Cronica lui COYS de la finala Cupei Ligii

‘Ricky Villa. And still Ricky Villa’ sună unul din cele mai celebre comentarii tv a unei finale pe Wembley, cunoscut oricărui fan englez care se respectă. Cu atât mai mult mie, fanul unei echipe care a câştigat campionatul Angliei de tot atâtea ori ca Huddersfield, însă a făcut istorie pe Wembley. Tocmai de aceea am aşteptat prima mea finală cu aceeaşi senzaţie pe care o aveam cu vreo 20 şi ceva de ani în urmă la primele întâlniri romantice. Şi cu aceeași întrebare în cap: va veni la întâlnire? Sau varianta fotbalistică: will they turn up?

Nu e FA Cup, dar şi ruda săracă merge. E tot Wembley, adică ultimele două cupe câştigate şi ultimele patru prezenţe în finală. Oh, şi am concurenţă acerbă pentru întâlnirea asta – premiantul clasei şi cel mai bogat elev al clasei, băiatul unei familii mixte ruso-portugheze pentru care money is no object în vreme ce eu strâng vouchere de Nandos.

După o ploaie demenţială şi o vreme mizerabilă sâmbătă, duminica a debutat cu un soare orbitor. M-aş îmbrăca mai subţirel, cu tricoul Spurs peste hanorac, dar… Fast rewind: 1 ianuarie când mă pregăteam să plec de acasă cu nevasta la meciul cu ermm… Chelsea, îmbrăcat tradiţional cu tricou Spurs peste hanorac Spurs, fular Spurs şi fes Spurs. Nevasta contrariată: “Ce-i cu atâţia cockerei? Dă jos tricoul!” M-am supus şi am câştigat uluitor. Ce a urmat a fost că nu am mai pierdut nici un meci acasă anul asta calendaristic aşa că ţinuta obligatorie e doar hanorac, fular şi fes Spurs. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu ţin la din astea. Prea cald afară, dar fesul se ia în buzunar la geacă. Mă întreb ce-o să fac prin mai.

La gară era plin de fani Chelsea, sudul Londrei e zona lor, însă sunt alb caucazian, deci am loc în tren. La stația Victoria devine și mai problematic, se înaintează extrem de greu întrucât pe lângă navetiștii tradiţionali cu valize şi fanii Spurs şi Chelsea e plin şi de fani Arsenal care se duc la meciul cu Everton tot cu Victoria line. Un moment de civilizaţie întâlnit probabil doar în Anglia în zilele noastre: trei seturi de fani londonezi intrând concomitent la metrou absolut fără nici un incident, huliganismul e doar o excepţie şi nicidecum regula, cum era în trecut.

La Baker Street trecând pe Metropolitan, trenul deja îşi schimbă nuanţa, tot albastru dar navy blue, Wembley Park e zona unde se strâng fanii Spurs şi unde au fost desemnate pub-urile “vizitatorilor”. Oricât de pacifişti ar fi fanii la metrou e greu de imaginat că pot coabita în acelaşi pub după câteva fluide. Trenul e destul de liniștit totuşi, toţi sunt cu ochii în telefoane şi nu-ţi trebuie un exerciţiu de imaginație ca să-ţi dai seama ce s-a întâmplat când se aude un f**k colectiv. “F**king City, they only turn up when they play us” îşi varsă unul năduful.

Gata, am ajuns, şi se dă semnalul: “Yiiid Armyyy” din toate părţile, deja e atmosfera de meci. Mă îndrept spre The Torch, e locul de întâlnire cu vecinul meu tradițional de peluză de pe WHL, Arif. Am întemeiat amândoi un grup ca să mergem împreună la meciuri şi am reuşit să mai corupem câţiva. Din păcate Arif n-are destul de multe puncte de loialitate pentru finală astfel încât se prezintă doar la pub, împreună cu prietena lui. Nu e greu să descoperi pubul cu pricina, se aude de la distanţă mare că fost ‘taken over’ aşa cum le place englezilor să spună. O reminiscenţă a trecutului istoric – ai cucerit un pub în terenul inamicului.

The Torch

Se cântă chant-urile tradiționale: ‘Spurs Are On Their Way To Wembley’ si noul hit la moda pe WHL, ‘Everywhere We Go, It’s the Tottenham Boys Making All The Noise’.

Îmi încalc deja tradiția de a bea doar o singură bere înainte de meci. Dus de atmosferă și de Arif (“Let’s get the beers in”) realizez că am ajuns deja la a patra, într-un timp relativ scurt. Atmosfera se încinge, urmează un alt hit la modă: When I Was A Little Boy, My Mom Gave Me a Little Toy, An Arsenal Fan, On a String, She Told Me To Kick His F**king Head In. Apare și o fumigenă albastră, paharele de plastic zboară peste tot,la fel ca berea.

E timpul să plecăm spre Wembley, ne intersectăm cu ceva grupulețe de fani Chelsea, ocazie pentru taunting-ul de rigoare “No noise, from the racist boys, no noise from the racist boys”.

Towards Wembley
Pe aleea spre intrare ne întâmpină Pocchettino.

Poch
Stadionul e nou, modern, se urcă pe benzi rulante, fanii cântă din toți plămânii (Everywhere We Go, ce altceva?). Am bilet în zona A, un coleg de serviciu e în zona E, din păcate (sau din fericire) evit încă o bere. Schimbăm mesaje (“Have a good game COYS”) și intru pe stadion. Wow, vizibilitate mult mai bună decât mă așteptam, la fel ca pe San Siro și mult mai bună decât pe Nou Camp, ca sa iau reper alte stadioane mari pe care mai fusesem.

InsideWembley
Ceva mă face să mă întorc în interior (cele 4 beri oare?) și înapoi în incintă fac încă o nefăcută. La meciul cu Chelsea de Anul Nou nu am cumpărat programul de meci din cauză că am ajuns cu întârziere. De atunci n-am mai cumpărat la nici un meci și nu am pierdut. Insă necuratul zice: e finală pe Wembey, iți trebuie programul de meci. Sigh.

Stadionul se umple însă nu are rezonanța lui Allianz Arena. Se cântă însă nu are o acustică formidabilă. Pare chiar tăcut și fără suflet. Ai grijă ce-ți dorești… Oare chiar vrem un stadion din ăsta nou în locul WHL? Pe de altă parte, Allianz Arena e un stadion extrem de vocal, unde un singur om care cântă lasă impresia unei galerii de 20.000. Lucru nemtesc, care mă face să sper că putem avea un stadion cu suflet.

Imaginile ni-l arată pe Mourinho. După transmisiunea tv pare că portughezul ne este gazdă la petrecerea lui. Poch e arătat doar când e îmbrățișat melodramatic de Mou. Cine mai e si ăsta?

Se intonează imnul, dezamăgitor pentru un God Save The Queen deși toți din jurul meu cântă. Se flutură stegulețe. Cei de la Chelsea sunt mai activi la asta. Necesită îndemânare la rotirea incheieturii, care îndemânare se capătă exersând, explică cineva din jur.

Echipele la start

Echipele sunt pregătite de debut, se anunță componența. Fluierăturile la adresa lui Fabregas sunt acoperite doar de cele la rostirea numelui lui Terry. “John Terry, Your Mom’s a Thief, John Terry, Your Mom’s a Thief” se cântă ca de obicei când joacă fundașul lui Chelsea.

Meciul începe bine pentru noi. Observ o concentrare atipică Spurs, plimbăm mingea bine însă doar posesie. Totuși, lovitură liberă.
Se dă semnalul la “Erikssen, sen, sen, he’s our number 23, Erikssen, sen, sen, came to play for AVB, to the left, to the right, he’s our midfield dynamite, when he plays for Lilywhites, he makes Ozil look like shite”.

Christian trage în bară, nu mai descriu urletul colectiv de frustrare. Jocul merge, se poate, însă nu pot să nu mă întreb: sigur nu e exact cum își dorește Mourinho desfășurarea meciului? O echipă de Bentalebi&Masoni atacând o echipă în care și Drogba a fost cândva fundas lateral și unde oricine face faza defensivă. Costa provoacă întruna, Dier nu rezistă și ia galben. Uff, nici măcar nu au trecut 45 de minute, ce faci, Eric?

Se apropie pauza și ocazii n-au prea fost în afară de ale noastre, Chadli sare însă greșit la minge și îl faultează pe Ivanovic cred. Ufff, mi-e frica de faze fixe la Chelsea. Jucătorii protestează însă a fost fault. A fost exact în zona mea de vizibilitate. Danny Rose nu reușește decât sa șteargă mingea și unul de-al lor înscrie. Nuuu!!! Ma prăbușesc în scaun, nu se poate asa naivitate.

Fluierăturile domină fundalul sonor,.Cine putea sa înscrie dacă nu Terry? Trebuie să trăiești atmosfera asta ca să înțelegi de ce-l urăști pe JT. Imediat după gol suntem groggy și noroc cu Hugo ca ne salvează de un alt gol ca și făcut, tot la o lovitură de cap. Se merge la cabine. Încerc o conversație cu vecinii de scaun. 1-0 pentru ei a fost și în 2008. Da, dar era Berbatov, Kane e ținut bine azi. Eriksen egalează în minutul 89. We’re all good, ne incurajează cei de pe rândul din față.

Repriza a doua începe parcă mai prost. Chelsea încep să joace, fără a creea pericol, insă au pus stăpânire pe mijloc, nu prea mai trecem de centru. Dar e pentru o scurtă perioadă. Revenim în atac, ce-i cu pasa asta tâmpită? N-am timp să mă dezmeticesc, mingea e la noi în careu în partea cealaltă de stadion. Sut și gol?!? Nu se poate, Hugo nu poate primi gol din poziția aia, ilaritate în zona mea de tribună. Mă uit pe reluări pe jumbo screen și totul se lămurește. Altă deviere, cât ghinion să avem?

Am revenit de la 0-2 cu West Ham, poate o facem încă o dată? Cum zice cântecul: Spurs will gonna do it again, the boys from Tottenham, the boys from WHL. Publicul se trezește la viată. “Everywhere We Go” plus mult mai cunoscutul “When the Spurs Go Marchin In”.

Dar oamenii lui Mou știu cum să apere un rezultat. Atacam în valuri, vorba clișeului, însă nu iese nimic. Echipa asta a lui Poch ne-a învățat prost – să speram si la 0-2. Nu cu mult timp în urmă și un 0-1 era imposibil de remontat. Ultimele minute și încă sper într-o minune, e clar ca am fost convertit. Come On You Spurs, lovitura libera din pozitie excelenta pentru Erikssen. Nuuu, de ce rapid? Mai bine ca la rugby unde iei cele trei puncte sperând într-o alta ocazie de drop. Ne grăbim aiurea și ratăm o altă oportunitate.

Se duc si minutele de prelungire, s-a terminat, fluierul sună greu și realizez că am pierdut însă nu e sfârșitul lumii. Găsesc puterea să aplaud împreună cu cei din jurul meu. “Surely it’s the next year” și mă îndrept spre ieșire. Nu pot să asist la premiere, desi îmi dau seama ca ar fi un gest frumos față de jucători să nu fie singuri când iau medaliile învinșilor. Oricum o altă atmosferă decat pe WHL. Nu foarte vocală, însă măcar nu a mai fost acea tensiune unde orice pasă greșită e însoțită de apostrofări. Măcar pentru asta a meritat Wembley-ul.

Drumul înapoi spre stație îmi închipuiam că va fi unul deprimant, însă Everywhere We Go e molipsitor. La un moment dat ne oprim toți și lumea cântă ca si cum am fi câștigat, și mai tare decât înaintea meciului. Thanks, Spurs! Abia aștept să mai aud de Mickey Mouse Cup, I love Cup finals at Wembley!

La metrou lumea începe să recunoască: not enough quality, but this group could develop into something special. Care e și părerea mea, însă numai dacă mai adaugăm și ceva calitate. ‘Everywhere We Go’ se aude din partea cealaltă a vagonului însă cel care cântă falsează atât de mult încât toată lumea se destinde și rasul e contagios. “What was that about mate, the remix?”

Mi-am fixat revederea cu Wembley la anul. Cupele astea sunt atât de speciale in Anglia, cum o spune și cel și mai special în programul de meci. An English Cup Final is something special, an English Cup final at Wembley is even more special, an English Cup final won at Wembley is the most special. Rămâne să vad la anul cum e cu ultima.

Masterul de snkooker de la Londra

Urmăresc snookerul de când a fost introdus în grila Eurosportului prin anii ’90, pe vremea lui John Parrott, Steve Davis, dar şi a mai tinerilor pe atunci Ken Doherty şi Stephen Hendry.

A apărut apoi şi un anume Ronnie O’Sullivan. Prima întâlnire pe viu a avut loc acum ani buni la York, când în barul hotelului am observat o masă la care The Rocket juca cărţi de zor cu colegii de profesie, se întâmpla pe perioada UK Championships.

A doua a avut loc sâmbătă, prima semifinală la Masterul londonez, Neil Robertson contra lui Shaun Murphy, adică reeditarea finalei de anul trecut.

Coada pentru bilete

Locaţia, una nu foarte convenabilă ca distanţă. Alexandra Palace (sau Ally Pally cum e alintat de localnici), în nord, nu foarte departe de o anume arenă londoneză pe care joacă nu mai puţin celebrii Spurs. Deşi peisajul era unul extravagant pentru Londra – oameni veniţi la săniuş pe dealul din Alexandra Palace Park – lumea s-a strâns ‘în păr’ la People’s Palace.

Întrucât aveam biletul cu colectare la locaţie, m-am dus la primul birou pe care l-am văzut la intrare şi unde era un teanc de bilete pe masă. Așteptându-mi rândul am observat ceva ciudat la cel din faţa mea, o figură destul de familiară plus avea un tac cu el. Cine vine cu tacul după el să vadă snooker?. Primind biletul l-a deschis şi am observat cu stupoare numele tipărit: Ken Doherty.

Ceea ce m-a lămurit că nu sunt la locul potrivit, confirmat şi de responsabilul cu biletele care m-a îndrumat politicos spre Box Office de unde ridică cei ca mine tichetele. Oarecum uncanny, în seara precedentă mai stătusem alături de un anume Avram Grant pe aeroportul din Viena în aşteptarea boardingului la zborul spre Heathrow.
[cleeng_content id=”402009677″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Sala de joc

Ajuns în sală, iată şi locul unde se înfruntă potterii, ringul lor de dispută.

Sala se umple încet încet.

Si toată lumea aşteaptă apariţia semifinaliştilor. Primul e Neil, australianul ce a venit cu 100 de lire în buzunar de la Antipozi dar după 10 ani a devenit un star incontestabil al snookerului.

Puţin stressat în interviul de dinaintea partidei, spre deosebire de adversarul său, Shaun ‘The Magician’ Murphy, jovial şi binedispus.

Nu e ziua lui Murphy

Neil a debutat în forţă, punctând chiar prima bilă de la distanţă după ce Shaun a ‘spart’. Un prim frame fără istoric, urmat de un al doilea care se anunţa fără probleme.

Australianul greşeşte însă o bilă uşoară şi aud cu surprindere şoptind de pe undeva două sau trei rânduri în spate într-un dulce grai matern: ‘Pfui, ce-o ratat Neil. Acum grăsuţul o să se apuce să cureţe masa’. ‘Grăsuţul’ nu joacă formidabil, însă egalează la frame-uri.

În frame-ul 3 Neil face spectacol însă, reuşind nişte bile de senzaţie şi cuvântul cel mai des rostit cu admiraţie de publicul din sală e ‘Shot!’. Break de 127.

Frame-ul 4 e foarte aproape să revină lui Murphy însă e clar, nu e ziua lui, greşeli neaşteptate care îi scot din minţi pe fanii din sală (mult mai numeroşi decât cei ai australianului).

Pauză de 30 minute şi timp pentru un Cumberland Dog şi o cuppa tea. “Noul meu prieten”, Ken Doherty, e afară învăţând nişte tineri să joace snooker, în cadrul programului ‘Coaching Snooker’, lămurindu-mă cu ocazia asta de ce a venit cu tacul la Masters.

La reluare Shaun pare mult mai determinat, câştigă frame-ul 5 care a durat peste 40 de minute însă nu-şi menţine forma. Neil revine în joc şi câștigă şi ultimele trei frame-uri, spre disperarea unui hater din spate. Mă rog, hater în accepţiunea snookeristă: ‘Selby will push him tomorrow, he’s a fighter! He’ll push him until he sweats!’.

Snooker cu căști în urechi

Două momente mai hilare. primul a fost folosirea probei video la o rejucare (Neil a cerut repetarea loviturii de către Shaun după ce ultimul a comis un fault nereușind să lovească bila roşie), arbitrul de pupitru dirijând reaşezarea bilelor de către arbitrul principal după reluările video.

Al doilea a fost reluarea unui frame după ce se ajunsese într-un punct mort, fiecare jucător doar împingând câte puţin cue ball-ul în mormanul de bile roşii din mijloc. Asta după ce i-a întrebat pe ambii jucători dacă sunt de acord, Shaun răspunzând la fel de glumeţ printr-un wink ce a stârnit râsete în sală. Probabil de aia e şi popular, de fiecare dată când venea rândul lui cam toată sala izbucnea în încurajări: Come On Shaun!

Toată afacerea a durat vreo 4 ore, un spectacol extrem de agreabil pe care-l recomand cu căldură.

Căştile sunt nice to have întrucât poţi asculta comentariul live din boxa BBC aflată la câţiva metri distanţă şi unde comentează my best friend Ken Doherty, Steve Davis şi John Parrott, invitaţii tradiţionali ai lui Hazel Irvine. Însă cu un vecin care dă volumul la maxim nu sunt un must have.

[/cleeng_content]

Cronica lui COYS de la Spurs – Man United

Duminică când m-am trezit am avut un şoc, afară se aşezase deja un strat de zăpadă consistent şi continua să ningă. Verific BBC-ul şi site-ul oficial al clubului însă momentan totul stă în picioare: se joacă.

Așteptând verdictul

Pornesc de acasă mai devreme întrucât stabilisem să mă întâlnesc pentru o bere cu un Yiddo în exil, pe care îl ştiam de la casualul five-a-side de duminică din Zurich. Pornit din Zug (vreo 50km de Zurich) vineri însă i se amânase zborul, aşa că a făcut cale întoarsă, la fel a păţit şi sâmbătă dimineaţă aşa că a ajuns în Londra abia pe după-amiază. Ieşind de la metrou la Seven Sisters observ că ninsoarea nu numai că nu a stat dar se şi înăsprise.

Găsesc şi două mesaje, primul de la amicul respectiv: ‘S-ar putea să nu se dispute până la urmă, asta e. Am venit la Londra, am băut o bere lângă WHL, şi aşa în Elvetia găsesc greu un ‘decent ale’. Şi al doilea de la soţie: ‘Haha, ţi se amână meciul, ce mă bucur’. Grrrr….

Pornesc pe jos spre pubul de lângă stadion cu speranţa că n-am făcut totuşi drumul degeaba. Ninsoarea îmi bate direct în faţă dar e bine că nu se aşază. La un semafor nişte puştani şi-au găsit o nouă distracţie, aruncă cu bulgări de zăpadă în maşinile oprite la stop. Nice.

Ajung la pub tocmai când lumea urmărea TV-urile instalate pretutindeni şi unde urma să se anunţe dacă se dă ‘undă verde’. Amicul e optimist: jucăm şi batem. Bacon Face o să se lamenteze că a pierdut din cauza terenului şi e un disgrace că s-a jucat pe o astfel de vreme.

Urale! Se joacă. Terminăm berea şi pornim spre stadion. Apropo, nu cred că e o idee mai proastă decât să bei bere când afară e frig şi ninge.
[cleeng_content id=”594589776″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

În drum spre stadion

Un stadion pe care toată suflarea locală îl vrea înlocuit cu unul modern, aproape dublu ca şi capacitate şi care să regenereze zona.

Până atunci rămâne the good old East Stand şi al său The Shelf.

Înăuntru observ că nu e aşa rău, gazonul arată impecabil în ciuda vijeliei.

Citesc formaţiile, se confirmă ceea ce pe forum se vehicula la nivel de zvon, că Vert nu e în primul 11, datorită unui virus. Hmmm, despre belgian se afirmă că nu refuză niciodată un păhărel. O poză postată de el la 4.30 a.m. acum o săptămână.

Oricum am un sentiment ciudat, în loc de ‘bricking it’ aştept chiar meciul încrezător că facem dubla în faţa Mancs după 23 de ani. La miuţa de dinainte, spectatorii îl şicanează deja pe Van Persie cu acel cântecel: ‘She said No, she said No, Robin, she said No!’. United exersează şuturile şi RVP le ratează toate trei în uralele publicului.

Echipele pleacă la cabine şi pentru prima oară simt furnicături pe șira spinării: dar dacă pierdem? Singura variantă mai proastă decât amânarea meciului.

The nemesis

Cu toate astea începem binişor, se joacă mai mult în jumătatea lui United. De când a început Scotty să şuteze apropo?

Ceva nu se leagă pe stânga de unde pornesc toate speranţele noastre. Bale e asaltat imediat de către trei jucători cum a pus piciorul pe minge. Frustrat se mută mai spre mijloc dar se lasă un gol imens pe stânga pe care Parker sau Naughton nu prea se pricep cum să-l exploateze. Şi publicul sesizează asta: ‘He plays on the left, Gareth Bale, he plays on the left’.

Azza în schimb e on fire. Ca o paranteză, Lennon a fost până acum unul dintre cei mai buni jucători, atacă, track-uieşte înapoi, o revelație pentru mine.

Dar inevitabilul se produce. La prima jumătate de şansă avută, our nemesis RVP înscrie. Marcaj îngrozitor făcut de Kyle Walker, una din dezamăgirile mari ale sezonului. Parcă şi Hugo s-a mişcat puţin cam târziu.

Până la pauză jocul devine cam sloppy, exact ceea ce-şi doreşte United. Însă în ultimele minute prindem viaţa iar, după un şut din afară a lui Bale respins miraculous cu genunchiul de De Gea după o deviere. Come On Your Spurs revine. La pauză, Robbie Keane e primit bine de public.

Repriza a doua

La reluare speranţele revin. Jucăm mult mai agresiv şi deja roşii sunt masaţi în jumatea lor de teren, ah, ce ocazie ratează Dempsey. Deja văzusem mingea în plasă, uffff… Iarăşi De Gea! Nu se poate!

“We cannot put up with this s%&t again! No more Mancs wins here at The Lane!” rosteşte cu năduf un spectator în spate.

Chris Foy nu-şi face nici un serviciu dând numai decizii aiurea, trece cu vederea toate îmbrâncelile lui Van Persie şi huiduielile domină fundalul sonor. ‘You don’t know what you’re doing’ se aude din tot stadionul şi Foy pare pentru un moment pierdut.

Intră Rooney şi la prima să fază de atac ufff… încremenesc. Contact cu Caulker în careu. Tot stadionul se uită spre Foy, el face semne că nu a fost nimic. Ufff!!! Tot stadionul începe să-l înjure pe Rooney, dar se prea poate să fi avut dreptate. Who cares anyway?

Continuăm asediul, şut Bale deviat milimetric. Defoe scapă şi deja toţi vedem gol, însă iar, picior salvator Rio. Oare cât va mai dura agonia, nu putem pierde un meci în care i-am dominat pe United, refuz să cred asta şi împreună cu mine probabil încă 37.000 de spectatori. Stadionul revine la viaţă şi echipa e împinsă de la spate.

Benny, care a arătat extrem de dubios, centrează, De Gea boxează în stil Gomes, cine e acolo, Azza, pasă, Dempsey!!! Get in there, you beauty!!!!!!! Delir, mă îmbrăţişez cu vecinii de scaun. Yiddos have gone mental.

Pe ecranul stadionului îl văd pe Rio cu o faţă care spune multe. Aş vrea să-l văd şi pe Fergie.

Aşadar 1-1 şi accept că un punct e ok, cu toate că am dominat. ‘We scored in Fergie time’ e noua scandare pe care o aud tot drumul spre Seven Sisters.[/cleeng_content]

Good things come in pairs, asa că mai pe seară o sa avem încă o corespondență de la COYS, de data asta de la semifinala masterului de snooker de la Londra.

Cronica lui COYS de la Spurs-West Ham 3-1

Când iei decizia să te muți dintr-o țară în alta și nu mai ești la 25 de ani, pui pros & cons pe hârtie, tragi linie și vezi pe unde ești. După care faci ce spune nevasta. 🙂

Serios vorbind printre pros-urile alea pe eram tentat să le trec pe listă, posibilitatea de a merge la aproape fiecare meci de acasă pe WHL era la loc de cinste. Evident am ținut-o under wraps, altfel decision maker-ul ar fi putut bănui vreo agendă ascunsă. 🙂

The build-up

Așadar, o altă duminică cu fotbal pe WHL. Lazy Sunday, pregătit un brunch constând dintr-o Quiche Lorraine după rețetă Rachel Khoo (Little Paris Kitchen) cu o salată de rucola contrastând puternic cu cerealele soției, apoi drumul spre WHL. Am evitat ruta mai scurtă (descoperită din întâmplare la meciul trecut, cu Wigan, când District-ul a fost parțial închis, soluția trenului SouthWest spre Waterloo și Northern-ul până la Warren Street n-are rival din punctul de vedere al timpului) din superstiție, așa că am preferat să iau un tren, plin de fani Chelsea până la stația Fulham, și să mă amuz copios văzând mulțimea de albaștri care se băteau pe intrările în tren la Earla€™s Court. Plus mustățile de Movember.

Metroul londonez e un spectacol în felul lui, am fost întotdeauna fascinat de combinația vestimentară. Probabil nicăieri în Europa nu mai vezi o persoană acoperită până peste cap de glugă și o pufoaică groasă alături de unul în tricou cu mâneca scurtă, sau alăturarea de UGG-uri lângă flip-flops. Dacă prin absurd n-ai ști în ce anotimp ești, ți-ar fi destul de greu să-ți dai seama după vestimentația călătorilor de la metrou.

[cleeng_content id=”982802442″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]În fine, ajuns la Seven Sisters după o zi și jumătate de mers, apoi același drum pe jos prin zona cea mai oribilă din Londra. Apropo, și dacă nu poartă tricouri sau ceva fulare cu emblema clubului, oricând poți distinge clar cine se duce la meci și cine e localnic pe distanța Seven Sisters – WHL.

O tensiune mare în aer, o poți simți după prezența copleșitoare a poliției, nu am văzut până acum atât de mulți de când merg pe WHL. Poliția călare era prezentă încă de la jumătatea distanței, circulația era deja incredibil de îngreunată din cauza dubelor Met Police împrăștiate pe tot traseul. La stadion deja nu mai puteai să te deplasezi în voie, ci trebuia să treci printr-un cordon de separare pe lângă South Stand, un elicopter al Poliției patrula permanent în aer astfel că m-am îngrijorat cumva, primul lucru ce mi-a trecut prin cap e că au fost ceva clinciuri. Din fericire nu se întâmplase nimic, doar o măsură de protecție pentru că urmau să apară vreo 2000 de fani West Ham și cam așa e la derby-urile londoneze cu Arsenal, Chelsea și West Ham din ce am aflat.

The game

Back to football, Lloris în poartă, Dawson în locul lui Gallas și deja mă simt mai încrezător. Totuși AVB nu e atât de inflexibil pe cât îl acuză gașca din presă a lui Redknapp.

Începe meciul și mărturisesc că după primele zece minute așteptam un scor fluviu, cum se scria pe vremuri în Sportul. West Ham a fost clar cea mai slabă echipă pe care am văzut-o anul asta pe WHL, în afară de mingi lungi absolut nimic în prima repriză. Cu toate astea, am găsit greu drumul spre gol, o bară a lui Bale prin primele minute, apoi o acțiune bună Dempsey, Bale terorizând din nou defensiva Hammers-ilor după care de pe la jumătatea reprizei am cam redus tempoul.

A venit însă execuția excepțională a lui Defoe care a redus tensiunea în standuri și a declanșat tradiționalul €˜Jermain Defoe is a Yiddo€™. Lui JD îi place la nebunie să înscrie împotriva echipei la care s-a lansat în fotbal, asta e sigur. Și spre marea €˜bucurie€™ a societății avocaților de culoare, o grămadă de alte chanturi conținând the Y word. Pentru că… we sing what we want.

Repriza a două a fost infernală pentru ciocănari. S-a făcut repede 2-0 după o bară a lui Dempsey în care am crezut că se rupe transversala, pasă genială pentru. Bale și deja taking the mick față de fanii West Ham a prins putere.

‘You’re just a shit Aston Villa’ (aluzie la Claret and Blue, culori identice cu cele ale clubului din Birmingham), ‘no noise from the pikey boys’ , ‘stick your f**king bubbles up your arse’, ‘you’re just a shit Scotty Parker’ (la adresa lui Noble), ‘Can we play you, can we play you, can we play you every week?’. Si după 3-0, preferata mea: ‘Are you West Ham, are you West Ham, are you West Ham in disguise?’. 🙂

Tipic Spurs însă, în ultimele minute în loc să păstrăm un clean sheet iar a intervenit un moment în care apărarea switched off, dând ocazia lui Carroll să înscrie și prilejuind probabil chant-ul serii, unul ironic de la fanii West Ham: ‘€˜Andy Carroll, he scores when he wants’ 🙂 întors de Yids, ‘€˜He scores once a year, he scores once a year, Andy Carroll he scores once a year€™’. 🙂

Tot apropo de Carroll, când a trimis un șut la vreo 50 metri de poartă, un fan din spate a dat tonul la un alt cântecel drăguț cu aceeași temă sonoră, ‘€˜I think he’€™s still pissed, I think he’€™s still pissed, Andy Carroll, I think he’€™s still pissed’€™, aluzie la obiceiurile bahice ale lui Carroll. Fair play to the guy, a câștigat 99% din duelurile aeriene, toți de pe lângă mine au izbucnit în urale când Caulker a câștigat primul duel aerian cu el prin ultimele minute. He’€™s a beast in the air.

The aftermath

Drumul înapoi spre metrou a fost de senzație, poliția a făcut un convoi impresionant să însoțească fanii West Ham așa că am putut merge prin mijlocul străzii circulația fiind total blocată, ceea ce mi-a adus un avantaj considerabil la viteză.

Păcat că nu pot merge și cu Pool miercuri, îl voi urmări din Cracovia. COYS!

P.S. – am citit în Daily Fail că fanii West Ham ar fi cântat chant-uri despre Hitler, Lazio, can we stab you every week and stuff. Am rămas surprins inițial, era că și cum aș fi fost la un alt meci, dar am văzut pe forum că mai toți cei prezenți au spus la fel, dacă s-a strigat așa ceva probabil or fi fost doar unul sau doi idioți, altfel tot stadionul ar fi luat foc.

Probabil un alt tip de la societatea avocaților de culoare, cei care l-au pârât și pe Clattenburg la FA pentru abuzul rasial la care i-a supus pe Mata (hihi, nu cumva e alb?), Ramires (un vorbitor perfect de engleză) și Mikel. Atmosfera a fost foarte bună, și chiar și banter-ul cu West Ham a fost unul de calitate. Enjoyed it! A, a fost o fumigenă în sectorul lor, dar cam atât.

Sursa foto: Bjørn Giesenbauer[/cleeng_content]

Rugby League, what else?

Vă las pe mâna lui COYS, care a fost martor la echivalentul rugbistic al revenirii lui City din ultima etapă. O corespondență de zile mari din Australia.

Totul a început duminică după-amiază, după un zbor epic de 20 și ceva de ore cu două escale. Odată ajuns la hotel și vroiam să mă scufund într-un somn odihnitor primesc un mesaj de la un coleg:

“€˜Mâine joacă echipa mea preferată, Rabbitohs, derby local cu cei pe care îi urâm cel mai mult. Nu poți să scapi asta”.

Mă gândesc: who the f*** are Rabbitohs? Ori vreo echipă obscură de rugby ce și-a făcut un ideal în a scăpa de retrogradare (că altfel auzeam de ei), ori, even worse, cricket. Mă gândesc că totuși cricket n-are cum să fie. Mă văitasem la primele două vizite la Antipozi că m-am nimerit în vara emisferei sudice cu pauze competiționale de rugby și fotbal Australian și cricket cât cuprinde, și că trebuie să prind un SuperRugby 15, doar că Waratahs s-au făcut de râs și anul ăsta.

Întreb scurt despre ce sport e vorba și primesc un mesaj instant: €˜”Rugby League, what else???”€™. Bun așa, nu am urmărit atent ruda săracă a Rugby Union-ului, dar știu că-i popular mai ales în New South Wales, așa că atmosfera trebuie să fie ceva spectaculos. Confirm prezența.

Russel Crowe’s South Sydney Rabbitohs

Când mă mai dezmeticesc puțin, dau un search, și aflu că Rabbitohs sunt cea mai populară și cea mai de success echipă în Rugby League. Una dintre singurele ce nu și-a abandonat tradițiile și e sinonimă cu sudul Sydney-ului, cunoscută și sub numele de South Sydney Footy Club (ausssies numesc fotbal orice sport cu mingea ovală ce nu e rugby sau… soccer).

Însă ultimul success în 1971, de atunci numai false dawns. Hmmm, începe să-mi placă! Seamănă cu o grupare din nordul Londrei, underachievers prin definiție.

Mă uit la rivali – Roosters. Oare să țin cu ei? Au ca emblemă un pintenat. 🙂 Nope, scum! Rivalii de moarte a Rabbits-ilor, au vrut să le dea lovitura de moarte când erau jos, când s-a votat ce echipă să plece din NRL (s-a redus de la 16 echipe la 15), Roosters au inițiat o campanie de convingere a celorlalte cluburi că Rabbitohs sunt cei ce trebuie scoși din competitive. Sună familiar?:-)

Deci Rabbitohs all the way! Similaritățile nu se opresc aici, badly managed timp de 20 și ceva de ani, clubul a fost cumpărat în cele din urmă de un fan care s-a implicat financiar și a reușit să redreseze destinele ‘iepurilor’. Numele lui? Un anume Russell Crowe.

Înainte de meci

Am ajuns la Allianz Arena (sic) cu vreun sfert de oră înainte de kick off, după ce în prealabil ne-am încălzit cu niște beri și un zigeuner schnitzel în berăria bavareza 🙂 de lângă stadion. Echipele erau la incălzire.

Majoretele si majoreții în plină desfășurare.

O legendă de la Roosters, Anasta, își joacă al 250-lea meci în NRL.

Regulile jocului

Încă e timp pentru a primi explicațiile despre ceea ce diferă în Rugby League față de Rugby Union:

  • Rugby Union e sportul gentlemenilor, al australienilor bogați. Rugby League e pentru working class și pentru cei săraci. Ok, asta a fost la început, acum e sportul cu cea mai mare audiență tv.
  • Sport de mare angajament fizic. Spre deosebire de Rugby Union nu se poate trimite mingea în tușă, nu există repuneri de la margine. Se joacă doar la mână, cu excepția șutului de urgență. Asta se întâmplă când echipa deja a fost tackled de 5 ori, la al 6-lea tackle va fi nevoită să predea mingea drept ptr. care tactica tradițională e să trimiți mingea cât mai departe când ești la ultimul tackle, adică să depășească total suprafața de joc. Dacă o recuperează ultimul apărător, full-back-ul, e de rău, întrucât acesta e de obicei power house-ul oricărei echipe de Rugby League și va “run riot” asupra ta.
  • Se mai obișnuiește să trimiți un șut și dacă anticipezi că wingerii sau atacantul tău vor ajunge în posesie înaintea fundașilor adverși.
  • Datorită eliminării fazelor moarte, efortul e extrem, e greu să reziști tempoului timp de 80 de minute, deci ai dreptul la mai multe înlocuiri.
  • Aaa, sunt doar 13 jucători.
  • Odată ce ai fost pus la pământ, faza se oprește dar nu se reia cu grămadă ci cu un handover rapid.
  • Teoretic există cartonașe, dar pentru a fi eliminat trebuie să iei adversarul și să-l dai cu capul de pământ de vreo 100 de ori, “cravata”€™ se pedepsește doar cu un free kick, la fel cum se pedepsește și dacă întorci adversarul la 180 de grade vertical și-l pui literalmente în cap. Pretty scary, brrrr…
  • Eseul e 4 puncte, convertirea 2 la fel ca și loviturile de penalitate, drop-goal-ul 1 punct. Poor Johnny Wilkinson, sper să nu se apuce de Rugby League. În rest înainte-ul și offside-ul se penalizează la fel ca la Rugby Union.
  • Liniile sunt puțin modificate în sensul că nu există linia de 22, ci de 10, 20, 40. Dacă ți-ai culcat balonul în propria suprafață de pedeapsă nu scapi așa ușor ca la Rugby Union, ci va trebui să repui prin free kick din spatele buturilor, exact pe powerhouse-ul advers.

A vintage game

A inceput și meciul în niște fum de petarde.

Rabbitohs, deși joacă teoretic în deplasare, au vreo trei sferturi din stadion și încep tare, înscriu un eseu în primele minute și controlează disputa cu autoritate.

Din senin, Roosters revin și înscriu pe o greșeală evidentă de apărare a iepurilor. Shocking defending în propria suprafață de țintă. Misiunea de a converti îi revine fostei mari speranțe Rabbitohs și nepot al chairmanului de până în epoca Russell, trecut apoi la rivali exact când Rabbitohs au fost dați afară prin vot din competiție. N-am reținut numele, hai să-l botezăm Campbell:-) Interesantă mașinuța cu care se deplasează cel ce aduce “€˜fixatorul”€™ de balon.

Toată tribuna îl “încurajeaz㔀™, €˜”you’€™re a wanker”™ se strigă din toți plămânii, Sol se întoarce spre foștii susținători și le aruncă un gest similar după care… ratează. Nu mai descriu scandarile de după. 🙂

Până la pauză, ‘iepurii’ zburdă și ajung la 12-4. După cum a început a doua repriză, mă gândeam că va fi un stroll in the park. Primele 10 minute Roosters sunt copleșiți fizic, tehnic, tactic însă Rabbitohs își aduc suporterii în prag de infarct ratând șansă după șansă, ultima pasă fiind mereu dezastruoasă.

The comeback

Una din ocaziile clare se transformă în coșmar, o pasă simplă ce anunța eseu e ratată și Roosters culcă balonul între buturile Rabbitohs după un contraatac devastator. Eseu convertit, și dintr-o dată ceea ce devenise un one sided game se încinge: 12-10. Roosters are brimming with confidence.

Dintr-o dată Rabbitșii nu mai trec de centru. Roosters au o posesie copleșitoare și după un eseu anulat (pe drept), înscriu de două ori și concretizează din poziții extrem de dificile, din margine.

12-22 cu 8 minute înainte de final. Publicul nu renunță. “South Sydney is wonderful” (pe ritmul de la When The Spurs Go Marchin In) și “F**kin’€™ Wake Up You Rabbitohs”, în vreme ce cei de la Roosters sunt fluierați copios pentru încercările de trageri de timp și offside-urile tolerate de arbitri.

The comeback after the comeback

3 minute. Cam gataa… 10 puncte. Îmi exprim o părere că ar trebui 3 eseuri. Colegul mă corectează, 2 eseuri transformate, but it’€™s not gonna happen. F**k it! We threw 8 points lead away, f**kin’€™ Rabbitohs! Hihi, mai știu pe unii:-)

Și totuși se întâmplă! 2 minute și 37 de secunde și Rabbitohs pornesc ca o avalanșă, niște combinații uluitoare de balon. Pac! Pac! Și eseu. Convertit! 1 minut și 10 secunde! Publicul s-a urcat pe scaune. “It’s possible!” spune unul. “It’€™s not over until it’™s over!” “Go Robbitohs” din toți plămânii.

Roosters nu se grăbesc să repună de la centru. Ba chiar mingea cade de pe fixator, fluierăturile acoperă tot stadionul, 55 de secunde. În sfârșit, s-a repus. Mingea e prinsă de full-back-ul lui Rabbitohs.

Cursă impetuoasă, se deschid flacurile prin învăluiri de mare efect, se intră rapid în jumătatea Roosters, terenul de 20, terenul de 10 metri, ultima pasă, oooffff, ratată, dar Roosters nu profită, “€˜iepurii”€™ se aruncă cu ultimele eforturi și intră cu balonul în jumătatea de țintă a “pintenaților”€™.

Delir total în tribune! 22-22 în ultima secundă, timpul de joc s-a terminat, dar Rabbitohs au ocazia conversiei! O lovitură simplă, de la 10 metri pe mijloc, imposibil de ratat de șuteurul lor care are un procentaj de 90% până acum. Deja toată lumea simte victoria, Roosterșii sunt deja prăbușiți la pământ și refuză să mai privească deznodământul.

Executantul loviturii nu se grăbește, “€˜ își ia timpul”.€™ Câțiva pași, șut, transformare! Arbitrul fluieră imediat și Rabbiotohs €˜smulg€™ o victorie de senzație după ce au dominat meciul categoric pentru a se trezi în inferioritate datorită unor greșeli incredibile, pentru a reveni într-un final infernal. Colegul se pupă cu toți prin jur, lumea e fericită și dansează, eroii vin să dea mâna cu susținătorii, ei nu sunt vedetele de la fotbal:

Rabbitohs au făcut-o the hard way, așa cum susține și suporterul din imagine.

Rugby League, bloody ‘ell!

What a night! Mă gândeam să fac un drum la Brisbane în weekend să văd play-offul de SuperXV (Queensland Reds vs Durban Sharks), însă sunt din ce în ce mai tentat mai degrabă să văd și următorul derby al celor de la Rabbitohs, sâmbătă împotriva Dragons (un fel de Chelsea a Rugby League-ului), de data asta pe stadionul lor, ANZ Arena.

Mda, se pare că mi-am descoperit o noua echipă preferată și un nou sport de urmărit. Rugby League, what else?:-)

Sursa foto: Newtown graffiti