Ceva despre Iniesta

O poveste scrisă de Filotas
Copilul avea ochii albaștri și un zâmbet șters. Păși în față, iar sandalele mici scoteau un sunet cu ecou izbind marmura rece. În jurul lui, de o parte și de alta, figuri aristocratice îmbrăcate în haine fine, șușotind sau râzând schimbând păreri și ciocnind paharele de băuturi fine.
 “Cum a fost când l-ai creat pe Iniesta?” întreba el, ajuns la picioarele tronului.
 Tatăl sau izbicni într-un râs puternic, care se sparse de pereții impunători, inundând sala ca un tunet puternic. Apoi își mângâie mustățile mari, roșii, cu degetele puternice.
 “Așa crezi, nu? Că eu l-am creat? Poate ca o plăcere pentru copii ca tine? Să se uite și să învețe cum un pui de zeu poate să crească învățând de la păpuși. Adevărul e că nu l-am creat”.
 Sala amuți. Respirațiile se opriră în gâtul tuturor celor prezenți, paji și zei și semizei și străjeri cu halebardele de aur sprijinite pe  grumaji puternici, de bivoli zirvonieni.
 “Sau nu l-am creat așa cum aș fi vrut. Știi, creația ascunde o mare de melancolie pentru că îți reamintește că viața pe care o creezi e o iluzie. De aceea le numim Păpuși, nu? Suflam în ele, ele prind viață, atomi și molecule pe care le programăm se unesc, dansează, strigă, se adună și se întrupează în ceva cu mâini și picioare ca ale noastre. Dar în esență sunt Păpuși, mânate de emoțiile și vanitatea noastră. Aici e melancolia. Viața lor e în mâinile noastre și asta e deprimant. Dar nu așa l-am creat pe Iniesta.”
 Se ridica în picioare, înalt cum era, cu părul lung peste umeri și coborî lângă copil, luându-l de umeri.
 “Hai cu mine”.
 Merseră amândoi în tăcere până la o fereastră care se deschise larg în fața lor. Munții Sibelini străluceau acoperiți de zăpada iar la poalele lor pădurile șerpuiau printre stânci și râuri și dealuri cu vegetație vie. Zeul întinse mână și din cerul limpede începură să picure culori, apoi imagini amestecate, verzi, violete, și în final o imagine ștearsă cu două Păpuși și un copil mic în brațe.
 “Ar fi trebuit să fie un simplu funcționar. A fost creat în Sectorul 3 din atomi reciclați de la Coloniile Inversate. Categoria a cincea, refolosiți, fără antimaterie. Ai învățat la școală, nu? Sau tragi chiulul pentru că eu sunt tatăl tău?” râse iar, zburlindu-i părul galben cu mâinile.
 ‘Ei bine, nu a fost așa. Ceva s-a întâmplat pe parcurs și Păpușa asta s-a transformat în altceva, ca și cum un suflu străin i-a schimbat materialul genetic’
 “Poate că atomii au fost schimbați de contrabandiști. Sau a fost o eroare în proiecție”
 “Nu, e imposibil. Nu există erori, nu pot trece de filtre. Totul este catalogat și inventariat de Mama încă de la stadiul de material cuantic. Nimeni nu poate să o păcălească pe Mama. Dar, în cazul lui, a intervenit o altă creație. Nu-ți vine să crezi, nu? Hai să ne uităm împreună. Le-am dat acest joc de fotbal pentru că este un bun indiciu pentru a-și înțelege originea. Păpuși cum sunt, foarte mulți trec pe lângă asta, considerând acest joc o frivolitate. Un moft. Haha. Dacă ar ști că se află la o pasă sau la un dribling de a cunoaște misterele propriei existențe. Nu că le-aș dori neapărat să știe că sunt niște Păpuși create prin Mamă pentru a ne da nouă un mic remediu pentru singurătatea cosmică în care trăim. Dar poate că e mai mult decât atât. Uită-te”
 Pe cer apăru el, Iniesta, alergând, apoi schimbând direcția, mingea oprindu-se brusc, apoi pornind din nou, pe o altă traiectorie.
 “Vezi? Mișcarea e cea care mi-a dat cel mai mult de gândit. Universul nostru are doar câteva modele de mișcare, toate derivând în marea Spirală. Ei bine, mișcările lui sunt…incompatibile. Mama a modelizat toate traiectoriile posibile și calculele indică un singur lucru: poate crea Mișcare în afara spiralei.”
 Copilul se agăță de pervaz, privind cu ochii holbați. Văzuse de multe ori Jocul, și de fiecare data ceva îl atrăgea, ceva străin și distant dar în același timp cald și prietenos. Ar fi zis că e o chemare.
 “E ceva în plus acolo, o acoladă, un transfer, un cod neștiut. Asta e cealaltă creație despre care ți-am vorbit. E stupid, nu? Să auzi din gura unui Zeu că există o altă creație despre care nu știe nimic?”
“Ce se intampla acum cu el?”
 “Din păcate parametrii lumii în care trăiește rămân la fel. E o Păpușă, atomii au legile lor, timpul trece și pentru el și acum a obosit. Va părăsi jocul ca toți ceilalți. Problema e că celelalte Păpuși încep să-și dea seamă că ceva nu este în regulă. Nu ei neapărat, pentru că nu au decât o conștiință programată, dar atomii din ei vibrează parcă și asta se transfera în intuiție. Îl privesc și parcă realizează că Iniesta nu e din lumea lor. Numesc asta Magie. Deocamdată o numesc și trec mai departe, la alte povești. Dar Iniesta rămâne. E o speranță, nu?”
 “De ce avem nevoie noi de speranță?”
 “Nici nu știu dacă avem. Dar îmi doresc. Știi, speranța e ca o nouă creație despre care nu știi nimic. Îți dă un sens. Și avem nevoie de un sens, nu? Chiar când ne-am bătut cu Zilonii și din carnea lor am creat-o pe Mama, am avut nevoie de Speranță să știm că mai e ceva dincolo.”
 Imaginile se schimbă, Iniesta apare cu capul plecat, așezat la o masă în fața reporterilor. Vorbește și plânge.
 “De ce plânge?”
 “Plânge pentru că îi pasă. Plânge pentru că este liber. Și plânge pentru că știe că pierde ceva. Plânge pentru el și plânge pentru noi. Noi nu înțelegem plânsul, credem că e doar un act mecanic de autoregulare emoțională, transferat prin circuitele Mamei către atomi, organizați în molecule și țâșnind prin glande din ochi de Păpușa și pe obraji de Păpușă. Dar plânsul lui nu e la fel. Atomii nu sunt organizați de Mamă, urmează aceleași mișcări ciudate.”
 “Poate Mama învăța ceva de la Iniesta?”
 “Mama nu mai poate învăța nimic. Ea nu poate explica nimic pentru că a respectat toate filtrele creației când l-a creat”
 Copilul privea și încerca să înțeleagă. Păpușa din fața lui avea ochii roșii.
 “Tata…Eu am fost creat prin Mama?”
 Zeul îl privi zâmbind.
 “E prea devreme să vorbim despre asta. Bucură-te că încă nu știi foarte multe lucruri. Când vei ajunge să le cunoști, poate că îți vei dori să trăiești fără ele..  Uită-te la Iniesta, învață de la el. E o poartă de undeva și poate e momentul să învățam și noi ceva de la Păpuși. Hai, vino, am un cadou pentru tine”
 Ochii copilului sclipiră și își urmă Tatăl într-o cameră alăturată. Doi valeți le deschiseră ușă și înăuntru, pe o masă, copilul văzu o minge.
 “Hai, du-te. E timpul să participi la joc”
 O ridica de pe masă iar greutatea era plăcută. Forma sferică era forma lumii lor. Era forma Mamei, pântecul creației.
 “Începe Jocul. Du-te în grădini”
 Își ascultă tatăl și o zbughi pentru a-și întâlni prietenii. Într-o zi îi va urmă tatălui sau la Tron, dar până atunci trebuia să cunoască jocul Păpușilor. Își îmbrăca tricoul cu numărul 8 pe care scria cu litere mari Iniesta și ieși pe porțile palatului. Își aminti ca Păpușile consideră acest număr infinit, dacă îl scriu răsturnat pe orizontală. Era fericit.