În anii ‘30 Gazeta Sporturilor a publicat un serial despre începuturile fotbalului românesc, povestite de Costică Rădulescu, antrenorul naţionalei României la primele trei ediţii ale Cupei Mondiale.
Rădulescu povesteşte cum a descoperit jocul de fotbal, pe când era elev în Bucureşti. Copiii, “obişnuiţii câmpului” se trezesc dintr-o dată că maidanul pe care jucau oină duminica a fost redecorat cu stâlpi de lemn şi linii de var. Nu înţelegeau de ce oina are nevoie de asemena instalaţii aşa că şi-au atârnat hainele de stâlpi, care de fapt erau barele porţilor de fotbal.
Următorul paragraf e o fereastră către primele meciuri improvizate pe pământ românesc:
Aruncând o privire spre latura câmpului dinspre Şosea, zăresc apropiindu-se de noi un grup de aproape douăzeci de persoane. Ce mi s-a părut extrem de ciudat, era faptul că deşi păreau oameni mai în vârstă, purtau pantaloni scurţi.
În scurt timp, oina românească a fost înlocuită de cea englezească, adică de ciudatul sport numit football.
În ziua când am văzut pentru prima dată jucându-se football, s-a produs o revoluţie în eul meu sportiv. Nu mă mai gândeam la sportul englezesc. (…)
Jocul socotit de noi oină englezească începea să ne intereseze. Urmăream cu atenţie deşi totul ne făcea impresia unei complicaţii fantastice. Între alte nedumeriri, cea mai mare, fu imposibilitatea ca în timp ce zece inşi se căznesc să lovească mingea cu piciorul, un al unsprezecelea – portarul – îşi permite s-o atingă cu mâna. (…)
Simţeam o nespusă plăcere, din aceste exerciţii, şi mă credeam îndreptăţit atunci când mă întrebau prietenii dacă merg la joc cu ei să le răspund că “nu mai joc decât football”. (…)
Primele cluburi bucureştene s-au numit Colentina, Bukarest, Marathon sau Olympia. La fel cum s-a întâmplat în toată lumea, cei care au răspândit jocul au fost cei pe care astăzi i-am numi expaţi.
Tot ce s-a făcut în acea perioadă pe tărâm sportiv a fost opera străinilor. În special englezii au jucat un rol foarte important. Cu concursul câtorva tineri reîntorşi din străinătate, au putut face o adevărată opera sportivă.
Dacă vă par poveşti desprinse din alte vremuri, daţi-mi voie să vă conving că prea multe nu s-au schimbat totuşi de atunci.
De pierdut, naţionala pierdea şi atunci.
La fel ca şi acum, după înfrângeri presa căuta explicaţii. Să fie lipsa de talent sau de experienţă?
Altele sunt cauzele. Cea mai importantă este lipsa unei pregătiri metodice – ca de pildă în Germania şi Italia – a echipei naţionale – pe care o înlocuieşte la noi improvizaţia de ultim moment.
Cealaltă cauză eternă era “problema selecţiei”.
De fiecare dată, ziarele, opinia publică, şi o parte din oficiali şi-au mărturisit revolta stârnită de lipsa de competență cu care au fost întocmite – aproape mereu – echipele noastre reprezentative.
The more things change…Dacă acum ne plângem că ne-am procopsit cu un selecţioner ca Piţurcă, în anii ‘30 problema era tocmai lipsa unui selecţioner. Selecţia era făcută de o “comisiune” tocmai pentru că nu aveam un antrenor adevărat.
Nu s-au găsit decât competenţe fracţionate. Ciosvârte de competenţe pentru ciorba selecţiei, sortită astfel să fie mereu ciorbă de potroace, cu un gust foarte acru, uneori, pentru bietul prestigiu al fotbalului nostru, vitriolat în repetate rânduri cu rezultate nemeritate.
Una dintre marile teme de dezbatere era profesionismul în fotbal. Gazeta era ferm împotrivă, pe principiul că “unde statul ajută football-ul, profesionismul este indesirabil”. La englezi, la austrieci, acolo e altă poveste.
Indrăsneşte cineva să-şi imagineze că vom putea tocmai noi românii – nişte înapoiaţi ai sportului – vom putea face football, fără concursul larg, nemăsurat de larg al statului român?
Profesionismul era cu atât mai periculos cu cât fusese deja adoptat de unguri, care trimiteau racoleuri, sau achizitori, ca să atragă cei mai buni jucători din Ardeal.
Campionatul englez era privit ca fiind cel mai bun din lume, cu marile cluburi bătându-se pentru “transferări de milioane”.
Nu era uşor s-o aduci pe Arsenal la Bucureşti, aşa că echipele româneşti erau nevoite să se mulţumească cu amicale cu Chelsea sau Derby County.
Tenisul era la modă în Capitală şi înainte să avem un turneu ATP la Bucureşti.
Printre articole puteai să dai peste reclame la bujii Bosch sau chiar la modele ca Skoda Rapid sau Superb.
Cât despre cross-promo-uri tabloide, s-ar părea ca e o tradiție mai veche a Gazetei.
