Despre noroc și îndemânare în fotbal

Fotbalul, ca mai toate sporturile, e un dans între îndemânare şi noroc. Nici una nici cealaltă nu pot fi măsurate cu precizie, ci doar dibuite empiric. Spunem despre echipe că bat cu bulan, sau pe merit, în funcţie de numărul de ocazii sau de bare dar n-avem un standard la care să le raportăm.

Sau mai bine zis, n-aveam înainte de revoluţia statistică. Datele tot mai detaliate disponibile pe scară largă ne ajută să evaluăm cât de bine a jucat şi cât noroc a avut o anumită echipa de-a lungul unui sezon. Asta se face prin două coordonate simple, împrumutate din hochei.

TSR = îndemânare

Total Shots Ratio reflectă abilitatea unei echipe de a controla mingea şi anticipează cel mai bine poziţia unei echipe la finalul sezonului. Cu cât şutezi mai mult și împiedici adversarul să facă același lucru, cu atât controlezi mai bine mingea. Cu cât controlezi mai bine mingea, cu atât termini mai sus în clasament.

TSR măsoară procentul șuturilor expediate din totalul șuturilor, expediate plus primite. Dacă o echipă a tras tot atâtea şuturi cât a primit TSR ei va fi 50%. În general, echipele care termină pe poziţii de Liga Campionilor au un TSR de peste 60%, iar cele care retrogradează un TSR de sub 40%. Restul sunt undeva între.

Că echipele bune trag mai mult la poartă decât adversarul, asta nu e tocmai o revelaţie. Revelaţia e legătura puternică dintre TSR şi poziţia în clasamentul final. Asta înseamnă că TSR reflectă cât de bine joacă o echipă.

PDO = noroc

Imaginaţi-vă că vedeţi căsuţa de meci a unei partide din prima etapă între Săgeata Năvodari şi Chindia Târgovişte. Săgeata a avut un şut, Chindia a avut şapte dar s-a terminat 1-1. Concluzia de bun simţ ar fi că Săgeata a cam avut noroc pentru că a beneficiat de o anomalie în favoarea ei. Săgeata n-o să dea gol cu fiecare şut de-a lungul unui campionat întreg, la fel cum Chindia n-o să termine campionatul fără nici un gol. Lucrurile se vor echilibra în timp.

De fapt, amândouă o să aibă nevoie cam de acelaşi număr de şuturi pe poartă pentru a crea un gol, indiferent că una va câştiga campionatul şi cealaltă va retrograda. Asta înseamnă că numărul de goluri marcate/primite raportat la şuturi nu ţine de îndemânare. Ţine de noroc, pentru că revine la aceeaşi valoare pe termen lung, indiferent că joci bine sau nu.

PDO combină procentul de goluri marcate din şuturi expediate pe poartă (Sh%) cu cel mingi apărate din şuturile adversarului pe poartă (Sv%). PDO = 1000 (Sh% + Sv%). Punând valorile în context, PDO-ul revine mereu la parametri între 980 şi 1020. Mai puţin de atât înseamnă curat ghinion, mai mult înseamnă că echipa a beneficiat de şansă.

Fotbalul care se joacă pe goluri

Dubla dintre Chelsea şi Barcelona din sezonul trecut e un exemplu perfect. S-a spus atunci că Chelsea s-a calificat cu noroc, în timp ce Barcelona a jucat mai bine, dar cum măsori asta? Cu ajutorul TSR şi PDO.

Tur-retur raportul suturilor a fost 36-11 în favoarea Barcelonei. Asta înseamnă un TSR de 76% pentru catalani şi 24% pentru londonezi. Chelsea a reuşit calificarea pentru că a marcat cu trei din cele patru şuturi pe poartă, faţă de Barcelona cu doar două din 12. Asta înseamnă un PDO 1583 pentru Chelsea şi 416 pentru Barcelona. Valorile sunt extreme din cauza sample-size-ului mic, dar chiar şi aşa ele reflectă faptul că Chelsea a fost echipa mai slabă dar a avut şansă.

Unii o să spună că nu mai contează, că fotbalul se joacă pe goluri! Dar ăsta e un fel obtuz de a privi lucrurile. E ca şi cum ai spune am câştigat pentru că am câştigat. Asta ştiu deja. Ce încerc să aflu e dacă o echipă a câştigat pe merit sau cu noroc.

Dacă a făcut-o cu noroc atunci n-are cum să reziste prea mult acolo sus. În anul în care a câştigat Liga, Chelsea a terminat pe locul şase într-un campionat în care fotbalul se joacă tot pe goluri. Ediţia următoare a Ligii a fost eliminată încă din grupe.

Norocul, spre deosebire de îndemânare, e nesustenabil pe termen lung. Jucând cum a făcut-o Chelsea poţi să câştigi un meci sau chiar Liga Campionilor dacă stele se aliniază cum trebuie. Tot ce ai nevoie e puţină îndemânare şi mult noroc. Ca să iei campionate şi să fii constant în semifinalele Ligii Campionilor ai nevoie de multă îndemânare şi puţin noroc, cum au Bayern, Barcelona sau Manchester United.

În următorul articol vom analiza cine a jucat bine şi cine a avut noroc până acum în Premier League. Până atunci iată un grafic cu TSR şi PDO din sezonul trecut, care pare sa cofirme treaba aia cu the harder I work the luckier I get:

Sursa foto: matsuyuki

Qatarul vine tare din spate

Cum ajunge Campionatul Mondial să fie organizat într-o ţară mai mică decât Dobrogea şi fără tradiţie fotbalistică? Revista franceză France Football a publicat ieri un dosar de 15 pagini despre cabala conflictelor de interese prin care Qatarul a obţinut Campionatul Mondial din 2022.

Oamenii care se pricep au bănuit de la început că a fost nevoie de mult… lobby, hai să-i spunem, ca o ţară precum Qatar să ia faţa Statelor Unite în cursa pentru organizarea Mondialului.

Întrebarea de o mie de puncte e: de ce? De ce ar merge o ţară până-n pânzele albe ca să găzduiască un Campionat Mondial de fotbal?

Răspunsul scurt e – pentru că poate. Răspunsul lung e că găzduirea Mondialului face parte din planul micului stat arab de a deveni ceea ce se cheamă o soft super-power. O ţară de care se ţine cont chiar dacă nu are arme nucleare.

Când o ţară câștigă la loterie

Qatarul a fost secole întregi printre cele mai sărace ţări din zona Golfului Persic. Aflată întâi sub stăpânire otomană şi apoi britanică, mica peninsulă a supravieţuit din pescuitul de perle.

Soarta ţării s-a schimbat radical în anii ’40 când au fost descoperite rezerve uriaşe de petrol şi gaz. Englezii s-au retras şi, în 1971, Qatarul a devenit stat independent. Un stat de 225 de mii de locuitori care, stând pe o mină de aur, a devenit unul dintre cele mai bogate din lume. PIB-ul pe cap de locuitor e de zece ori mai mare în Qatar faţă de România.

Toate bune şi frumoase, doar că petrolul se termină şi el în câteva zeci de ani. E o problemă care te lasă cu două variante: fie trăieşti pe picior mare cât ai cu ce, fie te pregăteşti de zile negre.

Un exemplu din prima categorie sunt Emiratele Arabe Unite, care se remarcă prin opulenţa învestiţiilor. Dubaiul găzduieşte cel mai mare mall din lume, cea mai înaltă clădire, cel mai mare parc de distracţii şi tot aşa. Ăsta e un fel de a face lucrurile.

Planul B

Strategia alternativă e cea adoptată de actualul emir al Qatarului care, de când l-a detronat pe tatăl său în 1995, a declanşat un plan de investiţii care face mintea să stea în loc. Qatarul nu vrea să construiască cele mai mari malluri şi hoteluri, ci cele mai bune spitale şi universităţi. Iată ce spune emirul într-unul din rarele sale interviuri:

So now we plan to save money for the future of our generations, and to make sure that we secure them, as I mentioned to you, for education, for health, culture, museums, sports; to make sure that we have money for the future and that the standard of living can continue as it is. We are investing everywhere. Even your Harrods, we took it…

Şi nu doar Harrods-ul. Familia regală din Qatar a devenit cel mai important învestitor imobiliar din Londra după ce a cumpărat satul olimpic, cel mai înalt zgârie-nor şi cel mai scump bloc din Londra. În acelaşi timp, familia regală deţine procente importante din Sainsbury’s, Barclays şi bursa londoneză. Scopul e limpede:

When the oil runs out, they want to be left with a viable, advanced economy. It’s something like lottery winners who buy their children the best education, so that they’ll be able to fend for themselves in the years ahead.

Nici una din aceste învestiții nu e făcută la întâmplare. Toate fac parte din viziunea coerentă a unui stat care ştie clar cum vrea să arate în 2030.

Revons Plus Grand

Fiind o ţară obscură din zona Golfului, Qatarul are nevoie în primul rând de reputaţie. Iar fotbalul e cea mai eficientă scurtătură prin care o naţiune poate să se facă cunoscută lumii întregi.

Campionatul Mondial din 2022 e vârful unui iceberg a cărui formă abia acum începem s-o desluşim. Abia acum iese la iveală amploarea investițiilor începute de câţiva ani buni.

Qatarul a construit una dintre cele mai moderne academii de fotbal din lume, un loc în care pustii qatarezi se antrenează cot la cot cu puşti africani aduşi pentru a creşte nivelul competiţiei, totul sub supravegherea antrenorilor britanici. Cei mai buni jucători de la academie vor fi integraţi în clubul belgian de divizie secundă deţinut de familia regală din Qatar.

Mult mai notorie e investiția de la Paris Saint Germain, club în care se pompează bani agresiv pentru a-l aduce la nivelul celor mai bune echipe din lume. După toate taxele, presa franceză estimează că Zlatan o costă pe PSG undeva între 80 şi 90 de milioane de euro pe an.

În acelaşi timp, Qatarul a creat două canale de sport în Franța care au preluat drepturile de televizare pentru câteva dintre cele mai importante competiții, inclusiv Ligue 1.

The idea is to gain more ground in the world of sports by controlling its most powerful communications tool, television. Armed with its two channels and their cleverly global names, Doha will be able to extend its influence across the entire globe. Charles Biétry said, “We will be broadcasting live coverage of all sports from all the continents”. So France now seems to be just a trial run or, at most, an experiment.

În caz că toate astea nu erau suficiente, brandul Qatarului şi-a făcut loc şi pe tricoul Barcelonei. După două sezoane în care catalanii au avut pe piept fundaţia familiei regale, din vară Barca va purta tricouri inscripţionate cu Qatar Airways.

Toate informaţiile de mai sus sunt piese dintr-un puzzle care se construieşte sub ochii noştri. Cum va arăta el când va fi gata, asta nu ştiu decât cei care şi l-au imaginat. Din afară e greu de spus unde bate familia regală din Qatar prin aceste învestiţii fără precedent, dincolo de PR-ul unei naţii paşnice şi prospere.

Tot ce avem acum e o îndoială serioasă în privinţa felului în care a obţinut Mondialul din 2022. Oricum ar fi, Qatar e un nume pe care-l vom auzi şi vedea tot mai des în următorii ani.

Sursa foto: Doha Sam

Merită Messi Balonul de Aur?

Balonul de Aur e un premiu ciudat. Un premiu individual în cadrul unui sport de echipă. Un premiu care se dă pentru evoluţia de-a lungul unui an calendaristic, nu a unui sezon competiţional. Un premiu failibil ca oricare altul.

Un juriu nu chiar de ageamii

În 1974, Nabokov, Graham Green şi Saul Bellow au ratat Nobelul pentru literatură în dauna a doi suedezi, care făceau ei înșiși parte din juriu. În 1990, Dansând cu lupii a luat Oscarul în dauna lui Goodfellas. În 1997 Titanic a fost considerat un film mai bun decât Good Will Hunting.

Un premiu nu ia şi nu adăugă nimic la valoarea unui film, a unei cărţi sau a unui fotbalist, ci doar reflectă opinia unui juriu elitist.

Asta e valabil şi în cazul Balonului de Aur, cu un juriu elitist dar un sistem de vot democratic. Decizia finală nu e luată de o duzină de experţi de care n-a auzit nimeni, ci de cinci sute de antrenori, fotbalişti şi jurnalişti sportivi. Noi suntem liberi să le punem la îndoială expertiza, dar fapt e că noi plătim ca să-i vedem pe ei la lucru şi nu invers.

Evident că e şi aici o anume politică care aminteşte de Eurovision. Messi nu l-a votat pe Ronaldo, la fel cum căpitanul Portugaliei nu l-a votat pe Messi. Jogi Low nu i-a votat pe nici unul din ei. Căpitanul Suediei l-a pus pe Zlatan primul. Drogba sau Yaya Tore au fost votaţi semnficativ de reprezentanţi ai Africii. Dar la un număr atât de mare de voturi, simpatiile şi antipatiile tind să se anuleze.

Teoria conspiratiei

Apoi mai e teoria conspiraţiei, care bănuieşte FIFA că dirijează totul din umbră. Mourinho spunea la începutul lui decembrie:

The Ballon d’Or has already been given. When the heads of football speak and make the campaign, there is nothing you can do.

Mai lipsea să încheie cu ¿Por qué?. N-am înţeles niciodată cum funcţionează şmenul de vreme ce toate voturile sunt făcute publice. Dacă tot faci o acuzaţie, măcar ai decenţa să explici pe ce te bazezi. Câştigă Messi cu voturi din Barbados şi Antilele Olandeze? Un breakdown pe continente făcut anul trecut a demonstrat că nu.

Pe lângă asta, nu e nevoie de o conspiraţie. Oamenii care se uită la fotbal sunt mai mult decât capabili să ajungă de capul lor la concluzia că Messi a fost cel mai bun fotbalist al anului trecut.

Trăgând linie

Orice premiu care se acordă în urma unor voturi e unul subiectiv. Dacă vrem obiectivitate, avem nevoie de statistici.

Messi a avut un an devastator, cu mai multe goluri decât dau alţi atacanţi în toată cariera. A fost golgeterul campionatului Spaniei, al Ligii Campionilor pentru a patra oară la rând, marcând de cinci ori într-un meci eliminatoriu. Pe lângă asta, Messi a driblat mai mult decât orice alt jucător din Europa şi a fost cel mai bun marcator din lovitură liberă alături de Pirlo şi Banat.

Singurul lucru care subminează pledoaria lui Messi pentru Balonul de Aur e o săptămână de aprilie. Cea mai importantă săptămână a sezonului, în care Barcelona a clacat împotriva lui Chelsea şi a lui Real Madrid. Trei meciuri în care Messi a fost neaşteptat de tăcut şi a ratat un penalty cât o calificare în finală. Cu toate golurile şi recordurile bătute, Messi n-a câştigat decât Cupa Regelui în 2012.

Anul lui Cristiano Ronaldo e şi mai ambivalent. CR a marcat în toate cele şase “clasice” din 2012 şi a luat campionatul cu Real în Spania. A marcat de două ori în semifinala cu Bayern, dar la fel ca Messi, a ratat cel mai important penalty pe care l-a avut de bătut.

A ajuns cu Portugalia până în semifinalele Euro, dar n-a fost turneu lui. A fost tăcut cu Germania, execrabil cu Danemarca, omul meciului cu Olanda, decisiv cu Cehia şi ratangiu cu Spania.

Toate lucrurile de mai sus s-au întâmplat până în vară, dar Balonul de Aur se acord pe întregul an calendaristic şi aici CR pierde din tracţiune în faţa lui Messi. Real e pe locul trei în campionat la fel că Portugalia în grupă de calificare pentru Mondial. Messi, în schimb, a avut o a doua jumătate de sezon perfectă, bifând opt partide la rând în care a marcat de două ori.

Mai lasă-mă, dom’le, cu Messi!

Dacă mă întrebaţi pe mine, văd mai multe argumente pentru Messi decât pentru Ronaldo. Ce lucrează împotriva argentinianului e redundanţa. Messi are deja câţiva ani de când face neverosimilul să pară banal. Dar nu e.

Dacă Van Persie sau Rooney sau Luis Suarez ar fi dat 91 de goluri în 2012 nimeni nu s-ar fi îndoit că merită Balonul de Aur. Messi însă aduce o oarecare saturaţie. Aceeaşi acceleraţie pe diagonală. Acelaşi stâng. Aceleaşi loburi scurte.

Unora li se apleacă de la prea mult geniu, altora nu. Asta nu înseamnă că nu e geniu şi că nu trebuie apreciat drept ceea ce e.

Sursa foto: sitemarca

Hillsborough

Hillsborough e cel mai mare dezastru din istoria fotbalului englez. La semifinala Cupei din 1989, 96 de suporteri ai lui Liverpool au murit striviți în peluza Leppings Lane a stadionului Hillsborough.

Mărturisesc că, prima dată când am aflat de Hillsborough, mintea mea n-a putut să cuprindă ce s-a întâmplat. Accidentele rutiere sau înecul sunt la fel de cumplite, dar măcar intelgibile. Înțelegi mecanica din spatele lor. Dar e mai greu de înțeles cum ajung 96 de oameni să moară striviți într-un stadion. Pentru asta ai nevoie să înțelegi contextul care a făcut posibilă tragedia.

This is England

Nici nu vă imaginați ce au făcut două decenii de gentrificare din fotbalul englez. Premier League e un blockbuster hollywoodian; Division One era un film slinos cu buget redus.

Pe vremea aia, fotbalul era al clasei muncitoare, al minerilor și instalatorilor. Guvernul lui Thatcher nu i-a avut niciodată la inimă, și nici patronilor de club nu le erau de prea mare folos cât timp aveau buzunarele goale. Puținii bani pe care-i făceau de pe urma lor se duceau pe transferuri. Stadioanele erau nu doar dărăpănate, ci de-a dreptul periculoase:

depressing… below the standards to give the spectators dignity… in stark contrast to the different world only yards away, in the boardroom. (Taylor Report)

Și apoi mai erau huliganii, tot mai mulți și tot mai agresivi. Din cauza lor, toți suporterii ajunseseră să fie tratați drept o specie inferioară de către autorități și tabloide:

Many people — including those at the top of government and newspapers — wanted to believe football fans were murderers, robbers, defilers and drunks.
It was easy for the police to frame them, then.

15 aprilie 1989

Hillsborough, și mai ales peluza Leppings Lane era cunoscută drept una dificilă pentru oaspeți. În 1981 o tragedie aproape identică a fost evitată la semifinala dintre Wolves și Spurs. Șansa suporterilor de atunci a fost că gardurile au cedat și valurile de oameni s-au revărsat pe gazon.

Dar lucrurile păreau să evolueze. Cu un an înainte, în 1988, tot la Hillsborough și tot la o semifinală de Cupă, poliția a instalat filtre pentru verificare biletelor, astfel încât suporterii au ajuns treptat la stadion.

Pe 15 aprilie 1989 n-au mai fost filtre și nici gardurile n-au cedat. Zece mii de suporteri ai lui Liverpool erau prea mulți pentru cele șapte intrări cu turnicheți dinspre Leppings Lane. Ca să evite o îmbulzeală la intrarea în stadion, polițistul care se ocupa de siguranța spectatorilor a luat decizia catastrofală de a deschide porțile de ieșire.

Îmbulzeala de la turnicheți a fost amânată pentru tunelul care conducea către peluză. Peluza, compusă din mai multe cuști de metal, s-a tot umplut până n-a mai rămas un centimetru liber. Capacitatea peluzei fusese profund supraestimată. Oamenii erau blocați într-o cușcă de metal în care nici nu puteai respira:

People say how can you suffocate standing up in the open air. The pressure on you was so intense that once you breathed out, the crush prevented your lungs from re-inflating, so to breathe you had to put your forearms on the back on the person in front of you to create space to breathe in.

Altă mărturie, povestită la Anfield Wrap, e a unui supraviețuitor care era lipit de o adolescentă. Nici unul din ei nu se mai putea mișca, însă fata își pierdea treptat cunoștința. Fiind atât de strivită încât nici nu putea vorbi, ea l-a călcat de câteva ori pe picior. Era ultimul fel în care mai putea cere ajutor. Omul a văzut-o pe fata asta murind lângă el.

Sunt doar două dintre miile de povești cumplite din acea după-amiază. Nimeni, niciodată, n-ar fi trebuit să treacă printr-un asemenea calvar la un meci de fotbal.

La cald

Imediat după tragedie, David Duckenfield, polițistul care a ordonat deschiderea porților pentru ieșire, a dat vina pe fani, acuzându-i că au luat cu asalt porțile. Câteva zile mai târziu, The Sun a publicat cea mai scabroasă primă pagină din istoria ziarului, acuzându-i pe fani că au buzunărit victimele, au urinat pe polițiști și i-au bătut pe medicii care dădeau primul ajutor.

Despre suporteri s-a scris că au venit beți și fără bilet la meci. În contextul anilor ’80 de care vă povesteam, a fost de ajuns. Manipulați de autorități cu ajutorul Sun-ului, oamenii erau convinși, ținând cont și de Heysel, că animalele de suporteri liverpudlieni își meritau soarta.

Raportul Taylor

Toate zvonurile și minciunile au fost infirmate de judecătorul Taylor, cel care a anchetat tragedia. În raportul său, publicat doar câteva luni mai târziu, Taylor a stabilit că: although there were other causes, the main reason for the disaster was the failure of police control. În același raport a subliniat că marea majoritate a fanilor aveau bilete, nu erau beți și nici nu au fost violenți.

În ciuda acestui raport, nimeni nu a fost tras la răspundere, în timp ce minciunile Sun-ului au rămas mult mai bine întipărite în memoria colectivă decât un meticulos raport guvernamental.

Totul s-ar fi oprit aici, dacă timp de mai bine de 20 de ani, familiile victimelor n-ar fi dus o luptă eroică de a afla adevărul complet despre felul în care au murit cei pe care îi iubeau. Liverpool Echo:

The bereaved families, driven on and inspired by love and the need to know exactly how and why their loved ones died, deserve enormous respect and admiration.

They have been repeatedly beaten down and clearly expected to give up and go away by the powers-that-be. But despite facing the might of the Establishment, they have refused to lie down and refused to accept that they would never get the full story of Hillsborough.

Each year, not least at the memorial service at Anfield, we have witnessed the families’ dignity and desire to honour and remember the 96 men, women and children who died after going to watch a football match.

And throughout nearly a quarter of a century we have seen their steely determination and stoicism as they have continued to ask the basic questions which others have continued to refuse to answer.

This is why, on this landmark day, we salute all those who have campaigned for the full story. You are a credit to this city – and a credit to your families.

Adevărul complet

În 2009 o comisie independentă a fost formată în încercarea de a răspunde la întrebările la care nu reușise să răspundă raportul Taylor. Timp de trei ani au fost studiate toate documentele legate de tragedie, peste 450 de mii de pagini. Concluziile comisiei, făcute publice săptămâna trecută, sunt șocante.

Autoritățile, de la poliție, morgă și serviciul de ambulanță, până la politicieni, nu doar că au fost principalii vinovați pentru ce s-a întâmplat, dar au complotat într-un mod sinistru pentru a-și acoperi urmele și a da vina pe suporteri.

  • 116 din cele 164 de declarații ale polițiștilor implicați au fost modificate de către superiorii lor astfel încât orice comentariu nefavorabil la adresa poliției să fie eliminat.
  • zvonurile murdare publicate de The Sun au fost lansate de polițiști.
  • în tot acest proces, principalii vinovați, respectiv poliția, au încercat să dea vina și să murdărească imaginea victimelor. Tuturor victimelor, inclusiv copiilor, li s-a luat alcoolemia iar rudele îndoliate au fost interogate într-un mod inuman.

As for the alcohol-testing of the 96 corpses, purely to bend the story in favour of the South Yorkshire police, it takes a special kind of bastard to pass those orders when the victims included so many young. Thirty-seven of the dead at Hillsborough were teenagers. Jon-Paul Gilhooley, Steven Gerrard’s cousin, was the youngest who never came home. Ten years old. (Daniel Taylor)

  • ambulanța a reacționat greoi și dezordonat. Deși, în mod incredibil, o singură ambulanță a pătruns pe stadion, orice anchetă a fost suspendată pentru că cei de la morgă au stabilit că oricum victimele nu mai puteau fi salvate după 3:15. Comisia a stabilit că până la 41 de vieți ar fi putut fi salvate dacă cei de pe ambulanță și-ar fi făcut treaba cum trebuie.

Raportul Taylor a stabilit cine a fost de vină pentru Hillsborough. Dar a fost nevoie de această comisie independentă pentru a demonstra felul meschin și diabolic în care au autoritățile au încercat să dea vina pe victime pentru propria lor moarte.

După 23 de ani, adevărul a ieșit la iveală. Va fi complicat, dar ancheta trebuie redeschisă, verdictul accidental death anulat, și vinovații trași la răspundere.

Sursa foto: Flickr, Ben Sutherland.

De ce tineti cu cine tineti?

E genul de întrebare care m-a împins către masterul pe care l-am făcut la Londra. Voiam să înţeleg ce-l face pe Petrică din Chitila să ţină cu Chelsea, şi să mai şi plătească 50 de euro pe un tricou cu Lampard care pe Adidas i-a costat 5 euro să-l producă. Eu pot să vă spun ce cred sociologii, pot să vă spun ce cred eu, dar de lămurit de ce ţineţi cu cine ţineţi doar voi puteţi să mă lămuriţi.

Rămâi în perimetru!

În Anglia, regula nescrisă a fotbalului e: Support your local team!. Nu poţi să fii suporter autentic decât prin sânge şi/sau prin glie. Adică dacă bunicul tău a ţinut cu West Ham, taică-tău a ţinut cu West Ham, iar tu ai crescut în estul Londrei cu poveştile vecinilor despre alunecările lui Bobby Moore. Nu poţi să ţii cu West Ham dacă eşti născut în Birmingham. Nu se face.

Cine ignoră regula asta, indiferent de divizia în care a ajuns să se scufunde echipa locală, trece drept impostor şi devine un paria al pub-urilor, pentru că a dat loialitatea pe bragging-rights.

Trup și suflet pentru culori

Asta se întâmplă în Anglia. În România e aproape împotriva firii să ţii cu echipă locală. Cu excepţia celor câteva oraşe cu tradiţie fotbalistică, Timişoara, Craiova, Argeş, lumea şi-a căutat o echipă „adevărată” cu care să ţină, adevărată însemnând una care să câştige chestii. De fiecare dată când sunt întrebat cu cine ţin, şi răspund Poli Iaşi, urmează inevitabil întrebarea: „Bine, dar cu cine ţii, dintre astea mari?”, ca şi cum afilierea faţă de o echipă mică e inadecvată. Or, după ce am cunoscut domni respectabili cu abonamente vechi la Crystal Palace sau Swindon, știu că asta e o aberație.

In paranteză fie spus, nu prea mai țin nici cu Poli Iași, pe motiv ca nu prea mai există. Găinăriile cu damf politic m-au îndepărtat de echipă. Nu mai e echipa mea, e doar una care se întâmplă să joace în Iași.

Nu e o coincidenţă că aproape un român din doi ţine cu echipa care a câştigat cele mai multe chestii de-a lungul timpului. Când Steaua venea să joace în Copou, vedeam un public alienat de nişte tensiuni interioare, unii cu jobenuri roş-albastre ajungeau să strige „Iaşu’€™, Iaşu’”, alţii cu fulare cu Poli înjurau când Bănel şi-a dat autogol, o masă de oameni care nu prea mai ştiau cu cine ţin de fapt.

Glory-hunters made in Tecuci

Dacă englezii tind să ţină cu echipă locală, românii tind să ţină cu echipa care câştigă. Trebuie că suntem cea mai „glory-hunting” nație de pe pământul ăsta. Cum altfel să-ţi explici faptul că o echipă obscură din Cluj, care acum un deceniu avea maxim câteva sute de suporteri, a aspirat în acest timp 7% din microbiştii români. Cu 2%, Urzicenii au mai mulţi suporteri decât Argeşul, U Cluj sau Petrolul.

De-localisation of fandom may previously have been an ‘accident’ of television coverage, but it is now central to top English clubs’ profit maximisation, whose relationships with their communities decline as they consciously seek out the most lucrative markets for tickets and merchandise non-local fans spend the most per capita per visit. (Rex Nash)

Hai Focşaniul, Dinamo si Chelsea!

Dar fotbalul românesc e limitat. Ok, ţii cu Minerul Lupeni, dar ştii că n-o să ia niciodată campionatul, aşa că ţii şi cu Steaua/Dinamo/Rapid. Ţii cu una din ele, dar ştii că abia mai prind o primăvară europeană, aşa că ai nevoie şi de o echipă „de Liga Campionilor”. Anglia e la îndemână pentru că îţi dă sentimentul că iei parte la o cultură autentică cu tradiţii autentice. Fotbalul e genuin, de la mama lui, nu o pastişă ieftină ca la noi.

Ştii să fredonezi YNWA, ai auzit de un moş zis Shanks, Gerrard nu mai e Gerrard, e Stevie G pentru tine -€“ ai bifat deja toate bornele unui kopite din Balcani. Un fan-satelit, cum te-au numit cercetătorii. Ce-i ăla kopite?… hai nu mă plictisi!

To support a club 1,000 miles away in a foreign country would be the mark of ‘glory-hunters’. (Rex Nash)

Nu mi-o luaţi în nume de rău! Ştiu că împărtăşim aceeaşi pasiune pentru fotbalul englez, şi n-aş îndrăzni să vă jignesc. Unii dintre voi țineți cu o echipa dinainte să mă fi născut eu (you know who you are). Nu despre voi vorbeam mai sus, dar fără îndoială ştiţi pe câte unul sau altul care să se înscrie în portretul robot.

Întrebarea rămâne: de ce ţineţi cu cine ţineţi? Povestiţi-mi, faceţi-mă să înţeleg. Nu doar anglofilii, toţi care ţineţi cu vreo echipă, de la noi sau de la ei.

Dar ca s-o fac pe avocatul diavolului până la capăt, mărturisesc că cele mai frecvente explicaţii mi se par nelegitime. Ţii cu Juve pentru că te-au fermecat în anii ’90, cu trei (parcă trei erau) finale de Ligă la rând? Nu se ţine, pentru că dacă ţii cu ei pentru că jucau cândva un fotbal bun, ce te faci acum când îi ţine la respect Poznan? Ţii cu Realul pentru că ţi-a plăcut Raul? Înseamnă că acum te-ai dat cu Schalke, aşa ar fi logic.

Lămuriţi-mă aşadar, ce-i cu loialitatea asta aparent ilogică? Ce vă mână în luptă?

Sursa foto: Flickr, alexanderwrege