Premier League

Să recapitulăm: duminică dimineaţă, The Sunday Mirror a dezvăluit faptul că Wayne Rooney vrea să plece de la Manchester United. În mod normal ar fi fost doar un zvon, unul din sutele colportate de tabloidele britanice duminica. Nu şi de data asta. Până seara, toate ziarele serioase din Insulă anunţau că Rooney refuză să semneze prelungirea contractului care expiră în vara lui 2012.

Marţi, într-o mişcare iscusită de PR, Sir Alex Ferguson s-a erijat subtil în parte vătămată:

„I was dumbfounded, I couldn’t understand it at all because only months before he’d said he was at the biggest club in the world and he wanted to stay for life. We just don’t know what’s changed the boy’s mind. David was shocked, I was shocked.”

În mod normal, Fergie e un manipulator foarte abil, dar de data asta tonul şi privirea din acel interviu nu erau ale unui om care încearcă să păcălească, să dea o altă întorsătură evenimentelor. Dezamăgirea şi consternarea erau autentice.

Mingea era acum în terenul lui Rooney. Pus în lumina unui trădător ipocrit, egoist, prost sfătuit şi lacom, el avea nevoie de o explicaţie plauzibilă pentru comportamentul din ultimele luni. Şi a găsit-o, oarecum.

Dacă interviul lui Fergie, transformase toată povestea într-o luptă între Manchester United şi Wayne Rooney, declaraţia de presă a jucătorului i-a inclus şi pe Glazeri în ecuaţie. Într-o declaraţie redactată elocvent de impresarul Paul Stretford cel mai probabil, Rooney susţine că:

„During those meetings in August I asked for assurances about the continued ability of the club to attract the top players in the world.

Sugerând că nu a primit aceste asigurări, Rooney atinge punctul sensibil al lui United: lipsa fondurilor pentru transferuri, indusă de inconştienţa cu care Glazerii au îndatorat clubul.

Actuala Manchester United e vădit inferioară celei de acum trei sezoane spre exemplu, o echipă cu cea mai bună pereche de fundaşi centrali din lume, un mijloc solid, şi trei dintre cei mai apreciați atacanţi din lume.

De atunci, Ronaldo şi Tevez au plecat dar n-au fost înlocuiţi corespunzător, Scholes şi Giggsy au îmbătrânit dar nu vine nimeni din urmă iar Rio Ferdinand mai joacă fotbal în măsura în care îi permite coloana.

Sir Alex Ferguson insistă pe faptul că are fonduri la dispoziţie dar nu vede valoare pe piaţa de transferuri. Asta în timp ce van der Vaart a costat £8m, Ozil £12m, iar Fergie a plătit £7m pe un portughez care de când a venit a prins 15 minute la echipa mare.

Iată părerea lui David Meek, un reporter din Manchester care se ocupă de United de 52 de ani:

„Am văzut, la vremea mea, câteva plecări spectaculoase, cum ar fi cea a lui Beckham sau Jaap Stam, dar niciodată n-am văzut una asemănătoare cu cea a lui Rooeny. N-am fost martor niciodată la o despărţire atât de brutală. Felul în care a abordat situaţia pare complet ignorant.”

După ce a aflat că Rooney vrea să plece cu orice preţ, Fergie l-a rugat un singur lucru: nu vreau să aud prostii din partea ta, respectă clubul. Aici e toată problema, la asta se referă David Meek prin felul ignorant în care Rooney a abordat situaţia.

Informaţiile de duminică, de la care a plecat toată nebunia, n-ar fi ajuns niciodată în presă, fără să fie furnizate de anturajul lui Rooney. Până la urmă, problemele datează din 14 august şi timp de mai bine de două luni nu s-a ştiu nimic. De ce să produci scandalul ăsta când ştii că mai devreme de ianuarie nu poţi să pleci? De ce să-ţi contrazici antrenorul in public în privinţa accidentării la gleznă? De ce să afle toată presa că relaţia dintre voi s-a deteriorat grav?

De asta e foarte greu să-l crezi pe Rooney, pentru că ar fi putut să evite toată tevatura de acum, dar e evident că el a provocat-o. În ianuarie Rooney părea foarte încântat de clubul pentru care joacă:

„With United’s history behind them, the titles they’ve won over the last 20 years, you can’t get that after just one season. United are still by far the top club in the world.”

Ce s-a schimbat din ianuarie până in august?

Ce a făcut Rooney în ultimele zile e exact opusul a ce l-a rugat Fergie. El şi-a jignit colegii, spunând clar că pentru el nu contează decât trofeele, şi implicit că pleacă pentru nu se vede câştigând prea multe cu actuala echipă. Evra a pus punctul pe i azi dimineaţă: „Daca n-ai încredere în colegii tăi, n-ai ce să cauţi în echipa”.

O să mă întrebaţi ce vrea Rooney până la urmă? Bani, bani şi iarăşi bani. Nici un om teafăr la cap nu se ceartă cu şeful fără să aibă o ofertă din altă parte.

Rooney ia acum £90 de mii pe săptămână. United i-a oferit, dacă e să-l credem pe Ferguson, un contract „hard to better elsewhere”. Greu, dar nu imposibil. United i-a pus pe masă probabil undeva în jur de £150-£160 de mii, dar aş bănui că are o primisiune care merge până la £250 de mii chiar, de la Manchester City, un club la care abilitatea de a atrage jucători de top e subînţeleasă.

Problema mutatului la City, e că, după cum observă şi Martin Samuel, Rooney n-ar mai avea viaţă în oraşul ăla:

„To exist almost under house arrest in Manchester, unable to park the car without returning to find the paintwork damaged, would be a souldestroying way to live.”

Când a venit în vară, Roy Hodgson părea alegerea raţională pentru Liverpool. Un englez cu o experienţă întinsă de-a lungul a trei decenii, care tocmai o dusese pe Fulham până într-o finală de cupă europeană, cea mai bună performanţă dintr-o istorie de 130 de ani.

Hodgson probase la Fulham o abilitate de a lucra cu resurse limitate şi o înclinare pentru stabilitate, care-l făceau potrivit pentru un Liverpool tumultos după plecarea lui Rafa.

Pană și Moratti îl recomanda în vară:

„€œIf Liverpool or any club need someone with authority and with a fine reputation people will look up to, players and fans alike, he’s a perfect candidate.”

Acum, când a trecut aproape un sfert de sezon, devine din ce în ce mai clar că Hodgson n-a fost potrivit pentru jobul de pe Anfield. Fără îndoială, ce a făcut la Fulham e un mic miracol, dar la Liverpool vorbim de o sarcină de cu totul alt calibru decât oricare alta din cariera lui Hodgson.

Singurele două experienţe comparabile sunt Blackburn şi Inter. Pe Blackburn a retrogradat-o în doar jumătate de sezon, asta deşi plătise 7.5m pe Kevin Davies, care avea să marcheze o singură dată în 23 de meciuri. La Milano a gestionat decent, chiar excelent în al doilea sezon, o perioadă de reconstrucţie, dar rămâne în memoria interistilor ca omul care (1) a pierdut o finală de Cupa Uefa şi (2) l-a vândut pe Roberto Carlos.

Numirea la cârma lui Fulham a fost neaşteptată, pentru că Hodgson ieşise din circuitul fotbalului mare, antrenând în Emiratele Arabe Unite, în Norvegia şi în Finlanda. N-ai să găseşti mulţi antrenori care o dată ajunşi în Orient să revină în Anglia.

Hodgson a făcut-o, dar nu trbuie pierdut din vedere faptul că în sezonul precedent a terminat pe 12 cu Fulham, acumulând doar 39 de puncte. Liverpool avea să fie întotdeauna o cu totul altă mâncare de peşte.

Şi cu toate astea, iată-l ocupând una din cele mai prestigioase poziţii din fotbalul mondial, una în care fiecare decizie e disecată de legiuni de jurnalişti, fiecare greşeală amplificată de presiunea unei peluze care detestă mediocritatea.

Hodgson nu şi-a făcut nici o favoare, cum se spune în Anglia, în vară, transferând jucători de o calitate îndoielnică. Konchesky a venit de la Fulham în urmă unui schimb evaluat la £4m. 4 milioane pentru un fundaş stânga de 29 de ani al cărui flanc devine bulevard cam la fiecare meci? Joe Cole, 29 de ani, a venit liber de contract de la Chelsea dar câştigă £4.7m pe an, cam mult ţinând cont că l-au lăsat picioarele. Cei doi au fost printre cei mai slabi jucători în meciul cu Everton.

Şi bineînţeles Poulsen, 30 de ani, un bidone în toată regula la Juventus, care pare din alt film în meciurile jucate până acum la Liverpool. Danezul a costat £4.5m, mai mult decât ambii marcatori ai lui Everton în derby.

Ar mai fi Raul Meireles, pe care e prea devreme ca să-l judecăm, cu atât mai mult cu cât joacă mereu pe altă poziţie. Dar de ce să dai £11.5m pe un jucător similar cu Aquilani, când poţi să iei un atacant de banii ăștia, un atacant de care ai fi avut mare nevoie chiar şi cu Torres în formă, darămite cu el apatic?

Toate greşelile de mai sus s-au reflectat în începutul de sezon al lui Liverpool, cel mai prost din 1928 încoace. Liverpool e la retrogradare după 8 etape, a fost scoasă din Cupa Ligii de o echipă din divizia a patra şi, pentru prima oară în mulţi ani, a fost ţinută la respect pe Anfield de o nou-promovată.

Toate astea n-ar fi la fel de îngrijorătoare, dacă am avea cel mai mic indiciu că Liverpool progresează ca echipă, că pistoanele încep să se ungă. Dar asta nu se întâmplă. Toate cele 16 prime reprize jucate sub Hodgson au fost abjecte. Problema nu e doar a unuia sau a mai multor jucători, toată echipa e de o disfuncţionalitate uniformă, iar când se întâmplă asta, de vină e antrenorul.

Linia mediană, indiferent din cine e compusă, e statică şi într-o pană constantă de idei. Neavând aripi autentice care să joace în benzi, disloci mijlocaşi sau atacanti centrali şi îi lipeşti de tuşă, dar să nu te întrebi de ce n-ai viteză.

Acelaşi Paul Tomkins de care vă spuneam ieri, crede că cea mai mare greşeală pe care a făcut-o Hodgson de când a venit e că încercat să schimbe un stil de joc, cu presing agresiv şi mingi recuperate sus, care lui Liverpool îi venea că o mănuşă. Hodgson se încăpăţânează să facă un joc de posesie, deşi n-are jucătorii care să-i execute planul.

A doua repriză cu Everton a fost simptomatică pentru întregul sezon. Everton s-a retras deliberat şi aşteptat-o pe Liverpool să vină peste ea cu ce are mai bun. Liverpool, fără viteză şi fără imaginaţie, nu reuşea să lege mai mult de câteva pase în ultima treime.

Cu toată tradiţia lui Liverpool, care a avut doar 17 antrenori în toată istoria, nu reuşesc să mi-l imaginez pe Hodgson făcând Crăciunul pe Anfield. Dincolo de rezultate, transferuri şi sisteme de joc, el pare vădit nervos, pierdut, ne-la-locul-lui în timpul meciurilor. Out of his depth.

E trist să-l urmăreşti pentru că e clar că e un om cumsecade, inteligent, care va fi umilit zdravăn dacă va fi dat afară în următoarele săptămâni. Dar de data asta, a fost omul potrivit la locul nepotrivit.

„E numai vina lui Rafa! A aruncat sute de milioane pe trompete! Hodgson n-are nici o vină, i-a moştenit deranjul! Lasă că şi Hodgson ăsta e un dinozaur! Să vină Dalglish!”

Între liniile astea se poartă discuţiile începutul sinistru de sezon al lui Liverpool. Clubul e pe locul 19 după 8 etape şi poporul vrea capul lui Moţoc. Să stabileşti însă cui aparţine vina, pare un demers inextricabil. Dacă situaţia actuală a lui Liverpool ar fi un accident rutier, verdictul poliţiei ar fi clar: culpă comună.

Într-un ultim interviu acru şi revanşard, Tom Hicks a dat vina pe Rafa Benitez pentru declinul abrupt al clubului din ultimul timp:

„Rafa a pierdut clubul. N-am terminat sus şi asta nu e vina proprietarilor, noi am cheltuit bani buni. Am cheltuit £300m pe jucători, £150m net -€“ cred că a doua sau a treia sumă din Premier League.”

Să fie clar: Hicks minte cu neruşinare. Cheluielile nete pe transferuri în timpul lui Hicks şi Gillet ajung la 27m, nicidecum 150m.

Şi în orice caz, asta e o manieră superfluă de a privi transferurile. Dacă te uiţi la cheltuielile brute, ignori felul în care s-au recuperat banii investiţi. Manchester United a dat £12m pe un puşti portughez de 18 ani, pe care l-a vândut cu £80m, după câteva sezoane în care a ajutat clubul să câştige cam tot ce se putea câştiga. Dar tot Man United a dat £7m pe un alt puşti portughez, care acum nici nu prinde lotul. De asta e irelevant să te uiţi doar la banii cheltuiţi.

Chiar dacă iei în calcul banii recuperaţi, asta nu reflectă cu acurateţe calitatea unui manager, pentru că cifrele depind foarte mult de echipa pe care o moşteneşti. E o mare diferenţă spre exemplu între echipa pe care a moştenit-o Rafa la Liverpool, care abia prindea un singur sfert de Liga Campionilor în 5 sezoane, şi echipa pe care a moştenit-o la Inter, campioana Europei. Rafa a cheltuit mult, e drept, dar a lăsat la Liverpool o echipă mult mai solidă decât cea pe care a preluat-o.

În cei 6 ani pe Anfield, spaniolul a făcut câteva transferuri pur şi simplu superbe: Xabi Alonso, venit pe £10m, plecat pe £30m după 5 sezoane excelente, Mascherano, venit pe £1.5m, plecat pe £17m, Torres venit pe £26.5m şi cotat la un moment dat la £70m, Pepe Reina, adus pe 6m şi care a devenit între timp unul din cei mai buni portari din Premier League.

Problema e că pe lângă toţi ăştia, Rafa a dat şi multe, muuulte rateuri: Morientes, Mark Gonzalez, Babel, Pennant, Dossena, Riera, Aquilani fiind doar câţiva dintre ei.

Până la urmă, Rafa a cheltuit prost, cum cred Hicks şi Alex Ferguson, sau inteligent banii clublui?

Răspunsul vine de la Paul Tomkins, o autoritate în materie de Liverpool. El tocmai scoate o carte în care va analiza felul în care cei mai importanţi manageri de la începutul Premier League s-au priceput să cheltuie banii. Tomkins foloseşte un algoritm mai potrivit, care ia în calcul şi valoarea estimată a jucătorilor aduşi dar care n-au fost vânduţi mai departe. Iată concluziile lui în privinţa lui Rafa:

Între 2004 şi 2010, Benitez a cheltuit £225m pe 40 de jucători (titularizaţi în cel puţin un meci de campionat). 25 dintre ei au fost vânduţi mai departe, recuperându-se £132m. Jucătorii care au rămas sunt evaluaţi la £150m. Asta înseamnă £225m cheltuiţi, şi £282m recuperaţi sau recuperabili.

Calculele de mai sus ignoră faptul că în timpul mandatului sau, Rafa a adus clubului peste £100m din Liga Campionilor, o sumă mult mai mare faţă de cât câştiga Liverpool înainte de venirea sa.

Argumentele în sprijinul lui Rafa sunt irefutabile: financiar, el n-a costat-o pe Liverpool nici măcar o liră sterlină, dimpotrivă, a produs câteva zeci de milioane de lire pentru club.

Fotbalistic, Rafa Benitez a construit la Liverpool o echipă oarecum dezechilibrată, compusă din câţiva jucători de clasă mondială, care au avut însă drept colegi, fotbalişti care erau cu câteva clase sub ei. Fiind un tactician desăvârşit, Rafa a reuşit să se ia la trântă cu echipe cu loturi indiscutabil superioare, ca Manchester United, AC Milan sau Real Madrid.

Acum dacă Rafa ar fi plecat de pe Anfield la sfârşitul sezonului 2007/2008, ar fi fost canonizat pe loc de scouseri şi aşezat în memoria colectivă undeva aproape de Shanks.

Nu ştiu câţi îşi mai amintesc că la sfârşitul lui 2007, Hicks şi Gillet, abia ajunşi la Liverpool, au încercat să-l pună pe Klinsmann în locul lui Benitez. Din acel moment, respectul şi încrederea între manager şi patroni s-a pierdut.

Au urmat două veri catastrofale din perspectiva transferurilor. În 2008 a fost cumpărat Robbie Keane pentru £19m, dar din câte ştiu eu, el a fost moftul lui Rick Parry. Rafa insistase pentru Barry în vara aceea dar consiliul de administraţie s-a incapatant să-l aducă pe irlandez, vândut jumătate de an mai târziu cu £7m mai puţin. Tot în vara lui 2008, Rafa i-a mai adus pe Dossena, Cavalieri şi Riera pentru £18.5m în total.

Vara următoare Rafa a făcut probabil cele mai costisitoare 2 greşeli ale carierei, plătind £35m pentru Glen Johnson, un fundaş dreapta care nu ştie să se apere, şi Aquilani, care a prins doar 18 meciuri. Pe lângă asta, n-a reuşit să-l păstreze pe Xabi Alonso, a cărui plecare a destabilizat întregul sistem de joc:

I suppose every now and again a player would appreciate a bit more closeness, a pat on the back, but Rafa is not that kind of guy.

Ăsta a fost Rafa Benitez la Liverpool, cu bunele şi cu relele lui. Mâine punem lupa pe mandatul lui Roy Hodgson.

Sursa foto: mirrorfootball.co.uk

Declinul lui Liverpool continuă cu o înfrângere în Merseyside derby, prima din 2006 încoace în campionat

Era o vreme când derbyurile din Merseyside erau urmărite de fani îngrămădiţi laolaltă în aceeaşi peluză, pentru simplul fapt că e aproape imposibil să găseşti o familie „pură” în tot Liverpool-ul. Nici o familie nu e doar roşie, sau doar albastră, mereu e un unchi sau un bunic care strică omogenitatea.

Prin anii ‘€™80, când Liverpool şi Everton s-au întâlnit în câteva finale de cupă, suporterii plecau la un loc spre Wembley în maşini, autocare şi trenuri, se adunau pe terase şi cântau împreună: Merseyside, Merseyside. De atunci, „one too many” fani Everton în copilărie au ajuns să joace pentru Liverpool (McManaman, Fowler, Owen, Carra) pentru ca relaţia să nu se deterioreze, aliniindu-se la ostilitatea obişnuită a unui derby englez.

Ieri, Everton a intrat în meci de parcă soarta întregului club ar fi fost în joc, făcând un pressing atât de sus (să-i fi văzut incercând asta cu un Torres la parametri normali!) şi atât de intens în prima repriză, încât Liverpool n-a apucat să se dezmeticească decât când a fost prea târziu. Seamus Coleman, irlandezul cumpărat de Moyes cu £60 de mii, l-a depăşit mult prea uşor pe Konchesky, a întors mingea pentru Tim Cahill, care a prins un voleu plin din marginea careului mic.

Te-ai fi aşteptat ca Liverpool să iasă de la cabine scuipând flăcări, dar asta nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, la un corner respins neinspirat de Kyrgiakos până la Arteta, spaniolul îl execută pe Reina cu un exterior violent din semicercul careului mare.

La 2-0, planul lui Everton era să se baricadeze şi să încerce să absoarbă presiunea oasepetilor. Care presiune nu a mai venit. Liverpool a monopolizat posesia în a doua repriză, dar a atacat timid, fără nici o urmă de creativitate şi a terminat meciul cu umerii plecaţi.

Graficul paselor e foarte interesant. Liverpool a pasat de aproape 3 ori mai mult (446-163) dar Everton a fost mult mai eficientă în posesie. Michael Cox remarca excelent că pasele lui Liverpool parcă sunt blocate de un zid invizibil care începe în treimea lui Everton.

De celalta parte, dacă Everton va juca în fiecare săptămână cu pasiunea cu care a făcut-o ieri, atunci un loc între primele şase echipe e plauzibil, în ciuda începutului prost de sezon. Apropo de asta, din 1928 Liverpool n-a mai început atât de prost un sezon, având o singură victorie în 8 etape!

După meci, Roy Hodgson a făcut o declaraţie caraghioasă, care te face să te intebi dacă ştie că echipa lui a jucat în roşu:

„I refuse to accept that we were in any way outplayed or any way inferior. I watched the performance and the second half was as good as I saw a Liverpool team play under my management that is for sure.”

Ei bine, Liverpool a fost inferioară în fiecare departament, nicăieri mai evident ca la mijloc, unde Maxi, Joe Cole şi Meireles sunt atât de firavi încât niciodată n-ar trebui să înceapă un meci împreună. Linia mediană a lui Liverpool, compusă din mijlocaşi care n-au nici viteză şi nici creativitate, pare profund dezarticulată. Astfel, Torres, care oricum şi-a pierdut instinctul carnasier din sezonul trecut, rămâne izolat mereu între fundaşii centrali adverşi.

Semnele disfuncţionalităţii lui Liverpool au apărut încă de sezonul trecut. Dar pe vremea aia, echipa încă reuşea să se adune în derbyuri: acasă cu Man Untd, ambele meciuri cu Everton. Acum, nu mai e cazul.

În Anglia nu se obişnuieşte să judeci un antrenor după doar 8 etape, dar nimic din ce a făcut Roy Hodgson de la venirea pe Anfield nu demonstrează că ar fi capabil să gestioneze situaţia lui Liverpool. El a părut alegerea înţeleaptă în vară, când Liverpool avea nevoie de un manager capabil să se descurce cu resurse limitate. Dar acum contextul e cu totul altul.

Hodgson nu e nicidecum un antrenor slab, dar nu e potrivit pentru Liverpool. Cât e vina lui şi cât a lui Rafa şi cine sunt noii proprietari ai lui Liverpool, despre asta o să discutăm în zilele care urmează. Stay tuned!

Când v-am cerut feedback după Mondialul din vară, o idee în special s-a detaşat de celelalte: comentarii live în timpul meciurilor. Am ezitat s-o implementez pentru că încă nu cred că suntem destui că să funcţioneze, plus că nu ştiu câţi dintre noi vor să vadă meciurile cu o tastatură în faţă.

Un compromis, zic eu, ar fi o postare de tip „discuție deschisă” care să curgă de-a lungul întregului weekend, care să funcţioneze ca o conversaţie relaxată despre etapa în curs.

De la „Frate, ce gol a dat Nasri!” până la banter neruşinat, vă aştept gândurile, ranturile sau întrebările pe marginea etapei a opta, „subordonată” de derbyul din Merseyside, unul pentru evitarea retrogradării dacă ar fi să judecam după locurile din clasament.