Adio Wembley: Tottenham-Juventus 1-2 în Liga Campionilor

Am mai tăiat un stadion și o experiență de pe listă. Știți despre care listă vorbesc, aia cu lucrurile pe care trebuie să le faci odată în viață. Cam asta e concluzia. Influențată foarte mult de rezultat, dar nu am nici un fel de regret. A meritat din plin și odată în viață trebuie să mergi ca să vorbești în cunoștință de cauză.

 

Puteți să verificați verificați setul de fotografii  ca să vedeți la ce mă refer. De când m-am hotărât să merg la acest meci am avut o singură dorință: meciul din țur să fie destul de strâns pentru ca returul de pe Wembley să aibă o miză reală. S-a întâmplat cum mi-am dorit, dar asta a făcut că dezamăgirea din final să fie cu atât mai cruntă. Pentru că e foarte posibil că după această generație să urmeze iarăși alți 20 de ani în care Spurs să se îndepărteze de elita de care e mai aproape acum decât oricând în istoria recentă a clubului.

Sunt câteva imagini care îmi vor rămâne în minte referitoare la stadion. Cea mai plăcută, cel puțin pentru mine a fost ieșirea din metrou. Când vezi aleea acea largă care duce la arenă plină de oameni. Primul gând e dacă vor încăpea. Pentra că păreau foarte mulți, chiar cu 2 ore înainte de începerea meciului. Am făcut o baie de mulțime, am tras cu urechea la discuții, m-am bucurat să aud destul de des vorbindu-se italiană fără că cineva dintre suporterii echipei gazdă să arate adversitate. Ca de obicei foarte mulți străini, în special obișnuitul contingent din țările scandinave, semn că popularitatea lui Tottenham e în creștere pe acele meleaguri. Și bineînțeles asiatici, cu precădere coreeni, de înțeles prin ascensiunea lui Son.

Am făcut o tură prin exterior și m-au atras mai mult macaralele din zona adiacentă stadionului, unde pare că se construiește foarte mult, decât structura oarecum banală a stadionului. Am trecut și pe la statuia lui Bobby Moore și am încercat niște poze artistice cu arcul de deasupra stadionului.

Din păcate am fost dezamăgit de interior. Normal că e imposibil să faci un stadion ca un capacitate de peste 60.000 să  aibă o atmosferă intimă, iar spectatorii sa fie destul de aproape de terenul de joc. Plus că am fost blocat în zona în care aveam bilet (inelul inferior). Nu puteai face o tură întreagă pentru că zonele centrale erau închise. Nu puteai urca nici la inelul 2 sau 3 să vezi cum se vede de acolo. Fiindcă aveam loc în rândul 40 și inele superioare începeau cam de acolo cam îmi dau seama cum se vedea. Ce am câștigat eu fiind mai aproape de stadion se compensa cu perspectiva de pe un loc aflat mai la înălțime. Pentru că principală problemă a inelului inferior este că e prea plat și chiar dacă ești mai aproape să zicem pe rândul 20, tot ești destul de departe de gazon nu ai perspectiva înălțimii. Asta m-a deranjat pentru că pierzi unghiul ăla care îți permite să vezi mai bine așezarea jucătorilor în teren în perspectivă. De exemplu nu am văzut bine faultul făcut de Vertongen la Douglas Costa sau ofsaidul lui Kane la lovitura de cap trimisă în bară în minutul 90.

Sper ca noul stadion al lui Tottenham să aibă rezolvate aceste neajunsuri. Pentru că e clar că va fi mai plin de însemnele clubului, mai prietenos cu suporterii (alt lucru care mi-a lipsit mult). Wembley se simțea că o arenă de deplasare, cu prea puține semne că joacă Spurs acolo. Prea multe chestii corporatiste, un stadion făcut pentru națională. Am foarte mari îndoieli că celălalt item de pe lista mea referitoare la Wembley – o finală de cupă o voi tăia vreodată de pe listă. Poate la următoare echipă competitivă a lui Spurs, după ce va trece destul timp să mi se estompeze memoriile de acum, dacă cineva îmi garantează ca Spurs vor câștiga.

Voi sublinia acum cele două momente din meci care îmi vor rămâne în memorie pentru lung timp.

 Explozia din tribună după golul lui Son. Care venea după mai multe ratări. Există în tribună un oarecare tremur, o neliniște după o serie de ocazi mai mici sau mai mari ratate. Neliniște amplificated de raidurile lui Douglas Costă, periculos oricând cu mingea la picior. Dar cu atât mai puternică a fost dezlănțuirea. De necomparat cu un pub sau o acasă cu prietenii.

Un tackle monstruos făcut de Davinson Sanchez. Asta a fost chiar în fața mea. Putea fi un galben sau chiar un roșu dacă ar fi fost întârziat cu o fracțiune de secundă. Mai ales în ziua de azi când și în Anglia arbitrii scot ușor galbene și la tacklinguri perfecte. Care e un mare păcat, dacă mă întrebați pe mine. Dar ce s-a întâmplat după tackling a fost uluitor pentru mine. Tribună a scos un răget de mulțumire cum n-am auzit pe vreun stadion, parcă mai tare decât la gol. Era ceva extrem de primar în reacție, ceva de om primitiv răpunând un animal uriaș, mult superior fizic, cu sulița. Și mulțumirea că va avea cu să se hrănească pe o perioadă îndelungată. Imediat după răget un tribună  a erupt într-un strigăt de luptă: Yido! Yido! Yido! Care a durat minute bune. Asta e momentul pe care nu nu ai cum să îl prinzi la televizor. Și care e de neprețuit. Tare m-am bucurat că am putut fi acolo și am putut strigă cât de tare am putut.

Să  nu zic niciodată totuși. Voi mai merge pe Wembley  dacă vreodată   urmatoare echipă competitivă  a României va juca acolo un meci official în  care va avea șanse la victorie.  Șansele sa se întâmple sunt infime, dar  să nu ne pierdem speranța…

De neprețuit

Un articol scris de Ursano

Acum circa 33 de ani, m-a „prins” dragostea pentru Juve plecând de la vedeta acelor ani, un anume Michel Platini. Da, puteți zice că eram un fel de glory hunter, Bătrâna Doamnă tocmai câștigase vechea CCE, iar Franța era campioana Europei. Dar un puști de 7-8 ani din estul unei Românii închise nu avea multe opțiuni: sursele de informare erau foarte foarte puține, iar la televizor puteai prinde doar CE din 1984 pentru că și România participa sau ce mai dădeau rușii. În plus, mecanismele minții unui copil sunt greu de înțeles (așa cum se va vedea în continuare) și alegerile pe care le face au un aer de inevitabilitate și inocență.

Anii au trecut, puștiul care a învățat să citească pentru a putea lectura singur, fără bunic, singurul ziar de sport al perioadei (cred că se chema „Sportul”), a devenit un avid consumator de sport în general și fotbal în special și a continuat să fie suporterul torinezilor (alături de Dinamo, pe plan intern, asta însă este o cu totul altă poveste). Întâmplarea a făcut însă ca el să rateze, din diverse motive, cele trei incursiuni în România ale lui Juve: la Galați pentru că era prea mic, la București (cu Steaua) pentru că era în clasa a XII-a și trebuia să învețe mult, foarte mult, pentru a avea șanse să intre la Drept, facultate cu o concurență dură la admitere în acele vremuri, și la Piatra Neamț pentru că … nu mai știu de ce 😊 (probabil am considerat că era o competiție mică pentru Juve și că nu îi va acorda mult interes). În plus, perioada în care a început să se poată umbla liber prin Europa destul de facil a coincis cu perioada de decădere a lui Juve ca urmare a scandalului Calciopoli așa că nu a avut tragere de inimă să meargă să vadă live un meci al favoriților.

Anii au trecut și mai mult, a ajuns să aibă un băiat, însă orice încercare de „corupere” a acestuia în ale fotbalului a eșuat: degeaba îl lua la miuțele cu prietenii, degeaba se uita de față cu el la enșpe meciuri, puștiul părea imun la virusul microbist. Curios însă, ani de „muncă” de convingere au fost inutili, pe când o modă scurtă la școală cu niște cartonașe cu fotbaliști a avut efecte incredibile: în câteva săptămâni, dintr-un puști dezinteresat de fotbal s-a transformat într-un fanatic care dorea să aibă acces la tot ce înseamnă acest sport – să îl practice la un club, să poarte aproape exclusiv echipamente de fotbal, să îl urmărească la televizor zilnic etc.

În mod diferit față de mine, puștiul meu nu s-a îndrăgostit de un club anume: cele din România par prea neînsemnate (tatăl lui tot îi repetă asta), iar de „afară” i-au plăcut mai multe, pe rând sau, în mod oarecum amuzant, concomitent: Barca, Real, Atleti, Bayern și, de curând, Juve. De vizitat, a văzut deja de anul trecut Allianz Arena la trecerea prin Munchen; de mers la meci, a fost la vreo două meciuri în Iași (prea puțin interesante) și la meciul cu Polonia de pe Arena Națională (0-3). Totuși, ceva cu adevărat captivant îi lipsea și anul acesta, de ziua lui, i-am propus să umplem golul: să mergem împreună la Torino la un meci, alegerea lui fiind să fie un meci de UCL. Asta pentru a ne serba amândoi, „ca băieții”, zilele de naștere care tocmai trecuseră.

Zis și făcut

Am ales meciul cu Sporting: Oly era prea puțin atractivă iar cu Barca eram sigur că vom găsi greu bilete (și vor fi foarte scumpe). Am rezervat biletele de avion (circa 550 lei/persoană) și cazarea (un apartament închiriat într-o suburbie apropiată stadionului cu 65 euro/noapte) și am așteptat punerea în vânzare la liber a biletelor (după abonați și membri). Imediat ce au apărut pe internet, am cumpărat bilete în partea de jos din zona centrală de la tribuna a II-a (vis-a-vis sunt doar zone VIP) pe care am dat 130/65 euro. Am vrut să avem o priveliște cât mai bună pentru o experiență de top și așa a și fost (rândul 10 cam pe la 25-30 metri de poartă).

Am ajuns cu o zi mai devreme și am vizitat o după-amiaza întreagă centrul orașului: cu acest prilej am constatat că orașul e unul plăcut, deși nu excepțional. Piețe largi, multe palate, clădiri cu design interesant, trei muzee importante (egiptean – al doilea din lume pe profilul său și cel vizitat de noi pentru că era singurul deschis marțea, de cinema și auto) și multă ciocolată.

A doua zi, în ziua meciului, am vizitat muzeul clubului, am făcut shopping în magazinul oficial și turul stadionului cu ghid (30 euro per adult împreună cu muzeul). După un scurt respiro la cazare, am plecat spre stadion pentru a fi acolo chiar când se deschideau porțile întrucât erau anunțate pe site-ul clubului tot felul de modalități de a petrece timpul într-un mod plăcut pentru copii: biliard cu mingi de fotbal pe post de bile și porți micuțe pe post de buzunare, tenis cu piciorul într-o cușcă sau pictat pe față ori vopsit părul pentru cei interesați (toate gratuite).

Puștiului i-au plăcut mult aceste activități și a revenit la ele inclusiv în pauză. Am urmărit apoi pe îndelete încălzirea jucătorilor ambelor formații și diferite interviuri luate pe stadion fanilor veniți din toată lumea.

Despre meci

Meciul a început echilibrat dar în minutul 10 Alex Sandro a decis să încingă spiritele: întâi l-a pierdut din vedere pe Gelson, apoi a deviat în propria poartă mingea respinsă de Buffon la șutul acestuia. Din acel moment, Juve a ridicat vizibil ritmul și a presat continuu până la pauză, ratând mai multe ocazii și reușind doar să egaleze din lovitură liberă prin Pjanic. O repriză foarte bună pe care torinezii ar fi meritat să o câștige. Repriza a doua a fost foarte tensionată, construcția gazdelor nu a mai avut fluiditate, oaspeții au fost destul de lucizi și au mai închis din găurile din primul act iar timpul a trecut. Spre final, din fericire, Mandzu a finalizat o centrare reușită a lui Douglas Costa și astfel a fost obținută o victorie importantă în vederea calificării în faza eliminatorie.

Atmosfera a fost una frumoasă, publicul a fost destul de activ, galeria oaspete a contribuit și ea din plin (mai puțin înjurăturile ocazionale neprovocate la adresa gazdelor) iar apropierea tribunelor de gazon se dovedește încă o dată foarte importantă. Stadionul e unul mediu ca dimensiuni (41.000 aproximativ), are o acustică foarte bună și este primul deținut de un club în Italia.

De neprețuit

La final am plecat amândoi fericiți spre cazare, încântați de ce am văzut și de rezultat și făcând planuri pentru o altă incursiune „afară” în viitor.

În multe rânduri în acea seară m-am tot gândit la reclama de la Mastercard cu „fericirea copilului, de nepretuit. Pentru toate celelalte există Mastercard”. Neprețuitul însă îl simțeam în primul rând eu: cât de norocos am fost ca băiatul meu să se îndrăgostească până la urmă iremediabil de fotbal, să își dorească această experiență, să susțină clubul meu preferat, să pot vedea primul meu meci live cu Juve împreună cu el și să ne fi făcut atât de multă plăcere amândurora … De neprețuit, genul de amintire care cred că  mă va face să zâmbesc mereu. Sper că și pe el.

 

 

 

 

CL: RB Leipzig – Porto 3-2 sau cum o repriză de 0-0 mi-a plăcut mai mult decât una de 3-2

Preambul: RB Leipzig cea mai urâta echipa din Bundesliga

Sa rezum pe scurt de ce s-a ajuns ca RB Leipzig sa fie cea mai disprețuită echipă din Germania. Concernul Red Bull, care controla deja două echipe în New York si Salzburg, s-a hotărât să facă același lucru în 2009 și în Germania. A  ales Leipzig, și pentru că s-a lovit de refuzul celor 2 echipe de tradiție din oras (Lokomotiv și Chemie care sunt in liga 5 si 6 respectiv), a ales o a treia cu mai puțină tradiție dinstr-un sat la 13km de Leipzig (și mai puțini susținători mai greu de controlat). Buba a fost că sistemul din Bundesliga cere ca peste 50% din control să fie in mâna membrilor si numele nu poate fi unul comercial. Chestii rezolvate cam la limită cu un număr minuscul de membrii (17, toți angajați ai Red Bull) si un nume RasenBallsport, care are aceleasi inițiale ca Red Bull. Totul urmat de investiții in jucatori tineri si talentați din zona în general dar foarte puțini formați la club. Măcar nu au cumpărat jucători cunoscuți pe bani mulți. Au urmat 4 promăvari în 7 ani si locul 2 în ediția trecută a Bundesligii, combinate cu disprețul fanilor tradiționali si dese proteste în restul Germaniei.

De ce la Leipizg

Pentru că vroiam sa văd un meci de CL. Aș fi mers sa îi văd pe Spurs dacă jucau pe Wembley (o voi face la primăvară, la un meci de campionat probabil cândva in aprilie). La Madrid biletele erau foart scumpe, transportul la fel și în august când trebuiau făcute aranjamentele nu speram într-un rezultat bun pentru Spurs. Așa am ajuns la Leipzig, unde transportul a fost ieftin si biletul ușor de cumpărat direct de pe pagina clubului în prima zi când s-au pus in vânzare la liber după perioada când putea fi cumpărate doar de abonați.

Meciul

RB Leipzig joacă geggenpressing. Asta înseamnă ca totul e în viteză, devieri și pressing mai ales. Dar asta poate duce deseori la dese greșeli și un ritm mai sacadat. Dezamăgitor a fost jocul lui Porto. Prea defensiv, puține iesiri din apărare, multe greșeli în defensivă. Aveam senzația că vor incasa 5-6 goluri, chiar dacă ar fi marcat și ei câteva pe baza unei oarecari fragilități defensive a gazdelor. Și prea multe goluri din greșeli. Ambele marcate de Porto au fost clasic englezești, aruncare de la margine sau corner urmat de recentrare cu capul. Minge respinsă în față de portarul lui Porto. Un-doi între un fundaș al oaspeților si un atacant al gazdelor. Totul urmat de o repriză a doua cu un joc mult mai așezat, cu faze lucrate, cu apărări mai bine calibrate si mai precise. RB a ratat trei ocazii bune, Porto a jucat mai elaborat si au plimbat mingea mai elegant chiar dacă mai puțin periculos. Mie mi-a plăcut mai mult repriza a doua și fără goluri pentru că s-au văzut ajustările făcute de antrenori la pauză.

De reținut

Am mai invățat ceva nou, despre care nu citisem deși ma informasem destul de exhaustiv. Într-un stadion mai vechi trebuie evitate locurile in primele 5 randuri pe inelul superior. Asta dacă locurile la balustradă sunt rezervate pentru handicapați. Te fac sa te ridici deseori sa vezi dacă acțiunea e partea terenului de care ești mai aproape. Am rezolvat cam prin minutul 30 mutându-mă mai sus. A fost ușor că eram singur si un loc izolat disponibil se putea găsi, dar doua nu prea. Stadionul a fost plin, mai puțin zona rezervată oaspeților.

A meritat?

Una peste alta zic ca da. Atmosfera a fost bună. Peluzele gazdelor au scandat si cântat deseori. Cei din Porto s-au străduit și ei deși erau doar vreo 3 mii. La un moment dat, prin minutul 70 tot stadionul a fost în picioare scandând si cântând. Nu am aflat de ce, dar am participat cu plăcere. Pune joc de calitate în teren si spectatori vor veni. Cât despre aspectul prea comercial (alt reproș la tradiționaliștilor), eu unul n-am văzut nimic în plus fațe de alte două stadioane germane pe care am fost (Stuttgart si Monchengladbach). Depinde și cu ce compari – eu veneam după un meci in NFL văzut acum două săptămâni.

Ca de obicei am încărcat un us set de fotografii și costul întregii deplasări în tabul Leipzig.

 

 

 

5 motive pentru care Liverpool speră la un sezon mai bun decât precedentul

În urmă cu aproape 2 ani, Jurgen Klopp prelua Liverpool de la Brendan Rodgers. Găsea o echipa de mijlocul clasamentului, fără lider, vedete sau un stil de joc propriu. În locul lui Suarez şi Sterling veniseră Balotelli şi Benteke; Gerard plecase, iar suporterii găseau cu greu motive de a fi optimişti.
În acest moment, Liverpool este pe primele poziţii în Premier League, joacă în grupele CL, are 2-3 jucători excepţionali şi un stil de joc ofensiv. Echipa şi lotul sunt indiscutabil mai bune decât acum 2 ani, câţiva tineri promiţători vin din urmă, iar antrenorul şi conducerea lucrează în tandem pentru a readuce trofee pe Anfield. Toate acestea sunt motive pentru care suporterii sunt optimişti şi se aşteaptă la un sezon mai bun decât anteriorul.

Să le luăm pe rând.

1. Echipa de bază

Primul unsprezece este indiscutabil mai valoros decât cel din sezonul trecut. Câţiva jucători au crescut în mod vizibil (Can, Firmino, Mignolet), alţii au prins încredere (Lovren, Moreno) în timp ce tineri precum Trent sau Gomez dovedesc că sunt gata să preia ştafeta. În plus, Salah se dovedeşte a fi un transfer excelent, iar Mane, Henderson şi Matip confirmă evoluţiile bune din sezonul anterior. O echipa deja solidă, în care Coutinho şi Lallana nu au apucat încă să joace.

2. Lotul de jucători

Liverpool nu a pierdut niciun jucător important. L-a lăsat să plece pe Lucas (aflat pe final de carieră) şi a împrumutat câţiva jucători de perspectiva (cel mai important fiind Origi) pentru a avea posibilitatea să joace. Cel mai important, a reuşit să îl păstreze pe Coutinho, ceea ce părea greu de crezut la mijlocul lui August.
Transferurile realizate de Klopp în ultimii 2 ani sunt acum fie titulari indiscutabili (Matip, Mane, Salah), fie rezerve care pot intra oricând în primul 11 (Wijnaldum, Karius, Robertson). Câţiva jucători tineri vin din spate şi dovedesc că nu e absolut necesar să cumperi jucători de valoare de la alte echipe (mai multe în secţiunea următoare).
Media de vârstă a lotului (şi a echipei care a câştigat ultimul meci contra lui Arsenal) este 25 de ani. Vârstă aproape ideală pentru performanţă, în condiţiile în care doar 2 jucători sunt trecuţi de 30 de ani (Milner şi Klavan – ambii squad players).
Un aspect la fel de important este acela că lotul care termina sezonul trecut pe locul 4 are acum un an în plus de experienţă. Bineînţeles că asta nu oferă nicio garanţie relativă la performantele ulterioare, dar creşterea constantă a unor jucători de bază este greu de ignorat.
În fine, programul încărcat din Ianuarie nu va mai fi perturbat de African Cup of Nations. O veste bună pentru Mane şi Salah, iar din 2018 şi pentru Keita.

3. Tinerii

Cei mai tineri 5 jucători din lotul lui Liverpool sunt: Woodburn (17 ani), Trent (18), Solanke (19), Gomez (20), Grujic (21).
Woodburn a debutat sezonul trecut şi a devenit cel mai tânăr marcator din istoria clubului; revine din pauza internaţională cu gol decisiv şi assist pentru naţionala Ţării Galilor (se pare că i se pregăteşte un banner pe Anfield: ‘Some People Just Want To Sit Back and Watch The Woodburn’ 🙂 ). Trent a devenit deja titular pe banda dreaptă şi în condiţiile accidentării lui Clyne va rămâne acolo cel puţin prima jumătate a sezonului. Solanke a fost adus în urmă cu doar câteva luni de la Chelsea, dar a câştigat deja Cupa Mondială cu naţionala U20 a Angliei şi a impresionat în amicale, impunându-se în pecking order în faţa lui Origi. Gomez este deja la al treilea sezon la Liverpool şi faptul că poate juca atât pe flancuri cât şi în apărare îi asigura un loc în echipa. În fine, Grujic are în faţă un sezon important după precedentul marcat de accidentări.
Punând lucrurile în perspectiva, cei mai tineri 5 jucători ai lui Chelsea sunt: Musonda (20), Christensen (21), Kenedy (21), Bakayoko (23), Baba (23). Solanke (19) a fost vândut la Liverpool, iar Loftus-Cheek (21) e împrumutat la Palace. E adevărat că cele două echipe din Manchester stau ceva mai bine: Rashford (19), Martial (21), Jesus (20) şi Sane (21).
În concluzie, clubul investeşte timp şi răbdare în tineri, iar rezultatele încep să apară.

4. Jurgen Klopp

Carismaticul antrenor german pare să fie alegerea perfectă pentru Liverpool. Cu o filozofie bazată pe atac, Klopp construieşte cu răbdare o echipa capabilă să joace un fotbal cursiv şi rapid, bazat pe disciplină şi pressing. Are capacitatea de a transforma jucători, atât prin optimizarea poziţiei lor în teren (Firmino, Coutinho), cât şi prin reprofilarea lor (Can – din apărător în mijlocaş, Milner – din mijlocaş în fundaş stânga). Mulţi se aşteaptă la o creştere similară pentru noul venit Ox, ceea ce ar ridica semne de întrebare legate de capacitatea nefolosită a altor jucători de la Arsenal.
Aşa cum s-a văzut în perioada de transferuri, Klopp are capacitatea de a atrage jucători. Keita şi Van Dijk au făcut tot ce au putut pentru a facilita transferul la Liverpool, iar Ox a mers chiar mai departe, refuzând contracte cu 50% mai mari de la Arsenal şi Chelsea pentru a lucra cu Klopp.
Klopp dă încredere jucătorilor care fac greşeli dacă vede în ei un potenţial. Karius, Moreno şi Lovren au trecut prin perioade dificile sezonul trecut, dar au fost toţi 3 titulari în ultimul meci de Premier League. În schimb, germanul cere disciplină şi profesionalism. Aşa cum Sakho a aflat pe propria piele, nimeni nu este mai presus de deciziile antrenorului.
Jucătorii aduşi de Klopp se remarcă prin capacitate de efort, viteză şi disciplină. De altfel, Klopp este foarte selectiv când vine vorba de jucători noi. Mulţi suporteri (inclusiv eu) nu au înţeles lipsa unui plan B pentru Van Dijk. Răspunsul este simplu: Klopp vede ceva în apărătorul olandez, şi pare dispus să aştepte cel puţin jumătate de sezon până îl va aduce. Între timp, lucrează cu ce are.
Promovarea tinerilor la echipa mare, lucrul la imbunatarilea ritmului (pace) şi a solidităţii (physicality) echipei reprezintă alte progrese făcute în era Klopp.

https://twitter.com/Dean96_/status/900460004460900352

5. Conducerea

Fenway Sports Group a preluat Liverpool în 2010, pentru £300m – o suma care pare ridicol de mică în contextul sumelor de transfer actuale. De atunci pare să gestioneze în clubul în mod coerent şi sustenabil: a reconstruit noul stand, lucrează la transformarea completă a centrului de copii şi juniori (Kirkby Academy) şi lucrează în tandem cu conducerea tehnică. În ciuda celor care susţin altceva, ultima perioada de transferuri poate fi considerată un succes: a reuşit să păstreze unul dintre jucătorii cheie (Coutinho) şi a cumpărat aproape tot ce a vizat antrenorul:
– Salah este un exemplu al filosofiei lui Klopp de a cumpăra exact ce are nevoie
– Ox a câştigat admiraţia tuturor suporterilor prin decizia de a refuza oferte mai mari de la Arsenal şi Chelsea, iar faptul că a ignorat o oferta concretă de la Chelsea a fost o lovitură de imagine pentru Liverpool. În plus, a arătat că fluxul de jucători poate fi şi dinspre Londra spre Liverpool
– Keita reprezintă încă o afacere bună, în condiţiile în care Leipzig a adoptat aceeaşi atitudine ca si Liverpool în cazul Coutinho. Diferenţa este că în cazul lui Keita exista o clauză de reziliere. LFC a plătit un surplus peste aceasta (între 5 şi 10 milioane de lire), şi în felul asta a evitat o licitaţie care ar fi atins sume astronomice în 2018.
– Coutinho – tocmai a fost prezentat de Klopp ca o nouă achiziţie 🙂
În ciuda criticilor legate de transferul lui Van Dijk, situaţia este mai delicată decât pare. În cazul unei oferte oficiale către Southampton, Liverpool ar fi riscat o interdicţie a transferurilor din cauza unui precedent cu un junior de la Stoke. Aşa că decizia logică a fost de a mai aştepta cel puţin până în Ianuarie, în condiţiile în care jucătorul îşi doreşte să vină la Liverpool.

Aşteptări

Motivele de mai sus dau speranţe pentru un sezon mai bun decât cel anterior. Aşadar, în Premier League mă aştept la 75-80 de puncte şi la unul din locurile 3-4. În Champions League, o aşteptare realistă ar fi sferturile de finală, caz în care cupele interne nu vor mai reprezenta o prioritate.

PS – Încă puteţi trage concluziile înainte de meciul contra City 🙂


Imagine: goal.com