Un articol de Ovidiubelge
Ediția 2017 a Turneului celor 6 națiuni la rugby s-a încheiat cu o victorie scontată, dar fără panaș a Angliei. Reprezentanții trandafirului au avut scalpul cel mai scump, iar în final vajnicii irlandezi i-au oprit chiar înainte de doborârea unor recorduri: de la acceptarea Italiei din 2000, nimeni nu a reușit încă două grand slam-uri consecutive și englezii au rămas la 18 victorii consecutive în meciuri test, un total la care neo-zeelandezii fuseseră la rându-le opriți de aceiași soldați irlandezi.
Echipa lui Eddie Jones a fost pragmatică în majoritatea momentelor cheie, dar, cu excepția eseului de manual din finalul meciului cu Țara Galilor și a jocului perfect din față scoțienilor, englezii nu s-au ridicat la înălțimea ștachetei pe care așteptările iubitorilor de rugby au ridicat-o poate nerealist de sus. Au fost parte în cel mai bun meci al turneului, înfruntarea intens disputată cu galezii, o partidă spectaculoasă, încheiată prin faza amintită mai sus. De asemenea, i-am găsit în prim planul celui mai straniu moment din acest an: meciul de pe Twickwnham cu Italia, în care azzurri au redefinit catenaccio-ul și în rugby, au refuzat să formeze grămezi ordonate (placau și eliberau zona), ceea ce le permitea o apărare avansată. O tactică gândită de un sud-african (antrenorul responsabil cu apărarea, Brendan Venter), ce i-a încurcat serios pe britanici, conduși la pauză 5-10 și care au găsit cheia abia în repriza secundă: pătrunderea în axul „grămezii imaginare” (o numim așa pentru că tehnic, ea nu era formată).
Irlandezii au ratat acest turneu în meciurile din deplasare: la debut, o partidă frumoasă pe Murrayfield, din Edinburgh, în care scoțienii au preluat inițiativa în prima repriză, pentru ca apoi echipa trifoiului să revină după pauză, să controleze jocul, dar să-l piardă din mână în ultimele 10 minute; în cea de-a patra etapă, după un joc extrem de intens, brutal pe alocuri, s-au topit pe final în fața galezilor și au pierdut astfel orice șansă la trofeu. În rest, aceeași echipă disciplinată, solidă la linia a 3-a, care a propus un jucător de mare viitor: centrul Garry Ringrose, înlocuitorul de succes al lui Jared Payne și care poartă un tricou cu numărul 13 extrem de greu, moștenitor în linie directă al legendei Brian O’Driscoll.
Franța a surprins plăcut în acest început de an. Cum ziceam, au un prim 15 stabil și au cimentat câteva cupluri cruciale în jocul de rugby: Kevin Gourdon și implacabilul Louis Picamoles la linia a 3-a, incisivi în apărare, impecabili cărăuși de baloane, gata oricând să-și asume riscuri în atac; apoi, la nivelul centrilor, o combinație reușită între Gaël Fickou și Rémi Lamerat; însă mai ales mijlocașii, noul copil minune Baptiste Serin ca demi și un Camille Lopez la uvertură, mereu de încredere, impecabil în transformări. Încă nu au anvergura de a câștiga marile meciuri, au înscris doar 8 eseuri și de multe ori ratează oportunități clare, dar șampania pare a avea tot mai multe bule.
Scoția încheie mulțumitor un turneu 2017 în care au reușit trei victorii (o cifră pe care n-au mai atins-o din 2006) și o perioadă de 2 ani și jumătate revitalizanți grație lui Vern Cotter. Neo-zeelandezul a dus echipa ciulinelui către aspirații mai înalte, o formație care la trecuta Cupă Mondială a fost la o greșeală de arbitraj distanță de-a juca semi-finalele. Desigur, cea mai mare sincopă au înregistrat-o prin înfrângerea record, la 40 de puncte, în fața englezilor, 7 eseuri încasate, 61 puncte în total. O corecție zdravănă, într-o întâlnire în care își puneau mari speranțe, un succes pe Twickenham e așteaptat din 1983. Pe altă parte, i-au învins convingător pe irlandezi și galezi și au câțiva oameni pe care pot conta ceva ani de-aici încolo: excelentul Stuart Hogg, al doilea an la rând jucătorul turneului, centrii Huw Jones și Alex Dunbarr ori uvertura Finn Rusell.
Țara Galilor și Italia au dezamăgit cel mai mult. Privind clasamentul, pare firesc să considerăm astfel ultimele două echipe, dar nu e doar atât. Dragonii sunt singurii care nu au luat punct bonus cu azzurrii, un atac impotent, lipsit de flamă, părăsit de inspirație. Dan Biggar rămâne distribuitorul cerebral de la numărul 10, Leigh Halfpenny transformă parcă de oriunde, însă centrii nu mai sunt la fel de percutanți, înaintarea nu exercită suficientă presiune, singura gură de foc e aripa Liam Williams, prea puțin pentru o formație ce aspiră la cele mai înalte culmi. Sigur, au făcut un meci extraordinar împotriva Angliei, dar au părut prea puțin ofertanți în acest an. Despre Italia se pot trage multe concluzii și prin prisma faptului că doar galezii nu le-au înscris măcar patru încercări. Astfel, în afară de inovația din jocul de la Londra, rămâne întrebarea îngrijorătoare pentru ei: cine-l va înlocui pe inepuizabilul Sergio Parisse. Pe Diego Dominguez la uvertură, Alessandro Troncon la demi sau pe Mauro Bergamasco în linia a 3-a se pare că încă nu au reușit, iar cu toată strădania antrenorului Conor O’Shea, va fi greu fără echipe de club puternice și un campionat rezonabil ca forță. Momentan nu au de nici unele.
Se întrevede în toamnă o confruntare între titanii celor două emisfere, atât de așteptata înfruntare între Noua Zeelandă și Anglia. Primele două echipe din clasamentul World Rugby nu aveau programată nicio întâlnire, însă e posibil să-i vedem pe 4 noiembrie, când All Blacks ar trebuie să joace împotriva Barbarians. Până atunci, Leii Britanici și Irlandezi vor disputa trei meciuri în față All Blacks, pe 24 iunie, 1 și 8 iulie. Vă doresc să ne delectăm cu cât mai mult sport onest și să nu ratăm restul bucuriilor mai mici sau mai mari de fiecare zi.
