Pe scurt de pe Anfield la returul contra Hoffenheim

Mergeam la genul de meci din care nu ai prea multe de câștigat, ci doar enorm de pierdut dacă nu treci mai departe. Așa că atmosferă înainte de meci nu era deloc de vacanță. Locul meu este la primul etaj al noului Main stand, lângă suporterii germani. Are avantajul ca oferă terenul de joc asa cum ne-au obisnuit transmisiunile TV: cu Kop-ul în dreapta.  You’ll Never Walk Alone cântat de tot stadionul are ceva magic și nu se compară cu nimic din ce am experimentat până acum pe un stadion de fotbal. Ți se face părul măciucă și în timp ce cânți prin marea de fulare întinse îți dai seamă că te ții în brațe cu vecinii de scaun.

Primele 30 de minute ilustreaza fotbalul ofensiv imaginat de Klopp: 3 goluri în succesiune rapidă și ceea ce din tribuna pare încă vreo duzină de ocazii imense. ‘This is football’ – izbucnește Klopp după golul 3 – semn că sezonul asta Liverpool joacă fotbalul pe care-l vrea germanul. Nu îmi aduc aminte să fi văzut live un gol mai frumos decât cel de 3-0 al lui Can. Așa cum s-a văzut și la primul gol din meciul din prima etapă contra lui Watford, echipa dă dovadă de mai multă fluiditate decât anul trecut. La succesiunea rapidă de pase participă jumătate din echipă (Moreno, Wijnaldum, Mane, Firmino și Can) și suporterii sunt entuziasmați: vecinul de scaun ma îmbrățișeaza euforic și e clar pentru toată lumea că meciul e jucat si calificarea e asigurată. La pauză, un fan se întrebă mucalit dacă Coutinho ar avea loc în echipă actuală.

Repriza secunda curge mai lent, si am timp să observ mai bine sistemul 4-3-3 al lui Klopp. Am ocazia să îl văd de aproape pe Trent Alexander-Arnold, care pare să își fi câștigat locul de titular înaintea lui Clyne. E înlocuit pe final de Gomez, care nu pare la fel de comfortabil pe flanc. Salah care pare că joacă de 3 sezoane la Liverpool: vine des în sprijinul apărării și explodează periodic spre poarta adversă. Meciul se încheie și nu știu dacă omul meciului este Firmino sau Mane: Firmino a fost peste tot și a contribuit la toate cele 4 goluri, iar Mane a terorizat pur și simplu apărarea adversă tot meciul.

Un singur aspect negativ mi-a atras atenția: acel sentiment de ‘moaning’ omni-prezent în social media se simte într-o mică măsură și pe stadion: unii comentează când văd că Moreno e titular, înjură printre dinți când Lovren greșește la golul de 3-1 și devin nervoși când Mignolet nu prinde din prima o centrare înaltă cu 15 minute înainte de final. Un pic de neînțeles o asemenea atitudine și o să revin la asta într-un comentariu separat.

Ce urmează: calificarea în Champions League crește așteptările suporterilor pentru noi transferuri în ultima săptămâna. Este clar pentru toată lumea că ar mai fi nevoie de un apărător și de un înlocuitor pentru Coutinho. Cel mai probabil însă nu se va întâmpla nimic: Klopp a repetat că este mulțumit cu actualul lot și orice transfer înainte de 31 august ar avea un aer de ‘panic buy’. Grupa ușoară în care va juca Liverpool aduce de asemenea așteptări pentru fazele superioare ale Champions League.

Cronica finalei Ligii Campionilor: Real – Atletico

*Cronică scrisă de Dorin Moise.

Milano

‘Ce meci e?’ întreabă stewardesa la ieşirea din avionul care tocmai a aterizat la Milano, văzând câţiva suporteri în tricouri colorate.
‘Real Madrid v Atletico’ îi răspunde cineva.

E sâmbătă la prânz şi oraşul nu pare încă pregătit pentru finală. Temperaturile estivale (aproape 30 de grade) şi faptul că se joacă după ce marile campionate s-au încheiat deja dau finalei un aer de Intertoto.

Senzaţia se menţine doar până când ajung în Stazione Centrale din Milano. Acolo e una dintre zonele alocate suporterilor lui Atletico, şi în curând mă văd între câteva sute bune de tricouri dungate, care caută umbră, beau bere şi cântă.

atleti fans st centrale

Centrul turistic e la fel de animat, dar de dată asta cu suporteri din ambele tabere, interesaţi mai degrabă de shopping decât de fotbal.

Mă îndrept spre stadion şi atmosfera de finală începe să se simtă. Merg câteva staţii cu metroul alături de suporteri care cântă şi din când în când dansează sărind şi bătând cu mâinile în tavanul vagoanelor. Localnicii privesc cu un aer amuzat; cel mai probabil sunt obişnuiţi. Merg apoi pe jos – de la piaţa San Siro până la stadion. Un ultim kilometru parcurs cu greu împreună cu marea de suporteri spanioli. Stadionul începe să se vadă. Soarele apune în spatele lui şi îl face să arate şi mai impunător:

san siro sunset

Accesul în stadion durează mai mult decât mă aşteptăm: după un filtru de securitate şi încă două pentru verificat biletul, urmează 8 etaje de scări parcurse cu greu printre suporteri care caută cu privirea un lift inexistent.

san siro outside panorama

Am bilet în standul suporterilor lui Atletico, undeva la colţul terenului, aproape de tribuna a doua. Din unghiul în care mă aflu am o excelentă vedere de ansamblu a stadionului, dar distanţa până la teren e destul de mare. Bilet de categoria a doua; nu vreau să ştiu cum ar fi arătat unul de categoria a patra cu vizibilitate redusă.

pano

Lângă mine câţiva suporteri îmbrăcaţi în alb trec aproape neobservaţi în marea de dungaţi.

atleti fans before the kickoff

Echipele termină încălzirea şi terenul e acoperit cu un covor albastru pe care începe ceremonia de deschidere. 72.000 de spectatori aşteaptă începutul finalei. UEFA pare că s-a inspirat din Super Bowl-ul american şi avem muzică live acompaniată de un mini-spectacol de artificii. Alicia Keys cânta câteva melodii înainte că echipele să între pe teren. This girl is on fire…

girl on fire

Imnul Champions League e intonat live de Andrea Bocelli, dar din cauza etajului şi a sonorizării nu aud mare lucru. Toată festivitatea intarzaie debutul partidei cu vreo 5 minute, dar suntem în Italia, nu se grăbeşte nimeni. Suporterii lui Real acoperă peluza cu mesajul ‘Hasta el final, vamos Real!‘. Cei ai lui Atletico au un alt text – ‘Tus valores nos hacen creer‘ – pe care îl văd doar pe ecranul stadionului.

hasta el final vamos real

Meciul

Real începe mai bine şi are două lovituri libere din afara careului. Bale trimite un cross excelent la prima iar la a doua prelungeşte cu capul până la Sergio Ramos care devine primul apărător care înscrie în două finale de CL. Acum trebuie să îşi găsească loc să-şi tatueze şi 14:25 după 92:48. Albii vin să se bucure la colţul terenului; dar distanţa e destul de mare ca să văd bine. Se pare că a fost offside, dar cum în fotbal nu avem (încă) challenge, golul rămâne valabil.

real celebrating

Până la pauză nu se mai întâmplă nimic notabil: Real absoarbe cu uşurinţă presiunea lui Atletico şi nu mai există ocazii periculoase la nicio poartă.

Imediat după pauză Torres obţine un penalty în faţa lui Pepe. Toată lumea scoate telefonul şi vreo câţiva Terrabiţi de spaţiu se umplu într-un minut pe zecile de mii de telefoane care filmează din toate unghiurile. Griezmann îndoaie însă transversală spre bucuria celor câtorva suporteri ai lui Real care exultă periculos de aproape de marea de dungaţi. Pentru reluare majoritatea apelează la telefon; filmările de acolo sunt mai clare decât cele de pe ecranele stadionului:

Atletico e pusă pentru prima dată în situaţia să atace, şi o face destul de bine. Ocaziile se înmulţesc la poarta Realului. E cea mai apropiată de mine, dar tot simt nevoia unui binoclu.

Lineker sumarizează în 3 tweeturi ce se întâmplă în continuare:

lineker

Carrasco devine în acelaşi timp primul belgian care marchează într-o finală de CL şi primul jucător care îşi sărută prietena în timpul finalei. Brusc, soţiile şi prietenele nevoite să privească meciul devin interesate de povestea celor doi.

Se intră în prelungiri unde Realul este mai insistent. Atletico pare să se mulţumească cu şansa penaltiurilor, iar pe final jucătorii de-abia se mai mişcă pe teren. Medicii, maseurii, brancardierii şi Simeone acoperă împreună o distanţă mai mare decât cei 20 de jucători care aduc cu un grup de pensionari care mai degrabă ar avea chef de şah decât de fotbal. Într-un final vine fluierul izbăvitor şi jucătorii se scurg pe gazon în aşteptarea maseurilor.

Statistici

Fotbalul modern se bazează din ce în mai mult pe date statistice şi metrici. În cazul loviturilor de departajare, studiile arată următoarele:

1. Echipa care execută primul penalty are şanse mai mari să câştige

2. Presiunea creşte constant, de aceea este importantă ordinea executanţilor (cel mai bun ultimul)

3. Jucătorii mai tineri au şanse mai mari de reuşită

4. Al patrulea penalty are şansele cele mai mari să fie ratat (link 1, 2, 3)

Aşadar, echipa care cunoaşte şi exploatează toate aceste lucruri este în avantaj, iar în cazul finalei această echipa a fost Real. Decizia celor de la Atletico să cedeze primul penalty celor de la Real este inexplicabilă, cu atât mai mult cu cât au pierdut şi poarta la care se execută. Cei de la The Guardian au sesizat acelaşi lucru:

A coin is tossed, a decision made: Atlético choose to take the second penalty, which pleases the Real players who know statistics suggest that suits them. So they go first; they also chose an end, their end.
Sid Lowe – The Guardian

Real a câştigat loviturile de departajare pentru că:

– a primit cadou de la Atletico executarea primului penalty,

– cei 5 jucători au fost aleşi în ordinea experienţei (cu Lucas Vazquez primul şi Ronaldo ultimul)

– în medie vârsta jucătorilor a fost mai mică (27.5 ani vs 27.8 ani la primii 4 executanţi, 28.2 vs 28.6 dacă îi includem şi pe Ronaldo + Torres care nu a mai apucat să mai tragă).

În plus, statistica s-a respectat şi singurul penalty ratat a fost al patrulea, de către Atletico. Ronaldo a devenit erou după 120 de minute în care nu a jucat nimic:

Epilog

Real a câştigat a 11-a finală într-un mod oarecum neaşteptat. Impresia a fost că toate celelalte echipe au fost puse într-o groapă cu lei, în timp ce Real a înfruntat câţiva căţei care nu prea aveau chef să se afle acolo. Şahtior, Malmo, Roma şi Wolfsburg nu au reprezentat adversari redutabili, iar în duelurile cu City şi Atletico au jucat atât cât a trebuit, ajutaţi şi de puţin noroc. Până la urmă însă sunt finalişti şi nimic altceva nu mai contează, dar nu pot să nu mă întreb cum ar fi aratat un meci al lui Real contra lui Juventus, Bayern sau Barcelona.

După finala pierdută în 2014 la Lisabona, căpitanul celor de la Atletico le-a spus coechipierilor că se vor întoarce într-o nouă finală. Au trecut doar 2 ani până când acest lucru s-a întâmplat; dar nu ştiu cât timp va mai trece până următoarea finală. Pentru asta ar avea nevoie să descopere rapid un nou atacant de talia lui Aguero, Forlan, Falcao, Costa sau Griezmann; să îşi păstreze jucătorii cheie şi antrenorul, şi să gestioneze cu succes schimbarea de generaţii, în condiţiile în care 6 jucători importanţi sunt trecuţi de 30 de ani (Juanfran 31, Godin 30, Felipe Luis 31, Gabi 33, Fernandez 30, Torres 32).

Dar dacă Atletico va juca o nouă finală, vor fi condamnaţi să o câştige. Suporterii alb-roşii nu merită încă o finală pierdută.

cry

Cine a avut adversari mai dificili: Real sau Barca?

 Mulțumiri lui Martin, Radu și Torpyla pentru sugestii 

analysis 8F QF

Concluzie

În opinia mea, analizând tabelul, nici una din cele două tabere nu poate afirma fără echivoc că a avut adversari mai dificili decât cealaltă în cei 10 ani analizați. Mă bazez pe scorul egal 5-5 și utilizarea unor coeficienți calculați cu un oarecare grad de subiectivitate. Cititorii vor trage propriile concluzii.

Metodologie

Am folosit datele din UEFA European Cup Coefficients Database, coloanele Matches is Team Coefficients.  La fiecare an pentru meciuri am folosit coeficienții echipelor din anul precedent (de exemplu pentru meciurile din 2015-2016 am folosit coeficienții echipelor din 2014-2015).  Procentajele au fost obținute împărțind coeficientul fiecărei echipe cu coeficientul echipei de pe locul 1. Un procent mai ridicat semnifică un adversar mai dificil. În tabel rândul subliniat cu galben a fost obținut scăzând din procentul Barcei cel al lui Real. Ultima coloană conține media celor zece ani.

Probleme

Analiza are destule neajunsuri de care sunt conștient. Coeficienții sunt destul de arbitar calculați, dar alții mai buni nu avem. O privire în anumiți ani în coloana Team Coefficients va stârni zâmbete văzând unde sunt clasate anumite echipe. Am convenit că folosirea mediei pentru comparații are destule dezavantaje. Am folosit procente pentru a putea compara și ani în care metodologia de calcul a coeficienților s-a schimbat. În timp ce lucram m-am întrebat dacă nu ar fi fost mai bine să fac o medie a coeficienților între anul anterior și cel curent. Am pus în Dropbox fișierele Excel pentru cei interesați dacă vor să încerce altă abordare. Sunt deschis la alte sugestii de îmbunătățire a analizei.

Juventus – Barcelona 1-3

Am simțit nevoia să mai văd o dată finala, care s-a derulat prea repede printre halbele de bere de aseară. Câteva gânduri, la rece:

  • Juventus e flatată de faptul că a avut șansa să egaleze în minutul 55. Barcelona putea să se ducă în 2-0 încă din primul sfert de oră, până la capătul primei reprize sau oricum în începutul celei de-a doua. Că n-a făcut-o e neverosimil, dar până la golul lui Juventus, Barcelona a avut șase ocazii clare. Juve nu avusese nici una până să marcheze.

shots53

  • Vidal a intrat în meci ca un taur care a văzut rosu și a fost aproape să-l vadă la propriu. După cinci faulturi în primele 20 de minute a fost nevoit să-și reprime agresivitatea și asta cred că a costat-o pe Juventus.
  • dacă împărțim meciul în șase reprize de un sfert de oră, Juventus pierde categoric cinci din ele, și o câștigă pe cea dintre golul lui Morata și golul lui Suarez. Acele 10-12 minute au fost singurele când altceva decât o victorie clara a Barcelonei a părut plauzibilă. Timeline-ul whoscored reflectă destul de bine asta:

Europe-UEFA-Champions-League-2014-2015-Juventus-Barcelona

  • nu mă uit la Serie A, dar impresia mea e că Barcelona e călită de competitivitatea campionatului într-un fel în care Juve nu e. Barcelona are în Real, Atletico, Valencia și Sevilla adversari de clasa lui Juventus, dar nici o echipa din Italia nu putea s-o pregătească pe Juve pentru intensitatea pressingului și viteza paselor de aseară. După gol, Barcelona a jucat zece minute de fotbal violent de ofensiv în care ar fi trebuit sa rezolve meciul.

  • se vorbește mult despre linia Messi-Suarez-Neymar, e firesc, dar aș spune că mișcările din spatele lor au contat mai mult în evoluția echipei în acest sezon. Barcelona avea nevoie mai mare de cineva ca Rakitic decât de cineva ca Suarez. Anul trecut, Atletico elimina o Barcelona care-l avea în poartă pe Pinto, în apărare pe Bartra, alături de blazații Pique și Dani Alves, pe Fabregas așezat cu 20 de metri mai sus decât trebuia. Transferurile inteligente și etica impusă de Luis Enrique au reglat problemele defensive care o făceau vulnerabilă pe Barcelona.
  • apropo de asta, chiar și în cele mai bune sezoane ale lui Guardiola, Barcelona suferea la cornere și contra-atacuri. Că Barcelona a devenit cea care-i face pe alții să sufere la aceste faze, asta e o mărturie a muncii lui Luis Enrique și a staffului său. Barcelona nu e echipa perfectă, dar e completă și asta e de ajuns.
  • mi-aduc aminte de ce spunea Jock Stein înaintea finalei Cupei Campionilor cu Inter din 1967 și mă gândesc că Barcelona de aseară s-a apropiat de idealul antrenorului scoțian:

We feel we have a duty to play the game our way, and our way is to attack. Win or lose, we want to make the game worth remembering. Just to be involved in an occasion like this is a tremendous honour and we think it puts an obligation on us. We can be as hard and professional as anybody, but I mean it when I say that we don’t just want to win this cup. We want to win it playing good football, to make neutrals glad we’ve done it, glad to remember how we did it.

Nu (mai) e de ajuns

Nu e de ajuns. Nu e de ajuns să fii Liverpool. Nu e de ajuns magia unei nopţi de Champions League pe Anfield. Pe 8 decembrie 2004 Gerrard înfăptuia minunea şi califica cormoranii în optimile Champions League pentru ca apoi să câştige competiţia după încă o minune în finală. Aseară nu a fost niciun miracol. A fost doar realitatea dură care i-a lovit în faţă: zece ani mai tarziu, miracolele nu se mai întâmplă. Timpul nu mai are răbdare cu Liverpool.

În şase meciuri din grupele UCL, Liverpool are o singură victorie, cu Ludogorets, obţinută în prelungiri printr-un gol din penalty marcat de Gerrard. Aseară tot Stevie a tras echipa după el. Faptul că Liverpool depinde atât de mult de un jucător care are 34 de ani şi care nu mai poate duce la nivel înalt două meciuri consecutive spune multe. Prea multe. Nu aşa se ajunge la succes. Gerrard e sufletul echipei, e căpitanul, se confundă cu acest club şi a fost decisiv de nenumărate ori până acum. În schimb, Gerrad nu este viitorul lui Liverpool. Oamenii de acolo trebuie să înţeleagă asta şi să îi găsească un înlocuitor.

Dacă îl scoatem pe Gerrard din ecuaţie, aseară singurul om care a mai mişcat cât de cât a fost cel care a împlinit acum câteva zile 20 de ani. Lumea aşteaptă salvarea de la un puşti care joacă pentru prima dată în viaţa lui în Champions League. E extrem de talentat şi are acea dorinţă de care e nevoie, dar nu ai cum să ai aşteptări atât de mari. În rest, Rogers a ales să joace cu patru mijlocaşi centrali: Gerrard, Allen, Henderson şi Lucas. O atitudine destul de precaută având în vedere că scopul lui Liverpool era să înscrie. Mi s-ar fi părut o alegere mai logică Lallana şi Coutinho, jucători care au capacitatea de a desface o apărare. Defensiva a fost un haos cu care deja fanii Liverpool sunt obişnuiţi: la golul de 1-0 Johnson a pierdut mingea şi apoi elveţienii au pasat lejer la marginea careului pentru ca Fabian Frei să înscrie apoi.

În repriza a doua, Rodgers l-a introdus pe Markovic în locul lui Lambert. Sârbul a intrat bine în meci, a avut ritm şi părea o îmbunătăţire faţă de ce văzusem până atunci. Dar apoi a urmat acel gest absolut stupid pentru care a luat roşu. Evident, elveţianul exagerează şi e patetic în caderea sa, dar ce e şocant e că pe reluări se vede cum Markovic se uită două ori în spate şi îl vede pe adversar că e chiar acolo. Cu toate astea, alege să îi dea cu mâna peste faţă. Pentru asta, e un roşu meritat.

Sunt vremuri grele pentru Rodgers dar poate şi le-a făcut şi singur aşa. Nu ştie nimeni cât e el vinovat pentru plecarea lui Suarez, dar putem presupune că el a stabilit ce jucători ar trebui aduşi. Cu toate astea, doar doi jucători noi a avut Liverpool aseară pe teren: Lambert, care a fost schimbat la pauză şi Lovren. În rest Emre Can, Moreno, Lallana sau Markovic au fost pe bancă. Poate că având exemplul Tottenham la îndemână care, la fel ca Liverpool, a vândut cel mai bun jucător şi l-au înlocuit cu mai mulţi oameni, Rodgers ar fi putut să nu facă aceeaşi greşeală.

Echipa lui Liverpool de anul acesta nu face decât să confirme că sezonul trecut a fost doar un „accident” produs de un uruguayan. În ce situaţie îl pune asta pe Rodgers rămâne de văzut.