Jurnalismul occidental s-a schimbat fundamental în ultimii 30 de ani. Din cauză că familiile care deţineau marile ziare şi televiziuni, moştenite din tată în fiu, nu-şi mai permiteau să suporte pierderile, acestea au ajuns pe mâna corporaţiilor mass-media. O dată ce s-a întâmplat chestia asta, ele s-au mutat dintr-o logică propagandistică, într-una comercială -€“ au devenit afaceri al căror singur scop e să producă bani. S-au tăiat costurile şi s-a maximixat profitul. Acest mod negustoresc de a funcţiona a devenit cel mai mare obstacol în calea spunerii adevărului.

Tăierea costurilor

Pentru a tăia costurile, s-au dat afară oameni, mii şi mii şi mii de oameni. De la corespondenţi străini (America avea câteva mii în anii ’80, acum mai sunt în jur de 150) până la corespondenţi locali, băieţii aia care stăteau de vorba cu oamenii din spitale, din tribunale, de la stadion. De ce să trimită fiecare ziar un reporter la tribunal, când agenţia de presă poate să trimită un singur reporter, care să servească toate ziarele? Ceea ce fusese odată un corp întreg şi sănătos era acum emaciat, descărnat de o întreagă reţea de reporteri şi surse prin care informaţia autentică ajungea în redacţie.

Jurnalismul a devenit un schelet fără muşchi. Acest schelet e agenţia de presă. În Anglia, Press Association e osatura pe care se sprijină întreaga industrie. Cu mici excepţii, orice ziar sau televiziune din Anglia şi de oriunde îşi ia materialele gata-făcute de la această agenţie de presă. America are Associated Press-ul, Franţa France Press-ul, iar noi Mediafax-ul.

Dacă PA-ul ratează un atentat terorist eşuat, respectivul atentat nu s-a întâmplat pentru englezul de rând, pentru că nu va afla niciodată despre el. Dacă ei se înșeală, la fel va face şi englezul de rând, pentru că nu-şi permite nimeni să-i verifice. BBC pretinde de la jurnaliştii săi să aibă mereu două surse, two pairs of eyes, regula cardinală a jurnalismului. Excepţie fac materialele primite de la PA, care e văzută ca o „confirmed single source”.

Maximizarea profitului

Apoi pentru a maximiza profitul în epoca digitală, s-a generat un flux de ştiri care trebuie alimentat continuu. Cercetătorii de la Universitatea din Cardiff au arătat că un gazetar face astăzi munca pe care o făceau trei gazetari în 1985. Altfel, el are de trei ori mai puţin timp să se documenteze, să verifice, să ia legătură cu sursele decât acum 25 de ani.

Dacă acceptăm că profesionistul e cel care are o anume expertiză într-o zonă foarte îngustă, care ştie foarte multe despre foarte puţine, ce spune asta despre jurnaliştii moderni, încurajaţi să ştie câte puţin despre foarte multe?

Aceiaşi cercetători au analizat timp de două săptămâni, cele mai prestigioase patru cotidiane quality din Anglia: The Times, Guardian, Independent şi Daily Telegraph. Rezultatele sunt neverosimile: 80% din materialele publicate în aceste ziare sunt preluate de la agenţii de presă sau PR, 8% au o provenienţa incertă, în timp ce doar 12% mai sunt generate de reporterii ziarului. 12! Din opt materiale, unul singur e scris de un angajat al ziarului!

Am introdus mai sus un element nou, PR-ul, relaţiile publice. S-au scris sute de cărţi, mii, despre subtila artă a relaţiilor publice. Cel mai bine ar fi să vedem ce are de spus Edward Bernays, părintele-fondator al PR-ului:

„The conscious and intelligent manipulation of the organized habits and opinions of the masses is an important element in democratic society. Those who manipulate this unseen mechanism of society constitute an invisible government which is the true ruling power of our country. …We are governed, our minds are molded, our tastes formed, our ideas suggested, largely by men we have never heard of.

In almost every act of our daily lives, whether in the sphere of politics or business, in our social conduct or our ethical thinking, we are dominated by the relatively small number of persons…who understand the mental processes and social patterns of the masses. It is they who pull the wires which control the public mind.”

Personajul cheie în toată această schimbare cataclismică e un anume Rupert Murdoch, care l-ar face şi pe Sorin Ovidiu Vantu să treacă drept etalon de moralitate. Murdoch a preluat în anii ’50 afacerea tatălui, ziarul Adelaide News şi a devenit prototipul de mogul mediatic nemilos, mercantil, care şi-a folosit constant ziarele şi televiziunile pentru a servi interesele aliaţilor săi politici.

60 de ani mai târziu, Murdoch deţine una din cele mai mari corporaţii media din lume, News Corporation, care controlează câteva din cele mai importante ziare şi televiziuni din Anglia şi Statele Unite. Zilnic, 200 de milioane de oameni îşi iau informaţiile de la un canal care e în proprietatea lui Murdoch, care nu întâmplător, e pe locul 13 în clasamentul celor mai influenţi oameni din lume, publicat de revistă Time. Pe scurt, în jurnalismul modern Murdoch e dracu’€™ gol, un personaj care nu s-a dat înapoi de la nimic că să obţină ceea ce voia.

Întrebarea pe care şi-au pus-o mulţi, inclusiv Andrew Neil, unul din editorii Sunday Times, e: „De ce să nu fie proprietarul, arbitrul suprem a ce urmează să conţină propriul lui ziar?” Pentru că făcând asta, îşi trădează cititorii, care aşteaptă adevărul, nu versiunea patronului despre adevăr.

„All this intervention is deeply damaging behaviour -€“ the truth being traded for political favour and commercial advantage. If honesty is the defining value of journalism, then this precisely qualifies as journalism which is entirely bad.” (Nick Davies)

Acesta este al doilea articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual:

Previous ArticleNext Article