie pentru 3 meciuri de poveste în Australia și un sfârșit de an perfect, cu victorii împotriva celor din Fiji, a Argentinei (meci jucat de albi în 14 oameni preț de 70 de minute!), din nou a Australiei, dar mai ales, după 10 ani de așteptare, în față unor sud-africani aflați în degringoladă. Echipa trandafirului a arătat un joc simplu și complet. Au reușit să revină în meciuri pe care le-au început slab, au condus în altele cap-coadă, au accelerat pe liniile dinapoi când era cazul, au împins pe înaintare sufocant în alte momente. Au fost impecabili. Sigurul lucru pe care nu l-au făcut a fost să joace împotriva giganților în negru, iar asta nu se va întâmpla nici în 2017. Însă la mijlocul acestui an ne așteaptă un meniu somptuos: turneul Leilor Britanici și Irlandezi în Noua Zeelandă.

            Noutatea primă e introducerea, ca variantă de test momentan, a binecunoscutului sistem de puncte bonus. Calculele se vor schimba și de văzut impactul pe care îl va avea în dinamica turneului, în care o echipă joacă două meciuri acasă un an și trei în cel următor. Apoi de luat în considerare înăsprirea de la începutul anului a regulilor în ceea ce privește placajul periculos, orice interacțiune între brațele sau corpul unui jucător și capul altuia va fi privită mult mai sever de către arbitri. Încă nu toată lumea rugby-ului s-a acomodat cu noile prevederi.

Cum ziceam, Anglia e echipa de urmărit și favorita competiției. Așteptările au crescut, presiunea va fi mare pe băieții lui Eddie Jones, o echipă tânără, care din păcate va număra câteva absențe importante, cu precădere pe înaintare: pilierul Mako Vunipola, linia a 2-a George Kruis, flankerul și fostul căpitan, Chris Robshaw sau cel mai bun număr 8 din emisfera nordică, Billy Vunipola. Dar Maro Itoje, senzația anului trecut va fi în teren, gata să placheze, să câștige baloane în margine, să recupereze mingi în grămezile ordonate, să fie peste tot. Metronomul Owen Farrell va juca centru de parte închisă și, împreună cu uvertura George Ford și mijlocașul la grămadă Ben Youngs, vor coordona cu versatilitate atacurile. Atenție la placajele liniei a 2-a, Courtney Lawes, unul dintre cei mai duri placheuri din joc.

Irlanda este principalul contestatar al supremației engleze și s-ar putea ca-n ultima săptămână, la Dublin, să avem înfruntarea decisivă dintre cele două echipe. Echipa trifoiului a reușit  la mijlocul anului un prim-meci imens în Africa de Sud, prima victorie în fața Springboks pe terenul acestora, după ce au jucat din minutul 23 în 14 oameni. Deși au pierdut greu celelalte două întâlniri cu sud-africanii, întregul turneu a fost platforma perfectă pentru lansarea unuia dintre meciurile de referință pentru istoria rugby-ului irlandez: 40-29 în fața All Blacks, pe 5 noiembrie, tocmai la Chicago, pe un Soldier Field înțesat. A fost primul meci câștigat vreodată de Irlanda în fața neo-zeelandezilor, după 111 ani de așteptare și 27 de încercări nereușite, abia a șasea echipă națională ce îi învinge pe titanii rugby-ului. Extrem de solizi pe înaintare, ar fi de urmărit în echipa Irlandei întreaga linie a 3-a (în care strălucește neobositul Jamie Heaslip) și, de pe liniile dinapoi, centrul Robbie Henshaw, unul dintre artizanii victoriei din toamnă. Dacă își câștigă primul meci, cu Scoția, în deplasare pe Murrayfield, pot lua o opțiune serioasă pentru un titlu recâștigat după doi ani.

Țara Galiilor și Scoția pot pune oricui probleme serioase, dar nu au avut un 2016 grozav. După un turneu al celor 6 în care au ocupat locul doi, galezii au călătorit în iunie în Noua Zeelandă pentru a pierde clar toate cele trei meciuri-test. În noiembrie au primit o lecție de rugby de la Wallabies, mai ales în prima repriză în care au fost net depășiți, dar au redresat situația în restul de meciuri câștigate la limită apoi în fața Argentinei, Japoniei și Africii de Sud. Dragonii au un nou căpitan, linia 2-a Alun Wyn Jones, un lot insuficient împrospătat, un program accesibil și doi jucători în mare formă: flankerul Justin Tipuric și jucătorul de pe liniile dinapoi, Liam Williams. În acest moment echipa nu pare a avea o perspectivă clară, cu toate că ea e alimentată de energia unei națiuni care consumă rugby precum în această lume doar în Noua Zeelandă se mai întâmplă. Scoția pare la antipodul acestei situații, locul patru în ediția trecută, dar cu perspective pentru un turneu grozav. Ei beneficiază de parcursul bun al Glasgow Warriors din acest sezon, de un Finn Russell despre care căpitanul Greig Laidlaw spune că e în forma vieții, de electricul Stuart Hogg și de expertiza neo-zeelandezului de pe bancă, Vern Cotter. Scoția e marea necunoscută și ar putea furniza o surpriza plăcută. De luat în calcul dorința de afirmare a multor jucători în vederea selecționării în lotul Leilor Britanici. E o onoare imensă pentru orice echipier din Home Nations și un turneu tocmai în Noua Zeelandă e o provocare teribilă pentru aceștia.

Franța debutează chiar pe Twickenham, o ciocnire numită Le Crunch. După umilința de la Cupa Mondială, Guy Novès a creionat un parcurs pentru cocoși, care nu au strălucit deloc în anul trecut, dar par a-și regăsi o formă, un prim 15 constant, coerent. Ochii vor fi pe noua speranță, mijlocașul la grămadă, Baptiste Serin, dar și pe cei mai de încredere jucători ai ultimilor ani: căpitanul Guirado și mai ales numărul 8, Louis Picamoles. Din păcate pentru ei, francezii nu excelează la nici un capitol, iar slăbiciunile lor au fost taxate atât de Wallabies, cât și de All-Blacks, care i-au învins pe Stade de France în noiembriele trecut. De notat că nu au mai fost în prima jumătate a clasamentului celor 6 națiuni de la locul 2 ocupat tocmai în 2011, iar soarta acestui turneu pentru ei s-ar părea că se joacă în al doilea meci, cu Scoția. În final, Italia e din nou abonata lingurii de lemn. Au reușit pe final de 2016 o istorică primă victorie în fața Springboks, dar trebuie spus că marea forță a rugby-ului din emisfera sudică a avut un an trecut deplorabil. Colizinea cu neo-zeelandezi a fost ceva mai contondentă, 10-68 în care Azzurri n-au contat deloc. Este primul turneu în care îl au pe irlandezul Conor O’Shea pe bancă, iar acesta va începe competiția pe bazele furnizate de istoricul succes din toamnă. Același legendar deja Sergio Parisse căpitan, dar o linie de 3/4 ce merită atenția privitorilor.

Așadar Anglia vine după 14 victorii consecutive și cu atât mai greu ar atârna în balanță o primă victorie în fața ei. Va fi însă o țintă foarte greu de vânat, Eddie Jones pare să fi creat singura mașinărie gata să se bată în 2019 cu All-Blacks. Până atunci să ne bucurăm de rugby-ul nostru de fiecare început de an și de micile bucurii ce ni le pricinuiește.