*Cronică scrisă de Dorin Moise.

Walking alone

Drumul spre stadion miroase a primăvară. Basel-ul e un oraş foarte curat, şi chiar dacă e zi de scos sacii cu gunoi în stradă, după o ploaie sănătoasă rămâne un fundal olfactiv plăcut. Aleg drumul mai lung către stadion, evitând zonele populate în favoarea celor rezidenţiale.

Tocmai când îmi spuneam că nu ar trebui să merg niciodată singur, văd primii suporteri: 4 fani LFC din Londra care mă întreabă dacă mergem în direcţia bună. Sorb din nişte cutii de bere locală şi sunt bine dispuşi. Îi întreb cum şi-au procurat biletele şi oftează, cu amărăciune pe care nici berea şi nici perspectiva Brexit-ului nu o pot acoperi: Viagogo.

După vreo doi kilometri stadionul începe să se vadă. Dar nu pentru toţi: un suporter rătăcit sau afumat ne întreabă ‘Where’s the ground, mate?‘ Mirosul de primăvară se transformă treptat în miros de fum de ţigară amestecat cu bere. În interiorul stadionului nu se poate fuma, aşa că se profită de ultima oportunitate.

Suporterii albi merg împreună cu cei roşii. Pe tricourile unora scrie Istanbul 2005, pe ale altora Dnipro, Benfica, Espanol, Middlesbrough. Îmi revin în minte câteva amintiri dureroase cu Maccarone…

Un suporter roşu întreabă de unde-şi poate cumpără votcă. ‘Russia‘, îi răspunde un altul mai mucalit.

basel

Dezorganizare elveţiană

Am bilet la tribuna a doua, aproape de peluza Sevillei. Cu harta stadionului şi amplasamentul porţilor în minte, mă îndrept spre poarta recomandată – C/G – care asigura access către peluza LFC şi către tribuna a doua. Suntem în Sviţerlandia, ţara orei exacte, şi mă aştept că totul să decurgă impecabil.

Dar nu e cazul: deşi anticipez traseul galben, neconcordanţa între tricoul roşu şi biletul lângă fanii albi îi face pe stewarzi să mă trimită la altă poartă de acces; aşa că sunt nevoit să parcurg traseul albastru. După vreo trei sferturi de ora şi câteva redirectari care ar bloca şi cel mai stabil browser, ajung înapoi în acelaşi loc:

yellow-vs-blue

Înapoi la poarta C/G; stewarzii nu mai comentează nimic şi reuşesc în fine să întru în incinta stadionului. Am loc la balcon, aşa că urc scările în timp ce tot stadionul începe să cânte YNWA. Încep să urc câte două trepte deodată, apoi trec de încă un filtru care-mi scanează biletul. ‘Enjoy the game, mate!‘ îmi urează un steward cu accent german impecabil.

At the end of the storm, there’s a golden sky…

Mă îndrept în pas rapid spre standul roşilor, făcând slalom printre spectatori neutri cu pahare de bere şi covrigi cât o roată de Tico, dar mai prind doar finalul:

You’ll never walk alone…

Ajung la locul meu exact la timp pentru a ascultă imnul Sevillei. În stânga mea un cuplu de britanici, suporteri LFC, iar în dreapta un spectator neutru. Mai mult că sigur elveţian, cine altcineva ar fi neutru la un asemenea meci?

Aproape tot stadionul e îmbrăcat în roşu, doar jumătate din peluza de lângă mine e albă şi cânta. Nu se vor mai opri până la sfârşit. Ultimele raze de soare mătură etajul superior al peluzei albe, înainte ca un banner imens să o acopere.

IMG_3482

Prima repriză

Începe meciul. Emre Can trage de la 30 de metri dar nu poate să-l imite pe Smicer la Istanbul. Nici măcar pe Gerrard în finala cu West Ham.

Sturridge încearcă poarta în două rânduri, dar fără rezultat. Firmino cere două penaltiuri în aceeaşi faza – handball şi fault – dar nu primeşte niciunul. De unde stau nu îmi dau seama dacă a fost sau nu (l.e. – a fost), dar sunt plasat ideal pentru a vedea unul dintre cele mai frumoase goluri din finalele recente: Sturridge găseşte o traiectorie perfectă, care ocoleşte doi apărători şi o mănuşă a portarului şi se termină în plasa laterală, la câţiva centimetri de bară, în locul în care odată portarii îşi agăţau prosopul:
sturridge

Golul aduce aminte de cel al lui Roberto Carlos din 1997 şi ar putea servi că exemplu atât la explicaţia şutului cu efect exterior (outside curl shot) cât şi la exemplificarea efectului Magnus în dinamica fluidelor. Roşii vin să se bucure la doi paşi de sectorul meu, dar din păcate ne desparte un etaj:

Golul îi entuziasmează şi pe neutrii din jurul meu, care aplaudă secunde în şir.

Acelaşi Sturridge îi anulează însă lui Lovren un gol la fel de important ca winner-ul din meciul cu BVB; iar cu un minut înainte de pauză (cel mai bun moment să marchezi un gol) îi mişcă un milimetru mingea lui Firmino care se pregătea să facă 2-0.

Repriza se termină fără ca Sevilla să tragă un şut pe poartă şi cu impresia că spectacolul cu un singur protagonist o să continue după pauză. Dominaţi pe teren şi out-numbered în tribune, pare că Sevilla a venit la Basel doar pentru muzee.

La pauză mă gândesc la Moreno. În prima repriză jucase destul de ofensiv, şi prevăd un scenariu în care în repriză secundă marchează împotriva echipei care l-a crescut şi intră în clubul select al fotbaliştilor care marchează goluri importante împotriva fostelor echipe (Morata, David Villa, Lampard, Adrian Ilie). Football is a bitch, isn’t it?

Repriza secundă

Footbal is indeed a bitch. Intuiţia mea cu Moreno se confirmă rapid, dar clubul în care intră nu mai e atât de select. Nu reuşeşte să scoată din joc un cross relativ simplu, apoi primeşte mingea printre picioare şi le permite albilor să revină în meci la doar 16 secunde după pauză. Jumătate de stadion ratează golul, ocupată cu covrigii, cârnaţii sau cozile la toalete.

Neutrii se bucură, anticipând o repriză mai disputată, şi nu mai sunt sigur că stadionul e roşu pentru că susţine Liverpool sau doar asta e echipamentul de casă al neutrilor elveţieni.

Începe să îmi fie puţin frig, deşi sunt 15 grade.

Kolo face un tackling pentru care primeşte aplauze în picioare si probabil o prelungire a contractului, dar se pare că terenul elveţienilor e defect: a rămas înclinat spre poarta din stânga, la fel că în prima repriză. Aşa că acum e rândul Sevillei să profite de acest avantaj, susţinuţi de albii din stânga mea care cântă din ce în ce mai tare.

Plouă mărunt, gazonul rezistă. Atmosferă de Premier League, dar paradoxal, roşii nu se simt deloc confortabil. Golul ne demoralizează, construcţia suferă şi părem vulnerabili pe contraatacurile albilor. Migs salvează o minge de 2-1 şi mă gândesc că cea mai bună şansă pe care o avem acum sunt prelungirile şi penaltiul decisiv al lui Joe Allen. Dar nu-mi termin gândul că se face 2-1, după o faza în care e rândul lui Lovren să fie nutmegged. E clar, se lasă frigul în Basel…

Intră Origi. E trimis imediat să se apere la o lovitură liberă din care spaniolii sunt din nou aproape să marcheze.

Toată lumea aşteaptă ceva de la Coutinho. Dar ceva creativ, nu devierea nefericită care duce la golul 3. Toată lumea vede offside, inclusiv arbitrul de margine care ridică fanionul, dar golul rămâne valabil.

Protestele roşilor nu schimbă nimic, doar îi fac pe spanioli să mai sărbătorească o dată golul, în locul special amenajat pentru sărbătorit goluri: la doi paşi de mine. Din fericire ne desparte un etaj… Încep să regret că am avut un loc atât de ‘bun’.

Urmează câteva schimbări ale lui Klopp care aduc cu asaltul lui Hagi din barajul cu Slovenia: totul pe atac.

Mai sunt 10 minute; încă mai cred că se poate, mai ales că Mesia Allen e acum pe teren, gata să execute penaltiul decisiv. E nevoie doar de o scânteie să pornească iureşul de final, ca golul lui Coutinho din meciul contra BVB. De data asta Coutinho trage însă peste poartă; se pare că scânteia n-o să mai vină…

Mai sunt 5 minute şi neutrii încep uşor-uşor să plece.

Albii de pe gazon au grijă ca pe final să nu se mai joace nimic. Peluza LFC începe să cânte YNWA, dar sunt prea aproape de suporterii spanioli ca să aud bine.

Final

Se aude fluierul final, şi organizatorii pun imediat ‘Viva la vida’. Va trece ceva timp până o să pot asculta din nou, deşi îmi place Coldplay încă de pe vremea când Gerrard nu purta încă banderola de căpitan al LFC…

Jucătorul cu porecla de drog primeşte titlul de Man of the Match pentru cele două goluri marcate.

Spaniolii vin din nou să sărbătorească lângă suporteri, la colţul terenului. E clar, cei de la poarta opusă n-au văzut absolut nimic de aproape, ar trebui să ceară o parte din bani înapoi. De la Viagogo.

Părăsesc aşadar locul şi mă îndrept spre peluza LFC. Roşii sunt întinşi pe gazon; pentru unii dintre ei a fost ultimul meci pentru Liverpool. Se ridică, unul câte unul, şi sunt aplaudaţi.

IMG_3495

Ştiu că or să vină lângă noi, dar deocamdată urmează festivitatea de premiere. Nu sunt sigur că vreau să văd Sevilla ridicând pentru a 5-a oară trofeul, aşa că mă îndrept încet spre ieşire. Câţiva bişniţari care-şi spun ‘colecţionari’ cer biletele de meci pentru le vinde apoi pe ebay pentru 10 Euro.

Merg pe jos spre hotel prin ploaia măruntă. Alături de mine, alţi câţiva suporteri roşii schimbă păreri despre meci. Oraşul miroase în continuare bine.

Epilog la rece

Unii văd în finală o reflexie a întregului sezon al lui Liverpool:

If one game could personify Liverpool’s 15/16 season, it has to be the Europa League final. In that game we saw the best of Liverpool and their high intensity, composed and passionate style of play. We also saw the un-organised, shapeless and leaderless side of Jurgen Klopp’s squad.

http://www.anfieldhq.com/michael-bristow-season-review-201516/

Eu am văzut mai degrabă o partida echilibrată, cu diferenţe mici de valoare între cele două echipe, în care norocul a jucat un rol determinant în stabilirea câştigătoarei. Au fost 4 decizii la limită judecate de arbitrii în favoarea Sevillei: două penaltiuri neacordate în prima repriză (incorect), golul anulat lui Lovren şi golul de 3-1 (ambele corect).

Dacă măcar una din cele 4 decizii era în favoarea Liverpool, meciul s-ar fi jucat altfel. Apoi cele două faze de dinainte şi după pauză: în prima nu reuşim să înscriem pentru că avem prea mulţi atacanţi în careu, în următoarea primim gol de la singurul atacant periculos din careul nostru:

lfc-vs-sev-chance

Sistemul actual de arbitraj trebuie schimbat, cu cât mai repede cu atât mai bine. Goal-line technology există deja în Premier League, şi ar trebui preluată cât mai repede şi de UEFA în cupele europene. Cei doi arbitri suplimentari au acelaşi rol decorativ că fanioanele de la colţurile terenurilor; nu am văzut până acum un meci în care să aibă vreo contribuţie.

Şi în fine, sistemul de challenges + review video ar trebui preluat din tenis, respectiv rugby. 2 challenge-uri pe repriză (sau 3 pe meci) pentru fiecare echipa şi LFC ar fi primit 2 penaltiuri absolut meritate în finală.

Una peste altă un final de sezon care lasă un gust amar, dar văd părţile pozitive: avem un antrenor extraordinar şi un sezon 2017 în care ne concentrăm doar pe Premier League. Cu câteva transferuri cheie în vară viitorul arată bine.

Previous ArticleNext Article