Lehamite de stadion

Am avut ani buni abonament în tribuna B la Poli Iasi. Ca mai toate lucrurile când aveam 18 de ani, mersul la stadion se întâmpla din inerţie. Îmi plăcea fotbalul, stadionul era un pic mai sus de blocul meu şi asta era de ajuns.

Fotbalul era mizerabil dar dacă nimereai lângă unul din ăia care termină meciul răguşit aveai şansa să râzi. Atâta ştii, atâta faci.

De când am venit din Anglia, am fost o singură dată pe stadion în trei ani jumate, la un meci cu Bacăul în B. Când trăieşti bucuria autentică a unui meci civilizat, barbaria de la noi nu mai are farmec. Te întrebi ce ţi-o fi plăcut de la bun început la locul ăsta de care acum ţi se face lehamite.

Lehamite de un campionat corupt în care echipele se mută ca rulotele de la Cluj la Ploiesti, de la Ploiesti la Giurgiu. Lehamite de struto-cămilă care a ieşit când Tricolorul Breaza s-a mutat în Copou. Lehamite că în 2013 un oraş care n-are spital de urgenţă finanţează un club de fotbal din bugetul local.

Lehamite de toată experienţa mersului la meci. De înghesuială, de stewarzi cu aer de smardoi, de valurile de seminţe, de fanaticii abrutizaţi din jur şi scatologiile pe care le latră. Ajungi să-ţi dai seama că aia din teren nu-i echipa ta şi ăştia din tribune nu-s oamenii tăi. Pleci de pe stadion murdar la cap şi la suflet. Ce rost mai are?

N-o fi dracul atât de negru peste tot. Bănuiesc că la Cluj, la Timisoara şi chiar pe Arena Naţională meciurile se trăiesc mai frumos. Sau nu. Dar stadioanele din România îmi lasă impresia că au devenit supape de refulare ale mahalalei de care e mai bine să te fereşti.

Vă întreb: ce rost mai are? De ce (nu) vă mai duceţi la meciuri?

Sursa foto: Rami â„¢