De vreo săptămână tot vreau să vă întreb: ce imnuri vă plac dom’le de la Mondialul ăsta?
Eu merg tot pe alea clasice. Pentru cel al Italiei mai ales am o slăbiciune. Are un început banal, jumătate de minut nu se întâmplă mare lucru, dar când încep versurile şi auzi un stadion cântând… Fratelli d’Italia, l’Italia s’è desta…Vorba lui Motty, dacă imnul asta nu te mişcă, n-o să te mişte niciunul.
Apoi mai e cel brazilian, mult mai marţial şi mai alert, pe care mi-l imaginez dirijat un moşulică transpirat cu chelie tip Bobby Charlton. Nu ştiu exact de ce-mi place imnul asta, l-oi fi asociat subconştient cu fotbalul-şampanie al canarilor.
Marseilleza e probabil cel mai recognoscibil imn. Pare imnul unei naţii care nu se predă niciodată, nu al uneia care flutură steagul alb cu prima ocazie.
Surpriza acestei ediţii, şi vă rog să nu credeţi că am un fetiş cu ţara asta, e imnul lui Chile. E viu şi vibrant, şi după primele 20 de secunde deja îţi vine să spui: „Trebuie să ajung în Chile!” Iar versurile nu te fac decât să cauţi mai repede biletele de avion:
Puro, Chile, es tu cielo azulado
Puras brisas te cruzan tambien.
Y tu campo de flores bordado
Es la copia feliz del Eden.
Şi totuşi nici unul din cele de mai sus nu-mi face pielea de găină cum face „God Save the Queen”. Când l-am auzit cântat din 90.000 de piepturi pe New Wembley mi s-au muiat genunchii. E puternic şi are un aer de nobleţe, ca toate imnurile bune.