‘Ricky Villa. And still Ricky Villa’ sună unul din cele mai celebre comentarii tv a unei finale pe Wembley, cunoscut oricărui fan englez care se respectă. Cu atât mai mult mie, fanul unei echipe care a câştigat campionatul Angliei de tot atâtea ori ca Huddersfield, însă a făcut istorie pe Wembley. Tocmai de aceea am aşteptat prima mea finală cu aceeaşi senzaţie pe care o aveam cu vreo 20 şi ceva de ani în urmă la primele întâlniri romantice. Şi cu aceeași întrebare în cap: va veni la întâlnire? Sau varianta fotbalistică: will they turn up?
Nu e FA Cup, dar şi ruda săracă merge. E tot Wembley, adică ultimele două cupe câştigate şi ultimele patru prezenţe în finală. Oh, şi am concurenţă acerbă pentru întâlnirea asta – premiantul clasei şi cel mai bogat elev al clasei, băiatul unei familii mixte ruso-portugheze pentru care money is no object în vreme ce eu strâng vouchere de Nandos.
După o ploaie demenţială şi o vreme mizerabilă sâmbătă, duminica a debutat cu un soare orbitor. M-aş îmbrăca mai subţirel, cu tricoul Spurs peste hanorac, dar… Fast rewind: 1 ianuarie când mă pregăteam să plec de acasă cu nevasta la meciul cu ermm… Chelsea, îmbrăcat tradiţional cu tricou Spurs peste hanorac Spurs, fular Spurs şi fes Spurs. Nevasta contrariată: “Ce-i cu atâţia cockerei? Dă jos tricoul!” M-am supus şi am câştigat uluitor. Ce a urmat a fost că nu am mai pierdut nici un meci acasă anul asta calendaristic aşa că ţinuta obligatorie e doar hanorac, fular şi fes Spurs. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu ţin la din astea. Prea cald afară, dar fesul se ia în buzunar la geacă. Mă întreb ce-o să fac prin mai.
La gară era plin de fani Chelsea, sudul Londrei e zona lor, însă sunt alb caucazian, deci am loc în tren. La stația Victoria devine și mai problematic, se înaintează extrem de greu întrucât pe lângă navetiștii tradiţionali cu valize şi fanii Spurs şi Chelsea e plin şi de fani Arsenal care se duc la meciul cu Everton tot cu Victoria line. Un moment de civilizaţie întâlnit probabil doar în Anglia în zilele noastre: trei seturi de fani londonezi intrând concomitent la metrou absolut fără nici un incident, huliganismul e doar o excepţie şi nicidecum regula, cum era în trecut.
La Baker Street trecând pe Metropolitan, trenul deja îşi schimbă nuanţa, tot albastru dar navy blue, Wembley Park e zona unde se strâng fanii Spurs şi unde au fost desemnate pub-urile “vizitatorilor”. Oricât de pacifişti ar fi fanii la metrou e greu de imaginat că pot coabita în acelaşi pub după câteva fluide. Trenul e destul de liniștit totuşi, toţi sunt cu ochii în telefoane şi nu-ţi trebuie un exerciţiu de imaginație ca să-ţi dai seama ce s-a întâmplat când se aude un f**k colectiv. “F**king City, they only turn up when they play us” îşi varsă unul năduful.
Gata, am ajuns, şi se dă semnalul: “Yiiid Armyyy” din toate părţile, deja e atmosfera de meci. Mă îndrept spre The Torch, e locul de întâlnire cu vecinul meu tradițional de peluză de pe WHL, Arif. Am întemeiat amândoi un grup ca să mergem împreună la meciuri şi am reuşit să mai corupem câţiva. Din păcate Arif n-are destul de multe puncte de loialitate pentru finală astfel încât se prezintă doar la pub, împreună cu prietena lui. Nu e greu să descoperi pubul cu pricina, se aude de la distanţă mare că fost ‘taken over’ aşa cum le place englezilor să spună. O reminiscenţă a trecutului istoric – ai cucerit un pub în terenul inamicului.
Se cântă chant-urile tradiționale: ‘Spurs Are On Their Way To Wembley’ si noul hit la moda pe WHL, ‘Everywhere We Go, It’s the Tottenham Boys Making All The Noise’.
Îmi încalc deja tradiția de a bea doar o singură bere înainte de meci. Dus de atmosferă și de Arif (“Let’s get the beers in”) realizez că am ajuns deja la a patra, într-un timp relativ scurt. Atmosfera se încinge, urmează un alt hit la modă: When I Was A Little Boy, My Mom Gave Me a Little Toy, An Arsenal Fan, On a String, She Told Me To Kick His F**king Head In. Apare și o fumigenă albastră, paharele de plastic zboară peste tot,la fel ca berea.
E timpul să plecăm spre Wembley, ne intersectăm cu ceva grupulețe de fani Chelsea, ocazie pentru taunting-ul de rigoare “No noise, from the racist boys, no noise from the racist boys”.
Pe aleea spre intrare ne întâmpină Pocchettino.
Stadionul e nou, modern, se urcă pe benzi rulante, fanii cântă din toți plămânii (Everywhere We Go, ce altceva?). Am bilet în zona A, un coleg de serviciu e în zona E, din păcate (sau din fericire) evit încă o bere. Schimbăm mesaje (“Have a good game COYS”) și intru pe stadion. Wow, vizibilitate mult mai bună decât mă așteptam, la fel ca pe San Siro și mult mai bună decât pe Nou Camp, ca sa iau reper alte stadioane mari pe care mai fusesem.
Ceva mă face să mă întorc în interior (cele 4 beri oare?) și înapoi în incintă fac încă o nefăcută. La meciul cu Chelsea de Anul Nou nu am cumpărat programul de meci din cauză că am ajuns cu întârziere. De atunci n-am mai cumpărat la nici un meci și nu am pierdut. Insă necuratul zice: e finală pe Wembey, iți trebuie programul de meci. Sigh.
Stadionul se umple însă nu are rezonanța lui Allianz Arena. Se cântă însă nu are o acustică formidabilă. Pare chiar tăcut și fără suflet. Ai grijă ce-ți dorești… Oare chiar vrem un stadion din ăsta nou în locul WHL? Pe de altă parte, Allianz Arena e un stadion extrem de vocal, unde un singur om care cântă lasă impresia unei galerii de 20.000. Lucru nemtesc, care mă face să sper că putem avea un stadion cu suflet.
Imaginile ni-l arată pe Mourinho. După transmisiunea tv pare că portughezul ne este gazdă la petrecerea lui. Poch e arătat doar când e îmbrățișat melodramatic de Mou. Cine mai e si ăsta?
Se intonează imnul, dezamăgitor pentru un God Save The Queen deși toți din jurul meu cântă. Se flutură stegulețe. Cei de la Chelsea sunt mai activi la asta. Necesită îndemânare la rotirea incheieturii, care îndemânare se capătă exersând, explică cineva din jur.
Echipele sunt pregătite de debut, se anunță componența. Fluierăturile la adresa lui Fabregas sunt acoperite doar de cele la rostirea numelui lui Terry. “John Terry, Your Mom’s a Thief, John Terry, Your Mom’s a Thief” se cântă ca de obicei când joacă fundașul lui Chelsea.
Meciul începe bine pentru noi. Observ o concentrare atipică Spurs, plimbăm mingea bine însă doar posesie. Totuși, lovitură liberă.
Se dă semnalul la “Erikssen, sen, sen, he’s our number 23, Erikssen, sen, sen, came to play for AVB, to the left, to the right, he’s our midfield dynamite, when he plays for Lilywhites, he makes Ozil look like shite”.
Christian trage în bară, nu mai descriu urletul colectiv de frustrare. Jocul merge, se poate, însă nu pot să nu mă întreb: sigur nu e exact cum își dorește Mourinho desfășurarea meciului? O echipă de Bentalebi&Masoni atacând o echipă în care și Drogba a fost cândva fundas lateral și unde oricine face faza defensivă. Costa provoacă întruna, Dier nu rezistă și ia galben. Uff, nici măcar nu au trecut 45 de minute, ce faci, Eric?
Se apropie pauza și ocazii n-au prea fost în afară de ale noastre, Chadli sare însă greșit la minge și îl faultează pe Ivanovic cred. Ufff, mi-e frica de faze fixe la Chelsea. Jucătorii protestează însă a fost fault. A fost exact în zona mea de vizibilitate. Danny Rose nu reușește decât sa șteargă mingea și unul de-al lor înscrie. Nuuu!!! Ma prăbușesc în scaun, nu se poate asa naivitate.
Fluierăturile domină fundalul sonor,.Cine putea sa înscrie dacă nu Terry? Trebuie să trăiești atmosfera asta ca să înțelegi de ce-l urăști pe JT. Imediat după gol suntem groggy și noroc cu Hugo ca ne salvează de un alt gol ca și făcut, tot la o lovitură de cap. Se merge la cabine. Încerc o conversație cu vecinii de scaun. 1-0 pentru ei a fost și în 2008. Da, dar era Berbatov, Kane e ținut bine azi. Eriksen egalează în minutul 89. We’re all good, ne incurajează cei de pe rândul din față.
Repriza a doua începe parcă mai prost. Chelsea încep să joace, fără a creea pericol, insă au pus stăpânire pe mijloc, nu prea mai trecem de centru. Dar e pentru o scurtă perioadă. Revenim în atac, ce-i cu pasa asta tâmpită? N-am timp să mă dezmeticesc, mingea e la noi în careu în partea cealaltă de stadion. Sut și gol?!? Nu se poate, Hugo nu poate primi gol din poziția aia, ilaritate în zona mea de tribună. Mă uit pe reluări pe jumbo screen și totul se lămurește. Altă deviere, cât ghinion să avem?
Am revenit de la 0-2 cu West Ham, poate o facem încă o dată? Cum zice cântecul: Spurs will gonna do it again, the boys from Tottenham, the boys from WHL. Publicul se trezește la viată. “Everywhere We Go” plus mult mai cunoscutul “When the Spurs Go Marchin In”.
Dar oamenii lui Mou știu cum să apere un rezultat. Atacam în valuri, vorba clișeului, însă nu iese nimic. Echipa asta a lui Poch ne-a învățat prost – să speram si la 0-2. Nu cu mult timp în urmă și un 0-1 era imposibil de remontat. Ultimele minute și încă sper într-o minune, e clar ca am fost convertit. Come On You Spurs, lovitura libera din pozitie excelenta pentru Erikssen. Nuuu, de ce rapid? Mai bine ca la rugby unde iei cele trei puncte sperând într-o alta ocazie de drop. Ne grăbim aiurea și ratăm o altă oportunitate.
Se duc si minutele de prelungire, s-a terminat, fluierul sună greu și realizez că am pierdut însă nu e sfârșitul lumii. Găsesc puterea să aplaud împreună cu cei din jurul meu. “Surely it’s the next year” și mă îndrept spre ieșire. Nu pot să asist la premiere, desi îmi dau seama ca ar fi un gest frumos față de jucători să nu fie singuri când iau medaliile învinșilor. Oricum o altă atmosferă decat pe WHL. Nu foarte vocală, însă măcar nu a mai fost acea tensiune unde orice pasă greșită e însoțită de apostrofări. Măcar pentru asta a meritat Wembley-ul.
Drumul înapoi spre stație îmi închipuiam că va fi unul deprimant, însă Everywhere We Go e molipsitor. La un moment dat ne oprim toți și lumea cântă ca si cum am fi câștigat, și mai tare decât înaintea meciului. Thanks, Spurs! Abia aștept să mai aud de Mickey Mouse Cup, I love Cup finals at Wembley!
La metrou lumea începe să recunoască: not enough quality, but this group could develop into something special. Care e și părerea mea, însă numai dacă mai adaugăm și ceva calitate. ‘Everywhere We Go’ se aude din partea cealaltă a vagonului însă cel care cântă falsează atât de mult încât toată lumea se destinde și rasul e contagios. “What was that about mate, the remix?”
Mi-am fixat revederea cu Wembley la anul. Cupele astea sunt atât de speciale in Anglia, cum o spune și cel și mai special în programul de meci. An English Cup Final is something special, an English Cup final at Wembley is even more special, an English Cup final won at Wembley is the most special. Rămâne să vad la anul cum e cu ultima.