O etapa imprevizibila

După un început de sezon în care se instalase un aer călduţ de previzibilitate, a venit etapa a şasea, una diabolică pentru pariori

Manchester City – Chelsea 1-0

Vineri, Mancini a făcut două declaraţii care ieşeau din stereotipia interviurilor dinaintea meciurilor mari. Întâi a spus că e convins că Chelsea va câştiga lejer titlul pentru că e cea mai bună echipă din campionat. Dacă aici poate fi bănuit că a încercat să dezamorseze presiunea de pe umerii lui şi ai echipei, a doua afirmaţie e mult mai directă:

„Avem câţiva jucători a căror singură ţintă e ziua liberă şi asta e problema. Ei trebuie înlocuiţi cu alţii a căror ţintă e să bată Chelsea, Mân United, Arsenal, care sunt dispuşi să muncească în fiecare zi pentru asta.”

Dacă Mancini a încercat să pişte orgoliul jucătorilor, fără îndoială a reuşit. Nu-mi aduc aminte un meci în care City să fi fost mai îndârjită, mai nemiloasă. O determinare cruntă de a închide spaţiile a redus o maşină de goluri la câteva ocazii palide. Chelsea n-a avut penetrare, n-a avut fluenţă şi nici creativitate la mijloc. A rezultat un meci italienesc, ca o luptă între doi buldogi mecanici.

Arsenal – West Bromwich Albion 2-3

M-aş fi aşteptat ca speranţele lui Arsenal la titlu să fie desumflate abia săptămâna viitoare pe Stamford Bridge, dar West Brom i-a luat-o înainte lui Chelsea. O evoluţie pur şi simplu abominabilă a tunarilor, care erau conduşi cu 3-0 acasă de o nou-promovată pe care Chelsea a bătut-o cu 6-0.

Almunia responsabil pentru un gol jumate, dezordine de proporţii dinamoviste în apărare, atacul steril, cu excepţia lui Nasri. Wenger trebuie să fie recunoscător că are doi portari de clasă mondială în Almunia şi Fabianski. Mai ales după ultimele rezultate financiare se pune întrebarea: la ce bun £56m profit dacă nu eşti în stare să semnezi un portar decent?

Asta nu înseamnă că Arsenal s-a predat, West Brom merită toate aprecierile pentru evoluţia de ieri. Au fost mai inteligenţi, mai iuţi, mai hămesiţi după puncte. Urmăriţi-l şi pe Odemwingie, un atacant electric care a strâns 3 goluri în 5 meciuri pentru Baggies.

Diferența între cele două meciuri e că Chelsea își permitea să piardă, Arsenal nu.

Liverpool – Sunderland 2-2

Stuart Atwell, corijentul pe care FA-ul insistă să-l trimită la Olimpiadă, a stricat încă un meci. Priviţi unul din cele mai ciudate goluri care s-au marcat pe Anfield, răspunsul karmei fotbalistice pentru golul cu balonul roşu al lui Bent de anul trecut.

Deci, Atwell dă lovitură liberă pentru Sunderland, Turner mişcă mingea spre portar ca să-l lase să bată, dar se consideră pasă validă aşa că Torres fură mingea şi îl serveşte pe Kuyt care o împinge în plasă. Oficialli federaţiei l-au absolvit de vină pe Atwell, dar pentru mine decizia lui nu e luată în spiritul jocului. Faptul că era cu spatele la fază sigur nu l-a ajutat.

Pe lângă asta, a mai fost un penalty la Welbeck neacordat şi cotul lui Gerrard, la care ori dai roşu, şi trebuia dat, ori nu dai nimic. Arbitrul a dat galben, semn de slăbiciune.

West Ham – Totenham 1-0

West Ham a bătut pe Spurs acasă, încheind o săptămâna excelentă în care au smuls un punct pe Britannia şi au bătut Sunderland în deplasare în Cupa Ligii. Tot ce le trebuie ca să evite Championship-ul e încă 9 meciuri ca ăsta. Simples!

Manchester United – Liverpool 3-2

Manchester United începe să nu mai aibă în Liverpool un adversar pe măsură

La capătul unei prime reprize pe care a controlat-o, United a punctat din corner. Torres a făcut ceea ce trebuie să fi fost cel mai timid marcaj din istoria fotbalului la Berbatov, bulgarul deviind cu capul mingea către bara din stânga, acolo unde trebuia să fie Konchesky, care însă ajunsese inexplicabil în spatele lui Reina.

Apăsat de banalitatea golului pe care îl marcase, ceva înăuntrul lui Berbatov vibra: geniul îşi cerea tributul. Şi vine centrarea lui Nani (care l-a avut pe Konchesky în buzunar tot meciul) din dreapta , stop pe genunchi cu spatele la poartă, semi-foarfecă din cădere. Un gol făcut sublim de îndrăzneala execuţiei.

La fel ca lobul lui Cantona cu Sunderland, acesta va fi semnătura lui Berbatov în memoria colectivă mancuniana. „Old Trafford, ăsta sunt şi asta ştiu să fac!”

Până în acest punct, Liverpool fusese atât de discretă încât undeva în subconştient cred că nimeni de la United n-o mai credea capabilă să revină. Nu numai că revenit dar a făcut-o în doar 6 minute. Gerrard a bătut perfect un penalty şi o lovitură liberă la care Giggs n-a mai avut încă o mână ca să-l pironească şi pe Fltecher.

Liverpool n-a creat însă nimic pe lângă aceste două faze fixe, şi un punct furat din acest meci ar fi fost nedrept faţă de efortul şi îndemânarea gazdelor. Berba a mai punctat o dată cu capul, un gol clasic de atacant central, completând primul hat-trick în derby-ul englez din 1946 încoace.

Problema e că bulgarul nici măcar nu are un joc de cap de speriat – o medie de un gol pe sezon marcat cu capul în Anglia. Faptul că a marcat două în acelaşi meci spune multe despre defensiva „cormoranilor”.

6 goluri în 5 etape pentru Berbatov, după două sezoane în care cei mai mulţi suporteri îşi pierduseră speranţa de a vedea o recompensă pe măsură investiţiei colosale făcute de Sir Alex Ferguson. Berbatov are acest stil letargic-elegant, care poate trece drept lene într-o ligă engleză în care se macină oase. Dar aţi face o greşeală să credeţi că e leneş.

Sezonul trecut a bifat 12 goluri în campionat (decent ţinând cont de formă lui Rooney) şi a fost atacantul care a creat cele mai multe şanse de gol. Dar tot apatia din meciul cu Chelsea a atârnat mai greu!

În România, cred că Berba are această reputaţie de „Mutu al bulgarilor”. Retras, modest, de un bun-simţ atipic pentru Balcani, Dimitar e mai degrabă opusul lui Mutu. Iată ce spune într-un interviu pentru o televiziune din Bulgaria, la scurt timp după meciul de ieri:

– Mitko, ai avut o perioadă dezamăgitoare la Manchester, se poate spune aşa?
– Am fost dezamăgit de mine pentru că n-am putut să-i mulţumesc pe suporteri. Am mai spus-o, oamenii din Manchester sunt cei care mă judecă şi aşa trebuie să fie. E echips lor. Eu sunt un oasepte. Un oaspete privilegiat.

Take a bow, son!

Everton – Manchester United 3-3

Se fac zece ani de când United a irosit ultima data un avantaj de două goluri, cu Charlton in decembrie 2000

Sir Alex Ferguson l-a ferit pe Rooney de dispreţul fanilor gazdă, care îi pregătiseră o păpușă gonflabilă imensă şi un cântec genial inspirat din Bob Marley: „No woman, no Kai”. Acum să spui că Man U i-a simţit lipsa lui Wayne e un argument facil, care nu merită făcut. Timp de 90 de minute colegii lui păreau să se descurce excelent şi fără el, şi îmi vine greu să mi-o imaginez pe United marcând mai mult de trei goluri pe Goodison, chiar cu el titular. Însă după cum bine remarca Phil McNulty, îndoielnică e în primul rând premiza în baza căreia n-a fost reţinut în lot:

It was the basic principle of leaving Rooney, a player of such importance, on the sidelines because of the abuse he may get from opposing supporters that is open to question.

Altfel spus: suportă, nene! Că de aia câştigi într-o săptămână cât instalatorul care te huiduie în cinci ani!

Revenind la meci, Everton a monopolizat posesia în prima jumătate de oră, însă ocaziile mai clare le-a avut United. Când mai erau cinci minute pâna la pauză, Man U e prinsă cu pantalonii în vine după ce avusese un corner la poarta lui Howard, Tim Cahill scapă singur cu Van der Sar pe contraatac, olandezul respinge dar mingea ajunge la Pienaar care îl execută din şase metri. United avea să reacţioneze promt, Fletcher egalând din careul mic după centrarea inch-perfect a lui Nani. 1-1 la pauză.

A două parte le-a aparţinut oaspeţilor care au punctat întâi prin Vidic cu capul şi apoi prin Berbatov, cu un exterior subtil de la marginea careului. 3-1 în minutul 67, and surely Man United take all three points away from Merseyside, cum spunea comentatorul Beeb-ului. Moleşită de un sentiment de suficienţă, United n-a reuşit însă să închidă jocul. Cu o linie de start cu o medie de peste 30 de ani, United păstra posesia cu dificultate şi acoperea din ce în ce mai greu zonele.

Dincolo de orice explicaţie, Fergie nu mută nimic în sprijinul echipei care rămânea vizibil fără benzină. O singură schimbare: Park pentru Evra. Giggs, Scholes şi Neville au terminat toţi meciul, fiind mai degrabă pietoni în ultimul sfert de ceas. Everton marchează de două ori în prelungiri, din centrări venite de pe partea lui Nev, care şi aşa fusese terorizat de Pienaar tot meciul.

Minutul 93! 3-3! United bate corner! Fellaini respinge şi îşi pune echipa pe contră! Cinci contra trei! Beep-beep-beeeeep! Arbitrul fluieră finalul în mijlocul unei faze clare de gol, aducându-l pe Moyes în pragul unei crize de nervi. Inacceptabil într-adevăr să adaugi doar 30 de secunde peste minutele regulamentare de prelungire, în care s-a marcat totuşi de două ori.

Dacă a fost însă cineva care a primit un hair-dryer cataclismic ieri în vestiar, el trebuie să fi fost Johnny Evans care are detenta unui jucător încălţat cu ghete de plumb. La golul doi al lui Everton, Evans sare timid şi în contratimp, lăsând un jucător cu un cap mai scund decât el, să marcheze fix din spatele său. Când ai un apărător central impecabil, cum a fost Vidic ieri, şi tot iei trei goluri asta se reflectă foarte prost asupra celorlaţi fundaşi, fiecare cu partea lui de vină la goluri.

Încă două puncte pierdute copilăreşte în deplsare, vasăzică, după cele cu Fulham. E drept, United se întorcea fără nici un punct din aceleaşi deplasări sezonul trecut, dar când o ai pe Chelsea care mătură tot, astea patru puncte s-ar putea foarte bine să facă diferenţa în mai. This will take a bloody long time to digest, vorba unui forumist mancunian.

Boy’s a bit special: Adel Taarabt

A fost un weekend oarecum palid de Premier League, aşa că va invit să aruncăm o privire înspre Championship. După patru etape, Queens Park Rangers sunt pe primul loc, beneficiind de talentul electrizant al lui Adel Taarabt, un marocan care nu se mai satură să înnoade picioarele fundaşilor.

Taarabt a fost adus de Martin Jol la Spurs în ianuarie 2007, pe vremea când era văzut drept „noul Zidane”. Trei ani şi trei antrenori mai târziu, marocanul a fost lăsat să plece pentru doar un milion de lire sterline. Croit după şablonul jucătorului de maidan, Taarabt fusese binecuvântat cu o tehnică flamboaiantă, subminată însă de atitudinea de primadonă. Individualist, leneş, bosmuflat, Taarabt avea toate datele mingicarului care se naşte talent şi moare speranţă, vorba clişeului.

Iată însă că sub aripa lui Neil Warnock, care s-a bătut toată vara ca să-l semneze definitiv şi care a construit echipă în jurul lui, marocanul învaţă să gândească fotbalul, şi asta face din el un jucător aproape nedrept de bun pentru ce se joacă în Championship. Ţineţi-l minte pe băiatul asta, s-ar putea să-l vedem în Premier League în primăvară!

There’s a new sheikh in town

Sub privirile şeicului Mansour, aflat pentru prima dată în loja din Eastlands de când a preluat echipă în 2008, Man City a demonstrat nu numai că vrea, dar şi poate s-o înlocuiască pe Liverpool în aristocraţia fotbalului englez.

Dacă aveaţi nevoie de un exemplu pentru care 4-4-2-ul clasic devine o raritate în fotbalul modern, asta a fost meciul. Hodgson ştia că va avea de-a face cu un mijloc mai aglomerat decât un metrou japonez, dar inexplicabil a ales să nu-şi ia nici o măsură. Inferioritatea numerică din zonă mediană a sufocat-o pe Liverpool.

Păi şi ‘€™Arry tot 4-4-2 a jucat săptămâna trecută şi City n-a mişcat, o să spuneţi. Dar asta s-a întâmplat pentru că Spurs au atacat şi s-au apărat cu o intensitate remarcabilă, developând acel tip de fotbal britanic jucat la 100-de-mile-pe-oră.

Liverpool a părut o echipă dezarticulată, incoerentă, moale în pressing şi fără imaginaţie în posesie. Torres, nerecuperat nici fizic şi nici mental, a părut un străin în propria echipă. Gerrard, singurul capabil să producă o scânteie ofensivă, a fost limitat de rolul de închizător. Iar Danny Agger o să aibă coşmaruri după ceea ce a fost probabil cea mai bună partidă făcută de Adam Johnson în tricoul lui City.

Şi mai îngrijorător pentru cormorani e că City a lăsat impresia că mai avea câteva viteze peste ce a jucat aseară. „Cetatenii” n-au impresionat, mai degrabă s-au achitat eficient de sarcini, marcând trei goluri din trei şuturi pe poartă. Dar privind către banca de rezerve, cu Adebayor, David Silva, şi Balotelli în lojă, eşti înclinat să-l iei în serios pe Mancini când spune că antrenează o echipă capabilă să bată orice altă echipă din campionat.

Sursa foto: Dirty Tackle.