anglofil.ro

A fost un weekend abundent în fotbal şi cronica unui singur meci le-ar nedreptăţi pe celelalte. Aşa că o să punctez câteva idei despre fiecare:

Chelsea – Manchester City 2-4

• Pentru cei care n-aţi prins momentul atât de anticipat, Bridge nu i-a strâns mâna lui Terry. În ultimele săptămâni, Mr. Chelsea a urcat vertiginos în clasamentul celor mai detestabili oameni din Insulă, primind pe bună dreptate apelative ca “odious cunt” sau “horrible specimen of a human being”.

• Bellamy şi Tevez au avut mai multă inimă decât toată echipa lui Chelsea. Argentinianul în special trece printr-o perioadă în care e încântător să-i priveşti jocul, fervoarea cu care se bate pentru mingi. De cealaltă parte, Terry a semănat, şi sâmbătă şi cu Inter, cu un bunic ieşit cu nepoţii la joacă.

• A înţeles cineva de ce l-au huiduit fanii lui Chelsea pe Wayne Bridge? Vorba lui Rob Smyth, au huiduit pentru că nu ştiau de ce huiduie. Fanii lui Chelsea sunt adesea acuzaţi că nu au clasă, dar parcă niciodată mojicia unora din ei n-a fost la fel de evidentă ca sâmbătă.

• Subtilă şi inteligentă decizia lui Mancini de a-l schimba pe Bridge în minutul 78. Fundaşul s-a dus direct la vestiar, evitând orice controversă.

Stoke -€“ Arsenal 1-3

• Deplasarea lui Arsenal la Stoke se prea poate să fi fost meciul sezonului pentru tunari. Pare o gogomănie, dar nu e. Arsenal încheiase conturile cu echipele mari, păstrând şanse decente la titlu, cu o singură condiţie: să îşi ia punctele din deplasările la echipe de pluton. Iar Stoke, cu jocul ei fizic, agrar, bătăios, e chintesenţa plutonului.

• Piciorul drept al puştiului de 19 ani a rămas atârnat în aer la un unghi care îţi întoarce stomacul pe dos. După Eduardo şi Abou Diaby, Aarron Ramsey a devenit al treilea jucător al tunarilor în ultimele patru sezoane, care suferă o accidentare sinistră. Wenger a declarat după meci, că nu e coincidenţă. A acuzat, şi de data asta are dreptate, că adversarilor lui Arsenal li se tolerează prea des jocul brutal. S-a perpetuat mitul că Arsenal are jucători firavi care se enervează când sunt luaţi mai tare. Arsenal don’€™t like it up ‘€™em, aşa că e normal să joci bărbăteşte împotriva lor. Dar linia între un tackling bărbătesc şi unul obscen e foarte fină. Mărturie stau lacrimile lui Shawcross şi feţele schimonosite de milă ale tunarilor, care ştiau că e posibil că un destin să se fi frânt sub ochii lor.

• Nu sunt puţini cei care cred că sâmbătă seară pe Britannia, băieţii lui Wenger au devenit bărbaţi. Asta o s-o aflăm pe 9 mai.

Aston Villa – €“Manchester United 1-2

• Vidic trebuia eliminat. Nu ştiu cât ar fi contat asta, ţinând cont că Villa a abandonat ambiţiile ofensive după primul sfert de ceas.

• Apropo de nesancţionarea lui Vidic, iată ce spune Richard Dunne, fundaşul care a greşit decisiv la primul gol: „Au avut un eliminat şi pe Villa Park şi tot n-a contat. E mai bine să joci 11 la 11 şi a ieşit un meci mai frumos. A fost ziua lor.” Câtă demnitate în această declaraţie! Top, top bloke acest Dunne!

• La 24 de ani, Rooney a ajuns la jumătate din golurile lui Bobby Charlton pentru United cât şi pentru naţională. Dacă va fi ferit de accidentări, nu are cum să nu devină cel mai prolific vârf din istoria Angliei.

• În afara loviturii sublime cu capul, Rooney a făcut o partidă mediocră. Cu toate astea, presă britanică s-a înghesuit să titreze „Rooney îi aduce Cupa lui United”. De fapt, Berbatov, Valencia şi mai ales Ji-Sung Park au impresionat, coreeanul făcând un meci de-a dreptul colosal.

Revolta verde-aurie împotriva Glazerilor va creşte în intensitate cu ocazia finalei Cupei Ligii de mâine. Peluza mancuniană va fi inundată de culorile lui Newton Heath, clubul feroviar format în 1878, care avea să devină peste ani Manchester United. Ca o ironie, la ultima finală de Cupa Ligii dintre Man U şi Villa, cea din 1994, băieţii lui Alex Ferguson purtau tot un echipament verde-auriu.

Povestea a început în ianuarie de la ideea unui fan de a protesta împotriva regimului mercantil al americanilor. Poate părea un moft când te gândeşti că United a strâns trei campionate şi a câştigat Liga Campionilor de când au venit Glazerii în 2005.

Însă preţul acestui succes e o politică de îndatorare care devine îngrijorătoare; în timp ce Manchester United a ajuns la o datorie de £716m, dintre care £464m sunt doar taxe şi dobânzi, familia Glazer a retras £23m din club fără să dea vreo explicaţie. Acest gen de dispreţ yankeu faţă de oamenii care până la urmă, le umplu conturile, a catalizat protestul suporterilor.

Mişcarea „green and gold” e însă pe cât de admirabilă pe atât de superfluuă. Pentru Glazeri, fanii sunt doar o masă de clienţi. Clienţi răzvrătiţi, dar totuşi clienţi. Dacă vor să îi alunge cu adevărat din Manchester, suporterii trebuie să le arate că încasările o vor lua la vale dacă nu vând clubul. Să-i oblige să vândă un business în declin.

Asta înseamnă să nu îşi mai prelungească abonamentele şi să nu mai cumpere marfă cu însemnele MUFC. Cât timp cardurile fanilor or să alunece prin casele de marcat ale megastore-ului, Glazerii o să râdă all the way the way to bank.

P.S. Ferguson se gândește să il odihnească pe Rooney, care a dat semne de oboseală după meciul intens de la Milano.