Am mai tăiat un stadion și o experiență de pe listă. Știți despre care listă vorbesc, aia cu lucrurile pe care trebuie să le faci odată în viață. Cam asta e concluzia. Influențată foarte mult de rezultat, dar nu am nici un fel de regret. A meritat din plin și odată în viață trebuie să mergi ca să vorbești în cunoștință de cauză.
Puteți să verificați verificați setul de fotografii ca să vedeți la ce mă refer. De când m-am hotărât să merg la acest meci am avut o singură dorință: meciul din țur să fie destul de strâns pentru ca returul de pe Wembley să aibă o miză reală. S-a întâmplat cum mi-am dorit, dar asta a făcut că dezamăgirea din final să fie cu atât mai cruntă. Pentru că e foarte posibil că după această generație să urmeze iarăși alți 20 de ani în care Spurs să se îndepărteze de elita de care e mai aproape acum decât oricând în istoria recentă a clubului.
Sunt câteva imagini care îmi vor rămâne în minte referitoare la stadion. Cea mai plăcută, cel puțin pentru mine a fost ieșirea din metrou. Când vezi aleea acea largă care duce la arenă plină de oameni. Primul gând e dacă vor încăpea. Pentra că păreau foarte mulți, chiar cu 2 ore înainte de începerea meciului. Am făcut o baie de mulțime, am tras cu urechea la discuții, m-am bucurat să aud destul de des vorbindu-se italiană fără că cineva dintre suporterii echipei gazdă să arate adversitate. Ca de obicei foarte mulți străini, în special obișnuitul contingent din țările scandinave, semn că popularitatea lui Tottenham e în creștere pe acele meleaguri. Și bineînțeles asiatici, cu precădere coreeni, de înțeles prin ascensiunea lui Son.
Am făcut o tură prin exterior și m-au atras mai mult macaralele din zona adiacentă stadionului, unde pare că se construiește foarte mult, decât structura oarecum banală a stadionului. Am trecut și pe la statuia lui Bobby Moore și am încercat niște poze artistice cu arcul de deasupra stadionului.
Din păcate am fost dezamăgit de interior. Normal că e imposibil să faci un stadion ca un capacitate de peste 60.000 să aibă o atmosferă intimă, iar spectatorii sa fie destul de aproape de terenul de joc. Plus că am fost blocat în zona în care aveam bilet (inelul inferior). Nu puteai face o tură întreagă pentru că zonele centrale erau închise. Nu puteai urca nici la inelul 2 sau 3 să vezi cum se vede de acolo. Fiindcă aveam loc în rândul 40 și inele superioare începeau cam de acolo cam îmi dau seama cum se vedea. Ce am câștigat eu fiind mai aproape de stadion se compensa cu perspectiva de pe un loc aflat mai la înălțime. Pentru că principală problemă a inelului inferior este că e prea plat și chiar dacă ești mai aproape să zicem pe rândul 20, tot ești destul de departe de gazon nu ai perspectiva înălțimii. Asta m-a deranjat pentru că pierzi unghiul ăla care îți permite să vezi mai bine așezarea jucătorilor în teren în perspectivă. De exemplu nu am văzut bine faultul făcut de Vertongen la Douglas Costa sau ofsaidul lui Kane la lovitura de cap trimisă în bară în minutul 90.
Sper ca noul stadion al lui Tottenham să aibă rezolvate aceste neajunsuri. Pentru că e clar că va fi mai plin de însemnele clubului, mai prietenos cu suporterii (alt lucru care mi-a lipsit mult). Wembley se simțea că o arenă de deplasare, cu prea puține semne că joacă Spurs acolo. Prea multe chestii corporatiste, un stadion făcut pentru națională. Am foarte mari îndoieli că celălalt item de pe lista mea referitoare la Wembley – o finală de cupă o voi tăia vreodată de pe listă. Poate la următoare echipă competitivă a lui Spurs, după ce va trece destul timp să mi se estompeze memoriile de acum, dacă cineva îmi garantează ca Spurs vor câștiga.
Voi sublinia acum cele două momente din meci care îmi vor rămâne în memorie pentru lung timp.
Explozia din tribună după golul lui Son. Care venea după mai multe ratări. Există în tribună un oarecare tremur, o neliniște după o serie de ocazi mai mici sau mai mari ratate. Neliniște amplificated de raidurile lui Douglas Costă, periculos oricând cu mingea la picior. Dar cu atât mai puternică a fost dezlănțuirea. De necomparat cu un pub sau o acasă cu prietenii.
Un tackle monstruos făcut de Davinson Sanchez. Asta a fost chiar în fața mea. Putea fi un galben sau chiar un roșu dacă ar fi fost întârziat cu o fracțiune de secundă. Mai ales în ziua de azi când și în Anglia arbitrii scot ușor galbene și la tacklinguri perfecte. Care e un mare păcat, dacă mă întrebați pe mine. Dar ce s-a întâmplat după tackling a fost uluitor pentru mine. Tribună a scos un răget de mulțumire cum n-am auzit pe vreun stadion, parcă mai tare decât la gol. Era ceva extrem de primar în reacție, ceva de om primitiv răpunând un animal uriaș, mult superior fizic, cu sulița. Și mulțumirea că va avea cu să se hrănească pe o perioadă îndelungată. Imediat după răget un tribună a erupt într-un strigăt de luptă: Yido! Yido! Yido! Care a durat minute bune. Asta e momentul pe care nu nu ai cum să îl prinzi la televizor. Și care e de neprețuit. Tare m-am bucurat că am putut fi acolo și am putut strigă cât de tare am putut.
If there's ever been a smoother rise from a tackle I haven't seen it. So cool Sanchez. @daosanchez26 #thfc #coys pic.twitter.com/YCCWFv4wTn
— Adam Hooper (@Spur81) March 7, 2018
Să nu zic niciodată totuși. Voi mai merge pe Wembley dacă vreodată urmatoare echipă competitivă a României va juca acolo un meci official în care va avea șanse la victorie. Șansele sa se întâmple sunt infime, dar să nu ne pierdem speranța…