World Cup

Nu strică să joci la o agenție care te plătește și când pierzi:

Brazilia

Simţul comun şi istoria ne îndeamnă să pariem vârtos pe Brazilia diseară: Selecao n-a mai pierdut primul meci de la un Mondial din 1938, câştigându-le totodată pe ultimele şapte. Cota e însă obscen de mică: 1.09 unde pariez eu. Pentru „Brazilia bate la 0” cota sare la 1.52! Delicios de mare as zice!

Şi dacă tot suntem la Brazilia, aflaţi că Thiago Silva e singurul jucător de câmp din lotul lui Dunga care n-a marcat la naţională.

Noua Zeelandă

Azi debutează si Noua Zeelandă, echipa pe care mulţi se aşteaptă s-o vadă măcelărită. „All Whites” s-au calificat în dauna unor ţări ca Noua Caledonie, Vanuatu, Fiji şi Bahrein, care împreună au mai puţini locuitori decât Bucureştiul. În grupe însă îi aşteaptă Italia, Paraguay şi Slovacia, care au împreună 70 de milioane de locuitori.

Germania

V-a mirat evoluţia electrică a nemţilor? N-ar fi trebuit. În primul rând pentru că Bundesliga e singurul campionat din lume care a jucat tot sezonul cu Jabulani. În al doilea rând pentru că pustii care ieşeau campioni europeni U-21 acum doi ani s-au făcut mari: Ozil, Khedira, Neuer, Jerome Boateng, Marko Marin şi Denis Aog. Anglia îl are doar pe Milner din echipă care întâlnea Germania în finala din 2008.

Argentina

După ce Maradona l-a făcut de râs pe Jonas în primul meci jucându-l că fundaş dreapta, se pare că Burdisso îi va lua locul în meciul următor. Veron, despre care spuneam că e singurul jucător de neînlocuit al Albicelestilor, s-a accidentat uşor şi ar putea fi înlocuit de Maxi Rodriguez. De urmărit de unde vor veni pasele în absenţa lui Veron.

Ati pierdut Anglia – S.U.A.? Iata rezumatul in versiunea Lego:

Guru-ul jurnalismului de fotbal tacticizat, Jonathan Wilson, anunţa într-un articol superb de anul trecut că cei mai importanţi jucători în fotbalul modern au devenit fundaşii laterali. E o concluzie pe care a tras-o prima dată Jackie Charlton după WC ’94 şi de atunci încoace Cupa Mondială a ajuns la echipa cu cea mai bună pereche de fundaşi de bandă: în 1994 Brazilia i-a avut pe Jorginho şi Branco; în 1998 Franţa pe Lilian Thuram şi Bixente Lizarazu; iarăşi Brazilia în 2002 pe Cafu şi Roberto Carlos; şi în fine Italia în 2006 pe Gianluca Zambrotta şi Fabio Grosso.

Plecând de la premiza că echipa cu cei mai buni fundaşi laterali va ipoteca trofeul şi anul ăsta, vă propun să disecam favoritele din această perspectivă.

Brazilia are, e drept, cei mai buni doi fundaşi de bandă din lume. Necazul e că Maicon şi Dani Aleves joacă pe aceeaşi parte. Pe stânga Bastos nu e la „si altii” dar joacă extremă la Lyon şi s-ar putea să aibă probleme când va avea de-a face cu un mijlocaş care să-i testeze abilităţile defensive.

La spanioli, marginile defensivei sunt principalul motiv de îngrijorare într-o echipă foarte bine echilibrată de altfel. După cum spuneam şi aici, Sergio Ramos e prins câteodată cam prea sus, în timp ce Capdevila nu e tocmai un funaş stânga de clasă mondială. Nu ştiu dacă-l văd pe Capedevila blocându-l pe Robben spre exemplu.

Argentina pare o farsă din acest punct de vedere, în primul rând pentru că Maradona a decis că n-are nevoie de fundaşi laterali de meserie, în al doilea rând pentru că pare decis să joace cu o extremă, Jonas Gutierrez, în flancul drept al apărării. Ce a ieşit s-a văzut, cu Obasi şi Odemwingie terorizându-l pur şi simplu pe Jonas, care a părut rătăcit complet în acea poztitie.

Olanda merge pe o pereche diametral opusă. În stânga e bătrânul Gio van Bronckhorst, care la 35 de ani, lent şi imobil, e călcâiul lui Ahile al echipei Oranje. În dreapta va fi van der Wiel, un puşti mercurial de la Ajax, desemnat „Tânărul jucător al anului 2010” în Olanda, şi care e considerat urmaşul de drept al lui Michael Reiziger.

Nemţii, care au dansat aseară pe lângă rigizii australieni, îl au pe Phillip Lahm, care vine imediat după Maicon/Dani Alves în aprecierea lumii fotbalistice. Partea stângă e ceva mai vulnerabilă, ţinând cont că l-am văzut pe Badstuber depăşit de câteva ori în sezonul trecut de Champions League, cel mai evident pe Old Trafford, când Valencia l-a umilit în prima repriză.

Şi acum vă întreb: de ce nu Anglia? Eu mă încăpăţânez să cred că Ashley Cole e cel mai bun fundaş stânga din lume, controlând mult mai fîn mingea decât Evra pe faza de atac. Îl acompaniază Glen Johnson, care împotriva Statelor Unite şi-a creat mai multe şanse decât Rooney.

Calitatea fundaşilor laterali ai Angliei e subminată însă de problemele din zona centrală. King e indisponibil trei săptămâni şi ratează restul Mondialului. Asta îl lasă pe Capello cu doar trei fundaşi centrali: Terry, Carragher şi Dawson. Ăştia să fie oamenii care să-i anihileze pe Villa şi Messi, when push comes to shove? Mă îndoiesc.

Faptul că Anglia a început nesigur Mondialule mai degrabă un semn bun: şi în 1966 au remizat cu Uruguayul în prima partidă, iar în 1990, când au ajuns în semifinale au terminat la egalitate cu Irlanda.

Anglia a început practic partida de la 1-0, după ce Gerrard, care ţâşnise pe bulevardul lăsat liber de fundaşii centrali americani, a fost servit perfect de Heskey şi a împins subtil mingea pe lângă Tim Howard. După gol, Anglia s-a retras în carapace, dezamăgind prin mentalitatea de echipă mică care încearcă să conserve tot meciul un avans minim. Jucând prea retras şi pasând execrabil, Anglia a cedat posesia mult prea uşor în prima repriză.

Egalarea a venit după un şut de rutină al lui Clint Dempsey, scăpat agonizant de Rob Green în plasă. Gafa surprinde doar pe cine n-a urmărit-o pe West Ham sezonul asta – Green e jucătorul din Premier League care a făcut cele mai multe greşeli din care a rezultat un gol în sezonul 2009/2010. Nu pot decât să sper că Hart va primi în sfârşit „a fair crack of the whip”.Anglia a arătat mult mai bine după pauză, şi ar fi trebuit să lovească decisiv, dar Heskey şi Lennon au fost neatenţi la finalizare. La yankei, a impresionat Onyewu, care deşi a jucat doar o jumătate de oră la Milan sezonul ăsta, a fost omul meciului aseară, după mine.

Un meci ezitant de debut pentru Anglia, din care mă feresc să trag o concluzie abruptă. E adevărat, Anglia va trebui să crească foarte mult în joc dacă are de gând să prindă măcar o semifinală. Pe de altă parte, când se trage linie, Anglia a avut posesia mai bună, a avut ocaziile mai mari şi a luat gol doar pe o greşeală uriaşă de portar.

Capello a spus după meci că a văzut multe lucruri pozitive, şi doar rezultatul e negativ. Fără îndoială, o declaraţie corectă politic dar care nu reflectă în nici un fel problemele, şi nu-s puţine, ale Albionului:

– King are o problemă la aductori şi a fost nevoit să iasă la pauză. Carragher a fost absolut oribil, luând galben la câteva minute după ce a intrat şi fiind lăsat în urmă aproape la fiecare fază de un atacant care se chinuie să prindă prima echipă la Hull. Îl vede cineva pe Carra făcându-i faţă lui Higuain, că să nu zic David Villa? Absenţa lui King lasă axul central al apărării pe mână unui cuplu de fundaşi extrem de vulnerabil în faţă jucătorilor de viteză. E cea mai mare problemă a Angliei în momentul ăsta.

– după 10 ani de căutarea a compatibilităţii, Gerrard şi Lampard tot nu reuşesc să funcţioneze împreună, în sensul că nu reuşesc să joace amândoi bine. Ieri Stevie G a fost cel mai bun englez de pe teren, însă Lamps a fost anonim şi a pasat neglijent. Din fericire, va intra Barry şi mijlocul Angliei ar trebui să se ridice la nivelul numelor care-l compun.

– Heskey a fost exact jucătorul pe care îl ştia toată lumea: altruist, a câştigat majoritatea duelurilor aeriene, a păstrat excelent posesia şi a dat pasa decisivă. Rămâne însă jucătorul care are nevoie de 5-6 ocazii singurul cu portarul că să dea un gol. Celălalt atu al lui Heskey e că îl face pe Rooney să joace mai bine, dar ieri n-a fost cazul. Rooney a fost izolat într-un rol static şi absent o mare parte din meci.

– Milner a atins mingea doar de două ori și a faultat de tot atâtea ori, obligându-l pe Capello să-l scoată prematur. Aş fi fost mult mai curios să-l văd pe Joe Cole în locul lui, nu pe SWP, dar cred că mijlocaşul lui Chelsea va avea şansa lui la un moment dat. Milner mi-e frică că a consumat deja tot creditul pe care Capello i l-a acordat.

În următoarele meciuri din grupă Anglia nu poate avea probleme (deși nici nu va defila), dar mai departe Capello trebuie să rezolve cumva neajunsurile astea. Un punct de plecare ar fi abandonarea acestui rigid 4-4-2, care-l obligă să joace cu un al doilea vârf de calitate îndoielnică.

Spania

Că Spania înseamnă fotbalul în cea mai fluidă stare de agregare, asta ştiţi. Cu o singură apariţie în semifinale, şi aia hăăăt în 1950, Spania a fost mereu domnişoara de onoare a Mondialelor, dar niciodată mireasa, vorba englezilor. În 2008 au răsturnat tradiţia şi de atunci încoace au devenit

Ce e special la această echipă e că, deşi talentul dă în clocot în vestiarul lor, nimeni nu e de neînlocuit. Nici o altă echipă de la Mondial nu e mai echilibrată, mai puţin dependentă de o vedetă: Anglia de Rooney, Portugalia de Ronaldo, Argentina de Messi şi Brazilia de Kaka.

Del Bosque a avut inteligenţa de a nu face schimbări radicale într-o echipă remarcabil de coeziva, el umblând mai mult la detalii. În preliminarii Spania a jucat şi 4-1-4-1, şi 4-3-3, şi 4-4-2, cu un implant catalan format din Busquets -€“ Xavi – Iniesta la mijloc, David Villa şi Nando Torres în avanposturi.

Jonathan Wilson punctează excelent în Sports Illustrated, remarcând că nici Luis Aragones, nici del Bosque n-au avut cinismul de a juca cu un singur vârf, deşi sistemul cu doi atacanţi face echipa ceva mai vulnerabilă. Şi iată că a venit accidentarea lui Torres, care l-ar putea obliga pe selecţioner să înceapă cu Fabreagas, măcar în primele meciuri.

Dacă ar fi să le găsim o slăbiciune ibericilor, ea trebuie căutată în zonele laterale ale defensivei. Sergio Ramos e prins câteodată cam prea sus, în timp ce Capdevila nu e tocmai un funaş stânga de clasă mondială. Împotriva unei aripi dreaptă de calitate ar putea apărea probleme.

Spania va încerca să câştige acest Mondial la fel ca Barca, nelăsându-i pe adevresari să atingă mingea. Evident aprarea ultra-aglomerată cu care Mourinho a parcat avionul pe Camp Nou e mult mai greu de pus în practică după doar câteva săptămâni de antrenament. După mine, asta face din Spania o echipă care nu poate ieşi altfel decât la penalty-uri din acest turneu, şi nu mai devreme de semifinale. Pe ce mă bazez? Pe asta.

Întrebarea mea e: dacă ia Spania titlul mondial, n-ar cam fi cea mai bună echipă națională din istorie? Știu, știu, Brazilia lui Socrate si Zico, dar totuși…

Elveţia

Dacă Chile e trupa rock a Mondialului, Elveţia e o delegaţie de bibliotecari. O echipă plată şi previzibilă, care îşi pune speranţele în măiestria tactică a lui Ottmar Hitzfeld, unul din cei trei antrenori din lume care a câştigat Liga Campionilor cu două echipe diferite.

Elveţia joacă un 4-4-2 clasic, cu doi mijlocaşi centrali destul de retraşi şi două aripi de calitate, Tranquilo Barnetta în dreapta şi Valon Behrami care a făcut un sezon excelent la West Ham, în stânga. În faţă toate speranţele se leagă de bataiosul Alexaner Frei, care are un randament remarcabil la naţională, 40 de goluri în 73 de meciuri.

Honduras

Prea multe n-ar fi de spus despre o echipă pe care şi noi am reuşit s-o batem confortabil. Aceasta e cea mai bună echipă pe care a avut-o vreodată Hondurasul, şi deşi sună bombastic nu înseamnă prea mult. Los Catrachos s-au calificat greu dintr-o grupă cu adversari mediocri, şi au ajuns în Africa de Sud doar pentru că trebuiau să fie 32 de echipe.

Honduras a jucat 4-4-2 pe teren propriu în preliminarii, în atac fiind golgheterul all-time Carlos Pavon care a debutat în 1993 şi David Suazo, împrumutat de Inter la Genoa sezonul ăsta. În deplasare, Reinaldo Rueda retrage un atacant şi introduce încă un închizător lângă Wilson Palacios, care se pare că va fi apt până la urmă după accidentarea cu România. O echipa defensivă, care joacă mereu cu şapte oameni în spatele mingii.

Chile

Am ajuns în sfârşit la echipa despre care mă tot mănâncă degetele să scriu de când am început această serie de analize. Chile e, pentru mine, cea mai interesantă echipă de la Campionatul Mondial, trupa pe care aştept cel mai mult s-o văd. Motivul e Marcelo „El Loco” Bielsa, omul care după ce a revoluţionat fotbalul chilian în ultimii trei ani e la un pas de fi sanctificat.

Bielsa e un antrenor fascinant, obsedat de atac ca nimeni altul. Acasă, deplasare, amical sau meci demonstrativ, pentru Bielsa nu contează, tot ce vrea să-şi călărească adversarul, să pună o presiune constantă pe el. Face asta aplicând un sistem ridicol de ofensiv bazat pe un enganche y tres punta, un 3-3-1-3 pe care nu l-am mai văzut de la Ajax-ul lui Van Gaal. Nici o echipă nu duce mai mulţi oameni în ultima treime decât Chile, nici măcar Spania.

E exact sistemul pe care Bielsa l-a implementat Argentinei în 2002, când n-a pierdut nici un meci în preliminarii dar a ieşit din grupe la turneul final. E o fantomă pe care Bielsa aşteaptă de opt ani să o alunge, reabilitându-se ca un tactician de clasă, care ştie să câştige atacând frenetic.

Marea speranţă a chilienilor e El Nino Maravilla, adică Alexis Sanchez de la Udinese, o aripă dreapta cu accelerări şi schimbări de direcţie care-ţi rup şira spinării. Golgheter e Chupete Suazo, vârful împrumutat de Zaragoza în iarnă de la Monterrey, un atacant superb deşi prea puţin cunoscut în Europa.