Alex

PressOne

September 21, 2015 00:38September 21, 2015By AlexIn Jurnalism

Despre PressOne

“…when bad men combine, the good must associate; else they will fall, one by one, an unpitied sacrifice in a contemptible struggle.” – Edmund Burke

Pe la începutul lui mai, ajuns acasă după fotbal într-o vineri seara, am văzut un apel nepreluat de la Mihnea Măruță. L-am sunat înapoi. Mi-a spus despre un proiect care părea un pic prea frumos ca să fie adevărat. Câteva săptămâni mai târziu, am fost la Cluj și m-am convins că e adevărat. De atunci tot muncim la treaba asta care se cheamă PressOne.

Ce va fi de acum încolo, dacă se va ridica la nivelul așteptărilor, dacă va avea succes sau dacă va fi doar un alt site bine intenționat de care nu știe nimeni, nu pot să vă spun. Ce pot să vă spun e că avem un investitor de bună credință, un redactor șef integru, și o echipă mică de jurnaliști/fotoreporteri/developeri buni. Nu e puțin lucru.

Despre ce caut eu la PressOne

Mihnea căuta un reporter local pe Iași, nu unul sportiv. Să fac ce făcusem de-a lungul timpului, adică să scriu despre fotbal, nici nu s-a pus problema. Așa că am tot schimbat mailuri încercând să vedem cum aș putea să mă integrez în acest proiect.

Îmi place să scriu, dar următorul Viorel Ilișoi nu sunt. Mintea mea merge pe bază de argumente, nu de povești. Lui Mihnea i-a plăcut ce am făcut pe Locuri Comune și așa am ajuns la ideea unui newsletter zilnic de știri. E un format pe care îl înțeleg binișor și ceva ce simt că are are valoare într-o cultură saturată de informații irelevante și efemere. Citesc mai multe texte online decât majoritatea oamenilor și știu că 98% din ce se publică e gunoi, dar mai știu și că există și oaze de civilitate și dezbatere inteligentă și aș vrea ca mai multă lume să afle despre ele. Revista Pressei e doar un email, dar dacă emailul ăsta face viața cititorului doar un pic mai ușoară sau mai plăcută, atunci mi-am făcut treaba

Dincolo de newsletter, care o să fie principala mea responsabilitate, e un free-for-all: explainere, jurnalism local și o serie despre cafea. Am fost aproape să deschid un chioșc de cafea anul trecut, și dacă tot nu s-a întâmplat măcar să put that knowledge to good use.

Despre presa românească

Asta se întâmplă acum: prin deprofesionalizarea presei: bârfa se ridică la rang de adevăr. Cu asta avem de-a face. Voi o să încercaţi să lămuriţi o situaţie. Veţi fi striviţi! Ăsta e amurgul presei. – Cristian Tudor Popescu

Nu eram un cititor de presă românească înainte să-mi devină parte din fișa postului. Doar Dilema, DoR și vreo două-trei bloguri. Lumea cu care vorbesc e dezgustată de ce vede pe siturile mari de presă, de articole și comentarii și reclame și cross-porno-uri, dar să vezi ca jurnalist cum meseria pe care ți-ai ales-o se dizolvă de la an la an e… gutting, ăsta e cuvântul care-mi vine în minte.

Prăbușirea veniturilor ziarelor n-a făcut decât să dea pe față venalitatea oamenilor de presă, de la patroni, la manageri, la ziariști. De-acum știți că nu văd presa doar ca pe un business și un business ca ceva care există doar ca să maximizeze profitul. Însă chiar dacă ar fi așa, umflatul traficului cu orice preț se arată a fi o decizie de business catastrofală acum când valoarea spațiului de publicitate online tinde spre zero.

Despre jurnalism ca vocație

Write without pay until somebody offers pay; if nobody offers within three years, sawing wood is what you were intended for.” – Mark Twain

Când am dat la jurnalism habar n-avem ce înseamnă jurnalismul. Aveam doar o oarecare înclinație către scris, îmi plăcea fotbalul, și gazetăria sportivă părea o meserie agreabilă, judecând după carțile lui Ioan Chirilă. Asta era în 2005, fix acum zece ani. Dar în ăștia zece ani presa s-a schimbat mai mult decât în cei 100 de dinainte. Puține industrii de-a lungul istoriei au fost “disrupte” atât de violent într-un timp atât de scurt.

În ultimii doi ani am căutat să înțeleg cum funcționează presa, și cred că am o idee destul de bună, even if I say so myself. Însă cu cât înțeleg mai bine direcția în care se duce jurnalismul, cu atât mă văd făcând altceva pe termen lung.

Îmi dau seama că sunt inadecvat pentru industria asta nu doar prin temperament dar și prin felul meu de a înțelege lumea și viața. Așa că atunci când primesc sfaturi despre ce-ar trebui să fac, care în general implică compromisuri de un fel sau altul, întreb două lucruri: (1) Înțelegi jurnalismul mai bine decât mine? și (2) Avem aceleași idei despre ce contează în viață? Răspunsul nefiind aproape niciodată “da” la amândouă întrebările sunt în situația de a refuza să primesc sfaturi legate de carieră. Nu e vorba de mândrie, doar că nu pot să-i las pe alții să ia deciziile astea pentru mine.

Despre griji

The web is bad for writers, he said, who are too exhausted by the pace of an endless news cycle to write poised, reflective stories and who are paid peanuts if they do. It’s bad for publishers, who have lost advertising revenue to Google and Facebook and will never make enough from a free model to sustain great writing. And it’s bad for readers, who cannot absorb information well on devices that buzz, flash and generally distract. – John R. MacArthur

Șansa de a fi parte din ce se întâmplă la PressOne a fost de nerefuzat. Și am de gând să pun tot ce știu să fac în slujba acestui proiect. Dar dincolo de asta, exista presiuni structurale legate de ritmul frenetic de publicare în online, care fac scrisul edificator dificil și care duc inevitabil la burnout. Asta e ceva la care mă gândesc destul de mult.

Alt lucru la care mă gândesc e că oamenii în general n-au timp pentru cuvinte, idei și cultură, iar cei care au caută lucrurile astea în cărți și eventual în reviste. Nu e o întâmplare că lumea plătește cu bucurie pentru cărți și reviste, dar nu pentru ziare devenite situri. Genul de scris pe care-l găsești în cărți și reviste are substanță pentru că autorii au destul timp să gândească, să scrie și să revizuiască. În online, bagi cărbuni ca să-ți faci norma zilnică de articole, ca situl să-și facă norma de vizualizări și de like-uri. Nu știu cine are de câștigat din asta, oricum nu tu, ca cititor.

Avoid Mount Stupid pic.twitter.com/PrtPoRX3xJ

— Steve Case (@SteveCase) September 15, 2015

Grija mea nu e că n-o să facem treabă bună, ci că s-ar putea să nu fie de ajuns. Nu numai că nu există un model de business validat pentru jurnalismul online, dar în România nu sunt semne că există o piață care să susțină jurnalismul de calitate. În privința asta nu-mi pierd speranța, dar nici nu sunt optimist.

Nu vreau să vă spun că o să facem și o să dregem. Am devenit destul de umil și prudent în privința limitelor mele, dar și ale jurnalismului. Nu am acea încredere temerară în puterea poveștilor, cred că e mai mult mitologie decât realitate. Cât despre proiecte grandioase, era o vreme când Adevărul urma să fie o fabrică de conținut, dar a ajuns un site porno în insolvență. Talk is cheap. Dacă scrii nu doar pentru bani, sau pentru faimă, sau ca să manipulezi, tot ce poți să faci e ce zice Ian McEwan :

I don’t know how to best describe what I do except to say you should work honestly, patiently, true to what you think is right, and hope that other people see the world the way you do.

Juventus – Barcelona 1-3

June 7, 2015 22:18June 7, 2015By AlexIn Liga Campionilor

Am simțit nevoia să mai văd o dată finala, care s-a derulat prea repede printre halbele de bere de aseară. Câteva gânduri, la rece:

Juventus e flatată de faptul că a avut șansa să egaleze în minutul 55. Barcelona putea să se ducă în 2-0 încă din primul sfert de oră, până la capătul primei reprize sau oricum în începutul celei de-a doua. Că n-a făcut-o e neverosimil, dar până la golul lui Juventus, Barcelona a avut șase ocazii clare. Juve nu avusese nici una până să marcheze.

Vidal a intrat în meci ca un taur care a văzut rosu și a fost aproape să-l vadă la propriu. După cinci faulturi în primele 20 de minute a fost nevoit să-și reprime agresivitatea și asta cred că a costat-o pe Juventus.

dacă împărțim meciul în șase reprize de un sfert de oră, Juventus pierde categoric cinci din ele, și o câștigă pe cea dintre golul lui Morata și golul lui Suarez. Acele 10-12 minute au fost singurele când altceva decât o victorie clara a Barcelonei a părut plauzibilă. Timeline-ul whoscored reflectă destul de bine asta:

nu mă uit la Serie A, dar impresia mea e că Barcelona e călită de competitivitatea campionatului într-un fel în care Juve nu e. Barcelona are în Real, Atletico, Valencia și Sevilla adversari de clasa lui Juventus, dar nici o echipa din Italia nu putea s-o pregătească pe Juve pentru intensitatea pressingului și viteza paselor de aseară. După gol, Barcelona a jucat zece minute de fotbal violent de ofensiv în care ar fi trebuit sa rezolve meciul.

se vorbește mult despre linia Messi-Suarez-Neymar, e firesc, dar aș spune că mișcările din spatele lor au contat mai mult în evoluția echipei în acest sezon. Barcelona avea nevoie mai mare de cineva ca Rakitic decât de cineva ca Suarez. Anul trecut, Atletico elimina o Barcelona care-l avea în poartă pe Pinto, în apărare pe Bartra, alături de blazații Pique și Dani Alves, pe Fabregas așezat cu 20 de metri mai sus decât trebuia. Transferurile inteligente și etica impusă de Luis Enrique au reglat problemele defensive care o făceau vulnerabilă pe Barcelona.

apropo de asta, chiar și în cele mai bune sezoane ale lui Guardiola, Barcelona suferea la cornere și contra-atacuri. Că Barcelona a devenit cea care-i face pe alții să sufere la aceste faze, asta e o mărturie a muncii lui Luis Enrique și a staffului său. Barcelona nu e echipa perfectă, dar e completă și asta e de ajuns.

mi-aduc aminte de ce spunea Jock Stein înaintea finalei Cupei Campionilor cu Inter din 1967 și mă gândesc că Barcelona de aseară s-a apropiat de idealul antrenorului scoțian:

We feel we have a duty to play the game our way, and our way is to attack. Win or lose, we want to make the game worth remembering. Just to be involved in an occasion like this is a tremendous honour and we think it puts an obligation on us. We can be as hard and professional as anybody, but I mean it when I say that we don’t just want to win this cup. We want to win it playing good football, to make neutrals glad we’ve done it, glad to remember how we did it.

Cronica lui COYS de la finala Cupei Ligii

March 3, 2015 11:12March 3, 2015By AlexIn Corespondente

‘Ricky Villa. And still Ricky Villa’ sună unul din cele mai celebre comentarii tv a unei finale pe Wembley, cunoscut oricărui fan englez care se respectă. Cu atât mai mult mie, fanul unei echipe care a câştigat campionatul Angliei de tot atâtea ori ca Huddersfield, însă a făcut istorie pe Wembley. Tocmai de aceea am aşteptat prima mea finală cu aceeaşi senzaţie pe care o aveam cu vreo 20 şi ceva de ani în urmă la primele întâlniri romantice. Şi cu aceeași întrebare în cap: va veni la întâlnire? Sau varianta fotbalistică: will they turn up?

Nu e FA Cup, dar şi ruda săracă merge. E tot Wembley, adică ultimele două cupe câştigate şi ultimele patru prezenţe în finală. Oh, şi am concurenţă acerbă pentru întâlnirea asta – premiantul clasei şi cel mai bogat elev al clasei, băiatul unei familii mixte ruso-portugheze pentru care money is no object în vreme ce eu strâng vouchere de Nandos.

După o ploaie demenţială şi o vreme mizerabilă sâmbătă, duminica a debutat cu un soare orbitor. M-aş îmbrăca mai subţirel, cu tricoul Spurs peste hanorac, dar… Fast rewind: 1 ianuarie când mă pregăteam să plec de acasă cu nevasta la meciul cu ermm… Chelsea, îmbrăcat tradiţional cu tricou Spurs peste hanorac Spurs, fular Spurs şi fes Spurs. Nevasta contrariată: “Ce-i cu atâţia cockerei? Dă jos tricoul!” M-am supus şi am câştigat uluitor. Ce a urmat a fost că nu am mai pierdut nici un meci acasă anul asta calendaristic aşa că ţinuta obligatorie e doar hanorac, fular şi fes Spurs. Nu ştiu alţii cum sunt dar eu ţin la din astea. Prea cald afară, dar fesul se ia în buzunar la geacă. Mă întreb ce-o să fac prin mai.

La gară era plin de fani Chelsea, sudul Londrei e zona lor, însă sunt alb caucazian, deci am loc în tren. La stația Victoria devine și mai problematic, se înaintează extrem de greu întrucât pe lângă navetiștii tradiţionali cu valize şi fanii Spurs şi Chelsea e plin şi de fani Arsenal care se duc la meciul cu Everton tot cu Victoria line. Un moment de civilizaţie întâlnit probabil doar în Anglia în zilele noastre: trei seturi de fani londonezi intrând concomitent la metrou absolut fără nici un incident, huliganismul e doar o excepţie şi nicidecum regula, cum era în trecut.

La Baker Street trecând pe Metropolitan, trenul deja îşi schimbă nuanţa, tot albastru dar navy blue, Wembley Park e zona unde se strâng fanii Spurs şi unde au fost desemnate pub-urile “vizitatorilor”. Oricât de pacifişti ar fi fanii la metrou e greu de imaginat că pot coabita în acelaşi pub după câteva fluide. Trenul e destul de liniștit totuşi, toţi sunt cu ochii în telefoane şi nu-ţi trebuie un exerciţiu de imaginație ca să-ţi dai seama ce s-a întâmplat când se aude un f**k colectiv. “F**king City, they only turn up when they play us” îşi varsă unul năduful.

Gata, am ajuns, şi se dă semnalul: “Yiiid Armyyy” din toate părţile, deja e atmosfera de meci. Mă îndrept spre The Torch, e locul de întâlnire cu vecinul meu tradițional de peluză de pe WHL, Arif. Am întemeiat amândoi un grup ca să mergem împreună la meciuri şi am reuşit să mai corupem câţiva. Din păcate Arif n-are destul de multe puncte de loialitate pentru finală astfel încât se prezintă doar la pub, împreună cu prietena lui. Nu e greu să descoperi pubul cu pricina, se aude de la distanţă mare că fost ‘taken over’ aşa cum le place englezilor să spună. O reminiscenţă a trecutului istoric – ai cucerit un pub în terenul inamicului.

Se cântă chant-urile tradiționale: ‘Spurs Are On Their Way To Wembley’ si noul hit la moda pe WHL, ‘Everywhere We Go, It’s the Tottenham Boys Making All The Noise’.

Îmi încalc deja tradiția de a bea doar o singură bere înainte de meci. Dus de atmosferă și de Arif (“Let’s get the beers in”) realizez că am ajuns deja la a patra, într-un timp relativ scurt. Atmosfera se încinge, urmează un alt hit la modă: When I Was A Little Boy, My Mom Gave Me a Little Toy, An Arsenal Fan, On a String, She Told Me To Kick His F**king Head In. Apare și o fumigenă albastră, paharele de plastic zboară peste tot,la fel ca berea.

E timpul să plecăm spre Wembley, ne intersectăm cu ceva grupulețe de fani Chelsea, ocazie pentru taunting-ul de rigoare “No noise, from the racist boys, no noise from the racist boys”.

Pe aleea spre intrare ne întâmpină Pocchettino.

Stadionul e nou, modern, se urcă pe benzi rulante, fanii cântă din toți plămânii (Everywhere We Go, ce altceva?). Am bilet în zona A, un coleg de serviciu e în zona E, din păcate (sau din fericire) evit încă o bere. Schimbăm mesaje (“Have a good game COYS”) și intru pe stadion. Wow, vizibilitate mult mai bună decât mă așteptam, la fel ca pe San Siro și mult mai bună decât pe Nou Camp, ca sa iau reper alte stadioane mari pe care mai fusesem.

Ceva mă face să mă întorc în interior (cele 4 beri oare?) și înapoi în incintă fac încă o nefăcută. La meciul cu Chelsea de Anul Nou nu am cumpărat programul de meci din cauză că am ajuns cu întârziere. De atunci n-am mai cumpărat la nici un meci și nu am pierdut. Insă necuratul zice: e finală pe Wembey, iți trebuie programul de meci. Sigh.

Stadionul se umple însă nu are rezonanța lui Allianz Arena. Se cântă însă nu are o acustică formidabilă. Pare chiar tăcut și fără suflet. Ai grijă ce-ți dorești… Oare chiar vrem un stadion din ăsta nou în locul WHL? Pe de altă parte, Allianz Arena e un stadion extrem de vocal, unde un singur om care cântă lasă impresia unei galerii de 20.000. Lucru nemtesc, care mă face să sper că putem avea un stadion cu suflet.

Imaginile ni-l arată pe Mourinho. După transmisiunea tv pare că portughezul ne este gazdă la petrecerea lui. Poch e arătat doar când e îmbrățișat melodramatic de Mou. Cine mai e si ăsta?

Se intonează imnul, dezamăgitor pentru un God Save The Queen deși toți din jurul meu cântă. Se flutură stegulețe. Cei de la Chelsea sunt mai activi la asta. Necesită îndemânare la rotirea incheieturii, care îndemânare se capătă exersând, explică cineva din jur.

Echipele sunt pregătite de debut, se anunță componența. Fluierăturile la adresa lui Fabregas sunt acoperite doar de cele la rostirea numelui lui Terry. “John Terry, Your Mom’s a Thief, John Terry, Your Mom’s a Thief” se cântă ca de obicei când joacă fundașul lui Chelsea.

Meciul începe bine pentru noi. Observ o concentrare atipică Spurs, plimbăm mingea bine însă doar posesie. Totuși, lovitură liberă.
Se dă semnalul la “Erikssen, sen, sen, he’s our number 23, Erikssen, sen, sen, came to play for AVB, to the left, to the right, he’s our midfield dynamite, when he plays for Lilywhites, he makes Ozil look like shite”.

Christian trage în bară, nu mai descriu urletul colectiv de frustrare. Jocul merge, se poate, însă nu pot să nu mă întreb: sigur nu e exact cum își dorește Mourinho desfășurarea meciului? O echipă de Bentalebi&Masoni atacând o echipă în care și Drogba a fost cândva fundas lateral și unde oricine face faza defensivă. Costa provoacă întruna, Dier nu rezistă și ia galben. Uff, nici măcar nu au trecut 45 de minute, ce faci, Eric?

Se apropie pauza și ocazii n-au prea fost în afară de ale noastre, Chadli sare însă greșit la minge și îl faultează pe Ivanovic cred. Ufff, mi-e frica de faze fixe la Chelsea. Jucătorii protestează însă a fost fault. A fost exact în zona mea de vizibilitate. Danny Rose nu reușește decât sa șteargă mingea și unul de-al lor înscrie. Nuuu!!! Ma prăbușesc în scaun, nu se poate asa naivitate.

Fluierăturile domină fundalul sonor,.Cine putea sa înscrie dacă nu Terry? Trebuie să trăiești atmosfera asta ca să înțelegi de ce-l urăști pe JT. Imediat după gol suntem groggy și noroc cu Hugo ca ne salvează de un alt gol ca și făcut, tot la o lovitură de cap. Se merge la cabine. Încerc o conversație cu vecinii de scaun. 1-0 pentru ei a fost și în 2008. Da, dar era Berbatov, Kane e ținut bine azi. Eriksen egalează în minutul 89. We’re all good, ne incurajează cei de pe rândul din față.

Repriza a doua începe parcă mai prost. Chelsea încep să joace, fără a creea pericol, insă au pus stăpânire pe mijloc, nu prea mai trecem de centru. Dar e pentru o scurtă perioadă. Revenim în atac, ce-i cu pasa asta tâmpită? N-am timp să mă dezmeticesc, mingea e la noi în careu în partea cealaltă de stadion. Sut și gol?!? Nu se poate, Hugo nu poate primi gol din poziția aia, ilaritate în zona mea de tribună. Mă uit pe reluări pe jumbo screen și totul se lămurește. Altă deviere, cât ghinion să avem?

Am revenit de la 0-2 cu West Ham, poate o facem încă o dată? Cum zice cântecul: Spurs will gonna do it again, the boys from Tottenham, the boys from WHL. Publicul se trezește la viată. “Everywhere We Go” plus mult mai cunoscutul “When the Spurs Go Marchin In”.

Dar oamenii lui Mou știu cum să apere un rezultat. Atacam în valuri, vorba clișeului, însă nu iese nimic. Echipa asta a lui Poch ne-a învățat prost – să speram si la 0-2. Nu cu mult timp în urmă și un 0-1 era imposibil de remontat. Ultimele minute și încă sper într-o minune, e clar ca am fost convertit. Come On You Spurs, lovitura libera din pozitie excelenta pentru Erikssen. Nuuu, de ce rapid? Mai bine ca la rugby unde iei cele trei puncte sperând într-o alta ocazie de drop. Ne grăbim aiurea și ratăm o altă oportunitate.

Se duc si minutele de prelungire, s-a terminat, fluierul sună greu și realizez că am pierdut însă nu e sfârșitul lumii. Găsesc puterea să aplaud împreună cu cei din jurul meu. “Surely it’s the next year” și mă îndrept spre ieșire. Nu pot să asist la premiere, desi îmi dau seama ca ar fi un gest frumos față de jucători să nu fie singuri când iau medaliile învinșilor. Oricum o altă atmosferă decat pe WHL. Nu foarte vocală, însă măcar nu a mai fost acea tensiune unde orice pasă greșită e însoțită de apostrofări. Măcar pentru asta a meritat Wembley-ul.

Drumul înapoi spre stație îmi închipuiam că va fi unul deprimant, însă Everywhere We Go e molipsitor. La un moment dat ne oprim toți și lumea cântă ca si cum am fi câștigat, și mai tare decât înaintea meciului. Thanks, Spurs! Abia aștept să mai aud de Mickey Mouse Cup, I love Cup finals at Wembley!

La metrou lumea începe să recunoască: not enough quality, but this group could develop into something special. Care e și părerea mea, însă numai dacă mai adaugăm și ceva calitate. ‘Everywhere We Go’ se aude din partea cealaltă a vagonului însă cel care cântă falsează atât de mult încât toată lumea se destinde și rasul e contagios. “What was that about mate, the remix?”

Mi-am fixat revederea cu Wembley la anul. Cupele astea sunt atât de speciale in Anglia, cum o spune și cel și mai special în programul de meci. An English Cup Final is something special, an English Cup final at Wembley is even more special, an English Cup final won at Wembley is the most special. Rămâne să vad la anul cum e cu ultima.

Locuri comune

January 7, 2015 13:00January 7, 2015By AlexIn Recomandari

Să vă spun cum s-a întâmplat. După sezonul cu paywallul, am scris tot mai rar despre fotbal, mai mult din inerție. Încă îmi place fotbalul. Încă îmi place scrisul. Dar nevoia de a scrie despre fotbal s-a disipat.

Când am făcut-o, am scris despre jurnalism și lucruri bune făcute bine, dintr-o nevoie terapeutică de a înțelege ce s-a întâmplat nu doar cu modelul de business al presei, cât mai degrabă cu marfa care pleacă din tastaturile ziariștilor și ajunge pe ecranele oamenilor. Asta ma ținea treaz noaptea. Cum a devenit cititul pe Internet o experiență atât de copleșitoare? Si m-am tot întors la explicația lui Alexis Madrigal:

It is too damn hard to keep up. And most of what’s out there is crap.

Dacă e să înțelegi ceva din hărmălaia online, ai nevoie de un mecanism de filtrare. Cu cât am învățat sa folosesc noile filtre, feeduri și newslettere și liste de twitter, mi-am dat seama că dracul nu e atât de negru. Internetul a amplificat semnalul în aceeași măsură cu zgomotul. Netul a ruinat jurnalismul, dar tot netul facilitează descoperirea și publicarea scrisului bun într-un fel care n-a fost posibil până acum zece ani. Ca ziarist, niciodată n-a fost mai rău. Ca cititor, niciodată n-a fost mai bine.

Cine citește de plăcere știe că se întâmplă să dai peste un text atât de bun încât te face să-ți spui “Așa e. Așa stau lucrurile”. După care vine impulsul firesc de a da mai departe. Ca să se știe. Felul meu de a da mai departe a fost să recomand pe blog sau pe pagina de facebook a blogului unele din lucrurile pe care le citesc. Dar am rămas cu frustrarea că recomandările astea se pierd în devălmășia online.

Așa că la fel ca acum cinci ani când am pornit anglofilul, mi-am făcut damblaua. M-am întrebat ce-mi place și ce detest în online și am distilat răspunsurile până am ajuns la ceva ce nu mi-ar fi rușine să am la bookmarks. Nu e ceea ce se cheamă un proiect online ambițios. E ce am simțit că pot să fac în limitele timpului și energiei de acum și ce mă văd făcând în următorii ani.

Un site deliberat minimalist, monocrom, fără reclame, fără pagină de facebook, fără comentarii. Doar o metodă simplă și elegantă de a recomanda lucruri bine scrise. Eu le zic locuri comune. Dacă v-au plăcut casual friday-urile de pe vremuri, sper să vă placă și locurile comune.

Răsfoind colecţiile de Gazete ale anilor ’20 şi ’30 am descoperit o presă mai modernă decât mi-aş fi imaginat. Titluri tabloide, reportaje despre Everton şi Liverpool, reclame la Skoda. Presa sportivă interbelică nu era perfectă, dar era liberă.

Totul se schimbă în 1945. Comunismul vine ca un buldozer peste tradiţia şi cultura sportului românesc. Footballul adus pe maidanele Colentinei de expaţii englezi e confiscat de maşina de propagandă comunistă.

Din 1945 şi până în 1950 sportul românesc trece printr-un fel de rebranding sovietic, o “innoire totală a mişcării sportive româneşti”. Gazeta Sporturilor face loc Sportului Popular, ziar editat de UTC-ul lui Nicolae Ceauşescu.

Presa de sport devine unul dintre principalele canale de propaganda, iar ziaristul sportiv are sarcinile bine trasate.

Cel care nu se integrează pe această linie dreaptă, cel care se abate de la această cale, care, singură îl pune în slujba poporului, NU ARE CĂUTA PRINTRE NOI. Ziaristul sportiv are şi el bine trasată această linie. Ziaristul sportiv are şi el aceleaşi sarcini şi aceleaşi răspunderi. (…)

Rezistenţa aceasta activă, care caută să se cramponeze de haos şi de anarhie, pentru a zăbovi o ora mai mult în mijlocul nostru, este de prisos Domnilor. (…) Va veţi înşela şi această eroare o veţi plăti foarte scump. (…) Cei cari fac altfel se situează în tabăra reacţiunii şi vor fi daţi la o parte. Cei în cauză vor înţelege!

Limba vioaie din perioada interbelică e înlocuită de limba de lemn a partidului.

Fotbalul englez este înlocuit de cel sovietic în paginile ziarelor, ca urmare a “politicii cu faţa la Răsărit”.

Cel mai rău din toată povestea ies cluburile mari, de tradiţie, care nu supravieţuiesc “fair-play-ului financiar” impus de statul comunist. Prin faptul că-şi plătesc jucătorii ca să joace fotbal, cluburile mari sunt asemănate în presă cu “stăpâni feudali care au sclavi”. Dacă vă aduce aminte de o replică dintr-o dezbatere televizată, e doar o coincidenţă.

Cluburile mari sunt demolate in cativa ani si astfel se face loc pentru noile echipe sindicale.

Dintre echipele sindicale care le-au inlocuit pe cele de tradiţie, una avea să fie sprijinită mai mult decat celelalte.

Cei care se împotriveau noii “orânduiri” erau deveneau hitlerişti, fascişti, dusmani ai poporului, o “clică reacţionară” pe care avea să-i aştepte o “epuraţie severă”.

Din fericire, situaţia nu este atât de disperată. Nu este disperată fiindcă nu există numai “cluburi mari” şi nu există numai conducători înveteraţi în practică zilnică a potlogăriilor. Mai există şi o altă lume a football-ului românesc. Este armata celor anonimi care se îngroaşe (sic) zilnic, cu noi voluntari. (…) Pe ei se bazează nouă conducere populară şi democratică a sportului românesc.

Exemplul destructiv şi perimat al rutinierilor demodaţi nu va putea infectă această nouă generaţie, fiindcă oamenii noi sunt înarmaţi cu un ochi care vede şi cu o minte limpede care nu se lasă înşelată de minciuni. Dar mai au şi un pumn care ştie să sdrobeasca pe acei, cari încearcă să tulbure apele limpezi fie şi numai ale sportului românesc de mâine.

Privind ziarele astea vechi, m-am întrebat cum trebuie să se fi simţit suporterii Venusului, Chinezului, CFR-ului sau Ripensiei, întorşi din război şi văzându-şi peluzele, echipele, birturile şi ziarele confiscate de ruşi. Tot fotbalul pe care-l ştiau, dispărut într-o gaură neagră a istoriei.

M-am simţit recunoscător pentru vremurile de acum, cu bloguri şi twitter şi fotbal văzut în HD. Mă gândesc că, orice ar fi, acolo n-avem cum să ne mai întoarcem.

Şi ies cu câinele la plimbare pe Copou. Pe stradă trece o maşină cu un megafon din care se aude tare dar înfundat “Noi suntem români”. Pe trotuar e o tarabă care împarte brichete roşii trecătorilor. “Daţi-mi două, domnişoară, să am şi pentru aragaz”.

Lest we forget, zic englezii.