Un articol-mărturisire scris de Ursano

Mă uit de mulți ani la tenis dar a devenit ceva foarte  important pentru mine abia de la Agassi (pe Năstase nu l-am prins cu adevărat). A fost primul pentru care m-am sculat noaptea, primul la meciurile căruia am transpirat și m-am stresat. După Agassi am mai iubit un singur jucător, un anume Rafael.

Totuși, intensitatea trăirilor mele a atins maximul abia în vara anului 2013. Atunci am auzit că o jucătoare de tenis română, o Simona Halep despre care știam câte ceva (campioană la juniori la RG, top 50 atins de curând, bineînțeles celebra operație) și pe care o văzusem o dată sau de două ori, face un turneu de vis la Roma. Am început să caut să văd pe net meciurile ei (atunci nu prea le găseai la televizor) și am rămas încântat. Întâi de jocul ei, o combinație foarte plăcută de joc geometric și defensivă, aproape exclusiv de pe baseline (este evident tiparul preferat de mine dacă ne uităm la ce preferințe am), dar foarte repede și de personalitatea ei. Ingenuă în primul rând, dar și foarte caldă. Avea ceva special, în joc și în ochi. Aducea în prim-plan un joc fain, o personalitate adorabilă și o constanță pe care nu o mai văzusem la jucători români de simplu (și care te asigura că nu vei fi constant dezamăgit urmărind-o).

Și, culmea, rezultatele pozitive au început să curgă de atunci, victorie după victorie, turneu după turneu. Clasamentul ei a început să se îmbunătășească continuu și spectaculos și așa a ajuns în top 10 la începutul lui 2014. Prima jumătate a anului 2014 a adus premiere după premiere și părea că luna de miere a Simonei cu publicul și presa române va tot continua. Încetul cu încetul însă au apărut, cum era normal după o ascensiune atât de bruscă, și eșecurile și starea de fapt s-a schimbat din 2015. Presa a început să scrie din ce în ce mai urât și tendențios despre ea, iar o bună parte a publicului, montată de presă dar și din lipsă de înțelegere a sportului în sine (mai ales judecând lucrurile prin prisma fotbalului, sportul la care se „pricep” toți românii), a început să o denigreze.

Au fost câțiva ani în care lucrurile au mers rău din aceste perspective, totul culminând cu vara anului 2017 când a pierdut acel meci dureros cu Ostapenko și a ratat de vreo 3 ori urcarea pe primul loc. În acest timp, am început să evit să citesc despre ea pe altceva decât treizecizero.ro, dar am și purtat zeci de discuții (nu exagerez) în care încercam să o „apăr” în fața majorității cunoscuților. Țin minte în special o discuție cu mama mea (care nu se pricepe deloc la sport) care îmi explica foarte clar prin 2016 că nu va mai face nimic pozitiv pentru că a câștigat deja destui bani sau una cu niște prieteni care habar nu au de tenis și, totuși, păreau să aibă certitudini clare cu privire la valoarea Simonei sau la ce a făcut și va mai face în tenis.

Probabil că rezumatul tuturor acelor ani îl regăsiți pe acest tricou: https://www.treizecizero.ro/shop/produs/tricou-treizecizero-n-o-sa-simona-halep-titlu-grand-slam/. Fără cuvinte.

Apoi au venit, în cascadă, finalul anului 2017 cu locul 1, turneul incredibil (eu îl consider cel mai dificil al carierei sale) făcut de Simona în Australia, care i-a atras enormă simpatie pretutindeni, și mult-doritul prim Slam. Și liniștea, o apreciere aproape unanimă a valorii ei.

A urmat o perioadă de timp cu câteva nereușite pănă la Wimbledon, care aproape că reporneau valul de contestări, dar acum, odată atins visul „verde”, vechi de pe vremea lui Nasty, probabil că Simona va fi greu de atacat în viitor. Mai degrabă cred că majoritatea presei și a opiniei publice va trece, în mod tradițional, în extrema opusă, idealizând-o și construind un fel de cult al personalității ce va conduce la pierderea esențialului. Simona nu a fost și nu este perfectă, probabil nici pe aproape. Dar cred că e cea mai bună versiune de sportiv („tehnic”, uman și ca model public asumat) pe care a avut-o România, mai mult, venită și la momentul potrivit.

Care este însă esențialul? Esențialul îl reprezintă următoarele, în opinia mea:

  • Exemplul sportiv propriu-zis dat de Simona – nu a ajuns ușor la succes, a muncit intens și promovează reușita prin luptă, este de departe una dintre cele mai constante (constanța, una dintre calitățile cele mai puțin apreciate în România) jucătoare de tenis din ultimii 30 de ani (e la doar 8 săptămâni de recordul actual de timp petrecut în top 10 de o jucătoare activă, 293 săptămâni, datând din 2003 și aparținând lui Venus Williams, e aproape sigur că îl va depăși), a trecut prin multe eșecuri, s-a ridicat mereu deasupra, nu avea ceea ce este uzual privit ca avantaj genetic în tenis cu excepția deplasării, a progresat enorm ca jucătoare, și-a diversificat și perfecționat continuu jocul;
  • Exemplul uman dat de Simona – când a început să devină cineva în tenis era o persoană introvertită, perfecționistă deopotrivă în sens bun și rău, știa o engleză aproximativă, orizontul ei ca persoană era evident limitat. Astăzi, vorbește fluent engleza (super interviurile date la Wimbledon, on și off court), a înțeles limitările pe care le avea și a făcut tot ce era necesar să le depășească, mai ales în plan psihologic, este din ce în ce mai deschisă spre noi experiențe în afara sportului, ce să mai vorbim, e altă persoană;
  • (Poate cel mai important) Mesajul pe care Simona încearcă acum să îl transmită – din 2018 a devenit evident faptul că încearcă să facă ceva ce nu a mai făcut niciun alt sportiv român de top: să ne „învețe” câteva lucruri deosebit de importante, cum ar fi să ne înțelegem, sprijinim și iubim necondiționat copiii, să fim deschiși spre a învăța din greșeli, să facem mai mult sport/mișcare, să fim mai buni unii cu ceilalți etc. E suficient să vezi reclamele în care apare, să îi asculți discursurile pe care le are cu aproape orice ocazie. La fel, e suficient să asculți ce zicea Darren despre viitorul ei: https://www.treizecizero.ro/news/interviu-darren-cahill-simona-s-a-expus-mereu-asa-cum-e-cu-bune-si-cu-rele-si-a-incercat-mereu-sa-devina-o-persoana-mai-buna.

Și totuși, care e legătura cu cea mai bună versiune a suporterilor sau a mea, nu?

Dincolo de faptul că i-am „ținut partea” în mod constant, îmi este evident acum că am greșit în modul de manifestare al susținerii de câteva ori. 

Poate și ca o reacție la negativismul din jurul meu, am idealizat unele situații, am ignorat că erau lucruri de perfecționat la ea și, cel mai grav, nu am văzut că ea poate cu adevărat să schimbe acele lucruri odată ce le va conștientiza. Finala cu Ostapenko reprezintă, în opinia mea, în mod paradoxal, cel mai bun lucru care i s-a întâmplat (alături, evident, de celebra ceartă cu Darren de la Miami). Pentru că atunci a greșit, fapt pe care eu nu l-am acceptat, l-am negat la acel moment. Dar greșeala de atunci a reprezentat exact combustibilul care a alimentat dezvoltarea ulterioară, trecerea la alt nivel, perfecționarea pe care a simțit că trebuie să o facă.

În plus, nu reușesc încă să îmi stăpânesc trăirile din timpul meciurilor importante. Cel mai relevant este faptul că, la finala cu Sloane, nu am mai putut să mă uit spre sfârșitul setului 1 și am plecat de acasă să mă plimb. După ce a egalat la începutul setului 2 (mă tot uitam pe livescore), m-am așezat pe o bancă pe stradă și am urmărit meciul pe telefon. Acolo am stat până aproape de sfârșit, când am plecat spre casă să prind bucuria de final (pe care o intuiam) la televizor. Toți prietenii râd și acum de mine pe această chestiune.

Ce să mai zic de superstițiile nesfârșite? La meciul cu Davis de la AO, am sunat de nervi un prieten care se uita la meci (era vreo 4 dimineața), când Simona avea de înfruntat cele 3 mingi de break, și am închis televizorul. Cum a anulat cele 3 mingi de break, din superstiție am rămas să vorbesc până la sfârșit la telefon, fără să mă uit (soția s-a trezit pe la 5 și nu înțelegea de ce vorbesc la telefon și nu mă uit la meci). Acasă, soția nu prea mai vrea să vadă meciurile cu mine pentru că transmit un „vibe negativ”. Refuz în mod constant să merg la prieteni să văd meciuri de-ale ei din superstiție (am făcut-o de vreo 2 ori și a pierdut). Wimbledon-ul, cât am fost în țară (eram în concediu la început), l-am văzut în camere diferite cu soția (așa „merge” cel mai bine).

Încerc continuu să fiu mai liniștit, să mă bucur de tenisul ei și de ceea ce îmi/ne oferă. Simt că e mai bine pe măsură ce trece timpul. Sper ca într-o zi să fiu și eu o versiune de suporter măcar pe aproape la fel de bună precum e ea o versiune de jucătoare de tenis …

Credit: AELTC/Florian Eisele

În încheiere, vă invit, a doua oară, să citiți acest articol. E absolut superb, poate cele mai frumoase cuvinte scrise despre Simona până acum.

Am ajuns atât de alienați de momentul ăsta luminos, încât prezența într-o semifinală de Slam ni se pare o contraperformanță dacă nu e dublată de calificare în finală. Ba chiar și finala li se pare unora inutilă dacă nu-i câștigată. E frumoasă țara asta, mânca-i-ar tata de campioni mondiali la ridicarea baxului de bere și la deșertarea scrumului de țigară direct pe străzi.

MIRCEA MEȘTER – COMOARA DIN INSULĂ
Previous ArticleNext Article