Viața la casă

După modelul american, vinerile pe noul anglofil.ro or să fie ceva mai casual. Acum când fotbalul se joacă de sâmbătă până joi, pare singura zi în care pot să înghesui o postare non-fotbalistică. Așa că dacă vreți să citiți despre un film bun sau cum se face dorada la grătar, vinerea e ziua.

Without further ado, luna asta am făcut un an de când m-am mutat la casă. Cred că v-am mai spus că am crescut într-un cartier decent, blocuri rusești de trei etaje construite în anii ’50, cu vecini pictori, dirijori și nomenclaturiști. Viață liniștită, mai mult verde decât beton, cam cât de idilic se putea pentru un cartier de blocuri din burta unui oraș est-european.

De-a lungul anilor 2000 cartierul a început să se schimbe. Chiriașii au luat locul proprietarilor, parcul dintre blocuri a devenit parcare, treptat instalându-se o indiferență față de tot ce era dincolo de pragul ușii. Excepție fac maidanezii, de care unora li se face atâta milă cât să le dea de mâncare, dar nu suficientă cât să-i ia în casă.

Până să ajung în Anglia, n-am înregistrat toate astea. Îmi plăcea viața la bloc și nu-mi imaginam de ce ar vrea cineva să stea la casă. Apoi am ajuns la Londra, am văzut că majoritatea blocurilor sunt locuințe sociale date de council, am văzut oameni care făceau o oră cu trenul până la servici doar pentru privilegiul de a locui în afara Londrei.

Când m-am întors acasă, unde dementul de la trei arunca cu cartofi în noi și chema poliția pentru că făceam gălăgie, epifania a fost completă. Poate viața la casă nu era chiar cel mai rău lucru din lume.

Azi, după un an de stat la casă, îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi pentru colțul ăsta de lume. Nu-mi place să dau sfaturi, dar dacă o să aveți vreodată de ales, casa bate blocul every single time.