Alex

anglofil.ro > Articles by: Alex

Despre echilibru în fotbal

By In Liga Campionilor

După mine, discuţia despre ce s-a întâmplat în semifinalele Ligii Campionilor pleacă de la ce spunea Mourinho la conferinţa de presă dinaintea meciului de ieri. Un adevăr atât de elementar şi de banal încât a trecut neluat în seamă:

The reality is always the reality. A team that doesn’t defend well doesn’t have many chances to win. A team that doesn’t score lots of goals, if it concedes lots of goals, is completely in trouble.

A team without balance is not a team and after that, I can’t say much more than this.

N-o să găsiţi o analiză mai bună a celor două semifinale. Echipele bine echilibrate s-au calificat în finală. Echipele dezechilibrate au rămas acasă.

Dezechilibrul pierzătoarelor

Mourinho se gândea fireşte la Bayern-ul lui Guardiola. Cu Dante şi Boateng fundaşi centrali, cu Rafinha fundaş dreapta în tur, fără protecţia lui Javi Martinez, cu toată linia de apărare jucând atât de sus, Bayern e o echipa dezechilibrată defensiv, vulnerabilă în faţă unei echipe care contra-atacă devastator.

If the opponent is very fast and needs space behind your defence, and you give them that space, you are stupid.

La Chelsea, Mourinho a redus la maxim spaţiul din spatele apărării şi dintre liniile defensive, dar a creat o echipă la fel de dezechilibrată.

Chelsea ratează acest sezon, nu pentru că nu s-a apărat suficient de bine sau pentru că n-a fost eficientă pe conta-atac, ci pentru că n-a reuşit să desfacă apărări compacte ca a lui Basel, West Ham, West Brom, Crystal Palace, Sunderland sau Atletico. Astea sunt echipele care au făcut-o să sufere, echipe care joacă la fel ca Chelsea.

Iata un grafic din analiza lui Carragher si Neville de luni, cu punctele pierdute de Chelsea in 2014 in campionat. E fotbalul lui Mourinho, redus la acelasi numitor comun de Sam Allardyce sau Tony Pulis:

chelseamsp1

S-a spus despre meciul tur de la Madrid că a fost încă una din lecţiile tactice ale lui Mourinho. Dar să fii ultra-defensiv în faţa unei echipe la rându-i defensive – asta îi vine uşor lui Chelsea.

Provocarea e să desfaci o echipă ca Atletico, nu să n-o laşi pe ea să te desfacă. Or asta e greu de făcut cu şapte jucători defensivi în teren cum a avut Chelsea pe Stamford Bridge, folosind centrări şi out-uri lungi aruncate în careu.

E o strategie ofensivă rudimentară şi limitată. “Chelsea nu e aşezată ca să joace fotbal” a spus Hazard după meci. Iar asta nu e o întâmplare.

Mourinho a moştenit o echipă decentă, care câştigase Liga Campionilor şi Europa League în sezoane consecutive. Tot ce îi lipsea era un atacant bun. Mourinho a cheltuit în vara 110m fără să cumpere un atacant şi a împrumutat cel mai bun atacant din lot.

E o eroare pe care nu mă aştept s-o facă din nou vara asta, şi cu un atacant ca Diego Costa, Chelsea va deveni o echipa mult mai echilibrată.

Posesia de paie

In cealaltă semifinală, fotbalul de posesie a fost mazilit de un fotbal mai vertical şi mai pragmatic, pentru al doilea sezon la rând.

Unii au zis că tiki-taka a fost în sfârşit demascată drept o utopie. Un experiment naiv şi plictisitor care se termină cu posesie sterilă şi vulnerabilitate defensivă.

După mine, asta e o linie de gândire oportunistă, care se trage din logica strâmbă a omului de paie.

Straw man fallacy involves criticizing a distorted, exxagerated, or otherwise misrepresented version of an argument, and claiming to have refuted the original argument.

Barcelona de anul trecut şi Bayern-ul de anul asta sunt versiuni de paie ale fotbalului bazat pe posesie. Eşecul lor e eşecul execuţiei, nu al strategiei.

Ca să tragi concluzii despre strategii ai nevoie de două echipe care sa facă dreptate filozofiei de joc pe care o reprezintă. In meciul dintre Real și Bayern n-am avut asta. Realul, o echipă devastatoare de contra-atac, a făcut meciul perfect. Bayern-ul, o echipă de posesie echivocă , a făcut un meci de coșmar.

Tiki-taka adevărată

Când a fost executată cu măiestrie, sub Guardiola la Barcelona, tiki-taka a adus în patru sezoane două Ligi şi alte două semi-finale pierdute la limită. Aceeaşi strategie i-a adus Spaniei două titluri europene şi unul mondial în patru ani.  

De-a lungul istoriei, nici o altă strategie nu a dominat fotbalul la cel mai înalt nivel cum a făcut-o modelul spaniol bazat pe posesie în perioada 2008-2012. Reputaţia acestui model nu e în joc, pentru că e dovedit că funcţionează.

Ce e în joc e reputația lui Guardiola de antrenor cu adevărat mare. Mandatul său la Barcelona avea mereu să fie neconcludent, ţinând cont de calitatea excepţională a lotului şi faptul că s-a mişcat în zona lui de confort, într-o instituţie şi o cultură în care a fost marinat de mic.

Absence of evidence is not evidence of absence, zic englezii. Dar pentru un loc în panteonul marilor antrenori trebuie să demonstreze că poate să-şi impună ideile într-o cultură diferită, că are ochi la transferuri şi se pricepe să şlefuiască jucători obişnuiţi. 

Echilibrul finalistelor

Fotbalul trăieşte în tensiunea dintre apărare şi atac, dintre posesie şi contra-atac, dintre abilitatea de a anula spaţiul pe fază defensivă şi cea de a crea spaţiu pe faza ofensivă. Istoria arată că, executat excelent, fotbalul ofensiv subjugă fotbalul defensiv. Dar asta presupune tehnică, inteligenţă, simţ de anticipare, automatisme, viteză, intensitate, iar echipe care să combine aceste calităţi apar o dată la o generaţie.

Când ele se atenuează, cum se întâmplă la Barcelona, sau dispar de-a dreptul, cum s-a întâmplat la Bayern în ultima lună, fotbalul ofensiv devine vulnerabil în fata fotbalului defensiv bine plănuit și executat.

Real si Atletico Madrid sunt finaliste nu pentru că sunt echipe defensive, ci pentru că sunt echipe echilibrate. In sferturi și semifinale, ambele au întâlnit si au eliminat adversari diametral opusi: Realul pe Borussia si Bayern, Atletico pe Barcelona si Chelsea. Undeva intre autobaze și posesie, Real și Atletico au găsit echilibrul care le-a permis să învingă ambele abordări.

photo credit: Pollobarba via photopin cc

Despre demiterea lui Moyes

By In Premier League

Merita David Moyes mai mult timp? Asta e întrebarea care se pune după demiterea prematură a antrenorului lui Manchester United.

Refuzul de a-i acorda încă un sezon lui Moyes a fost decizie complexă, bazată pe informaţii incomplete. Nimeni nu ştie cum ar fi arătat un al doilea sezon al lui Moyes la United. Dar cei care au luat decizia, ştiu mult mai bine decât noi de ce au făcut-o. Noi, suporteri şi jurnalişti, suntem doar chibiţi în această discuţie. Dar asta nu ne opreşte să chibiţăm.

Un antrenor e judecat în funcţie de trei criterii: rezultatele echipei, jocul echipei, şi impresia pe care o face antrenorul individual. Să le luăm pe rând.

Rezultatele

Dacă United-ul lui Moyes ar fi avut rezultate, n-am mai fi discutat despre răbdare. Dar n-a avut. Man United n-a câştigat nimic în acest sezon, a ratat calificarea în Liga Campionilor şi a pierdut aproape jumătate din meciurile jucate în 2014.

Şi aici începe discuţia despre nevoia de a timp antrenorilor, una dintre axiomele fotbalului insular. In ochii englezilor, mandatele scurte sunt un prost obicei împrumutat de pe continent, de la patroni sangvinici care nu înțeleg nuanțele fotbalului. “O fi mergând în Sicilia, dar nouă ne place sa facem lucrurile altfel”.

De ce le-o fi plăcând englezilor să aibă atâta răbdare cu antrenorii? Răspunsul ţine de celelalte două criterii: jocul echipei şi abilitatea antrenorului.

Jocul

Fotbalul nu e joc de îndemânare pură, în care echipa mai bună câştigă întotdeauna. Rezultatele sunt afectate de accidentări sau de arbitraj, altfel spus, de şansă. Asta înseamnă că e nevoie de timp ca jocul şi rezultatele să se coreleze. Uneori un sezon nu e de ajuns.

Problema e că nici jocul lui Man United nu e un argument în favoarea lui David Moyes. Sub comanda lui, United a devenit o echipa şablonardă, reactivă, fără o identitate clară de joc. Şi asta nu e de mirare, ținând cont de ce scria Simon Kuper după o vizită la baza de antrenament a lui Everton:

Moyes has no particular ideology of how to play football. Arsène Wenger of Arsenal, say, has always striven for a fast-passing attacking game. Moyes, by contrast, tailors Everton’s style to each new opponent. He works out what the opposition does – and then tries to stop it.

Impresia

Celălalt motiv pentru care se presupune că antreorii au nevoie de timp e că uneori, deşi nici rezultatele şi nici jocul echipei n-o arată, antrenorul are ce-i trebuie ca să întoarcă întreaga situaţie.

Un exemplu e Sir Alex Ferguson în acea perioadă de cumpănă 1989-1991 când se spune că a fost la un meci distanţă de a fi dat afară. Ok, Alex Ferguson avea deja trofeele cu Aberdeen în spate, dar avem exemplul lui Brendan Rodgers în sezonul trecut, când nici jocul şi nici rezultatele nu-l ajutau, dar determinarea, carisma şi inventivitatea tactica au lucrat în favoarea lui.

Asta cred că l-a costat pe Moyes slujba, faptul nimeni n-a mai crezut că e omul potrivit ca să redreseze situaţia. De la bun început CV-ul lui nu-l recomanda pentru un job atat de presigios. Iar îndoiala în privinţa competenţei lui Moyes n-a făcut decât să se amplifice de-a lungul sezonului.

N-a reuşit să câştige vestiarul, a devenit tot mai crispat în faţa camerelor şi neinspirat în interviuri. A recunoscut că Liverpool e favorită pe Old Trafford şi că echipa sa aspiră să atingă nivelul de joc al lui City. Când, după înfrângerea cu Everton, a vorbit despre cât de bine a pasat şi a controlat meciul Man Utd, care tocmai pierduse cu 2-0, era deja prea mult.

Asta sunt lucrurile pe care le ştim despre ce a facut Moyes, pentru că am văzut meciurile şi interviurile. Dar ce s-a întâmplat cu adevarat în vestiar și în birouri, despre impresia pe care a făcut-o oamenilor cu care a lucrat nu știm mare lucru. Astea sunt genul de informaţii despre care spuneam că ne lipsesc, cu excepţia unor detalii care s-au scurs în presă:

One long-serving club figure walked off the training ground shaking his head one day, amazed that such a team had spent so long doing defensive work.

Un sezon a fost de ajuns

Ţinând cont de toate astea, e greu să găseşti un singur argument în sprijinul lui David Moyes. Antrenorii au uneori nevoie de timp, e adevărat, dar nu pare să fi fost nicicum cazul lui David Moyes la Manchester United.

Desigur, sezonul lui Moyes trebuie pus în context. Man Utd e în declin de câteva sezoane încoace, un declin care a fost mascat sezonul trecut de forma fantastică a lui RVP.

United va fi nevoită să facă în vară ce a amânat prea mult timp: să cumpere masiv. Asta e mai degrabă vina conducerii şi a lui Fergie, dar o dată ce ai mai bine de 100m de cheltuit în vară, te întrebi dacă ai mai mari şanse să atragi cei mai buni jucători de pe piaţă cu sau fără David Moyes antrenor. Cumva, nu l-aş fi văzut pe Toni Kroos să plece de la Bayernul lui Guardiola ca să vină să joace pentru Moyes în Europa League.

Manchester United e o instituţie suficient de puternică ca să absoarbă un sezon ratat. “Am mers pe mâna lui Fergie, am dat greş, ne-am învăţat lecţia”. Cu mintea de pe urmă, va fi greu de explicat cum într-o vară în care cei mai buni doi antrenori din lume erau disponibili, Man United l-a numit antrenor pe David Moyes.

Dar posibilitatea de a rata încă un sezon cu Moyes la cârmă e un risc pe care Man United nu şi-l putea permite. Şi asta cântăreşte mai greu decât idilismul britanic de a avea răbdare cu antrenorii.

The Great Game

By In Vintage

Legend has it that many years ago, whenever a first class football club in the North or Midlands wanted a player, the club manager just went to the nearest coalmine and shouted down the pit shaft. Sure enough, out would come a pit lad good enough to play in any first class side.

)

Sursa foto: Moazzam Brohi

România în arhiva Getty

By In Recomandari

Getty Images, cea mai mare colecţie de fotografii, a dat ieri liber la folosirea celor 35 de milioane de imagini pe care le deţine, în anumite condiţii. Imaginile erau folosite oricum, drepturile de autor ocolite, aşa că Getty încearcă să limiteze daunele.

Săpând în arhiva lor, am dat peste câteva imagini interesante din istoria României. Din păcate, cele mai multe dintre ele nu pot fi folosite încă, aşa că am făcut o selecţie din cele care erau disponibile. Enjoy!

Scene de viata

Personalități

Fotbal

Sursa foto: fusions-of-horizons.

Nimeni nu credea ASTA! Dezvăluire INCREDIBILA despre viitorul jurnalismului!

By In Jurnalism

Scriam acum trei ani că jurnalismul suferă din cauza că modelul vechi se strică mai repede decât poate fi înlocuit de unul nou. Astăzi, nu avem încă un model nou de a finanţa jurnalismul, dar ne apropiem tot mai mult de a-l avea. Înainte să ajungem la el, hai să vedem cum a funcţionat presa scrisă înainte că Internetul să dea lumea peste cap.

Modelul clasic

După al Doilea Război Mondial, vreme de 50 de ani presă scrisă a fost o afacere bănoasă în toată lumea liberă. România nu făcea parte din ea, neavând nici o economie şi nici o presă liberă în timpul regimului comunist. În anii ’90 însă, nevoia de informaţie s-a reflectat în tirajele de sute de mii de exemplare ale Adevărului şi Evenimentului Zilei.

Motivul pentru care ziarele au făcut profituri masive timp de jumătate de secol e simplu: aveau monopol asupra distribuţiei. Presa n-a făcut niciodată bani din abonamente sau din ziarele vândute la chioşc, care abia acopereau costurile. Grosul veniturilor a venit dintotdeauna din publicitate. Şi aici intervine monopolul.

https://twitter.com/pmarca/status/431144847492132865

https://twitter.com/pmarca/status/431145596926177280

Cea mai simplă cale pentru bârlădeni să afle ce s-a mai întâmplat în târg era să citească Monitorul de Bârlad. Şi cea mai simplă cale pentru Nelu să le spună bârlădenilor că şi-a deschis o consignaţie era să cumpere reclamă în Monitorul de Bârlad. Ceea ce pune ziarul într-o poziţie privilegiată.

Modelul s-a stricat o dată cu răspândirea Internetului. Presa a pierdut controlul creaţiei de conţinut, dar mai important, a distribuţiei, ceea ce a făcut cw veniturile din publicitate să se prăbuşească.

Tranziţia

Ce vedem de câţiva ani încoace e o faza de tranziţie între vechiul model şi cel care îl va înlocui. Deşi e o fază tulbure, în care se experimentează mult, principiile economice nu s-au schimbat. Deşi conţinutul se mută online, banii nu vin decât din două părţi: din publicitate sau de la cititori.

Când Times-ul din Londra a introdus paywall-ul în 2010, lumea nu i-a dat nici o şansă. Era un gard de sârmă ghimpată, care pedepsea cititorii fideli şi reducea veniturile din publicitate. În 2011 a urmat paywall-ul New York Times, unul mult mai rezonabil, care te lăsa să vezi 20 de articole pe lună. New York Times a anunţat recent că încasările de pe urma celor peste 700 de mii de abonamente online au depăşit veniturile din publicitatea online. Acum, mai toate publicaţiile importante din Europa şi Statele United au introdus sau urmează să introducă paywall-uri. Până şi tabloide că Bild sau The Sun.

E prea devreme ca să ne dăm seama dacă paywall-ul simplu, sau împreună cu publicitatea, e soluţia care va salva jurnalismul. Dar ce devine tot mai clar e că doar publicitatea nu e de ajuns. Or ăsta e modelul pe care mizează cele mai importante publicaţii din România.

Presa online e dominată de link-baiting, pornografie şi senzaţionalism. Everything goes. Totul e permis în goana după trafic şi vizualizări. Ziarele au nevoie să agaţe cât mai mulţi vizitatori unici, pe care să-i vândă la pachet firmelor care cumpără publicitate. La nevoie, cumperi un lot de câteva sute de mii de vizitatori artificiali din America de Sud, ca să dea bine la statistici.

Asta e cea mai cinică dovadă că dacă nu eşti clientul, atunci eşti produsul. Marfa vândută eşti tu. Iar aici presa se bate cu Google şi Facebook, care vinde publicitate într-un mod mai eficient, la un cost mai mic, ceea ce ieftineşte crunt publicitatea online. După ce Google şi Facebook îşi iau partea leului, mai rămân trei paie la şapte măgari, vorba lui Mihnea Vasiliu.

Ca să reziste, site-uri precum cel al Gazetei sunt nevoite să înghesuie zeci de reclame la case de amanet şi creme împotriva căderii părului. Tolo e revoltat că Google deturnează veniturile presei, dar asta e jocul în care a intrat presă tabloidă. You wanna play this game, you can’t cry when the game play you.

Trebuie să fie dezolant să-ţi dai seama că ai pariat pe calul greşit. Că ţi-ai vândut publicul pentru publicitate, dar publicitatea se devaluează de la un trimestru la altul. Şi ce se apreciază e tocmai calitatea şi integritatea scrisului, pe care le-ai dat la schimb pentru trafic.

Când comentatorii îi reproşează lucrurile astea lui Tolo, el evită răspunsul şi îi ia drept inchizitori. Nietzsche ai tastaturii. “Tribul Pol-Pot al Internetului”. Fanatici alde Adrian Georgescu, Radu Paraschivescu sau Mihnea Măruţă.

Atitudinea defensivă a lui Tolo mi-aduce aminte de o scenă din The Newsroom, când o ziaristă de scandal nu înţelege care e problema lui Will cu slujba ei, aşa că Will e nevoit să-i explice:

I’m not putting you down. I’m just saying that what you do is a really bad form of pollution that makes us dummer and meaner and is destroying civilisation. I’m saying, with all possible respect, that I would have more respect for you if you were a heroin dealer. And I’m speaking professionally, not personally.

Modelul nou

Să nu ne amăgim. N-avem încă un model de business sustenabil pentru jurnalism. E nevoie de ani întregi ca lucrurile astea să se developeze. Printul apune dar încă aduce venituri importante. Paywall-urile încă nu acoperă pierderile din publicitatea pe hârtie. Iar site-urile mari de tot s-ar putea să reziste doar cu publicitate, făcând loc pentru şi mai multe reclame pentru arderea grăsimilor.

Ce avem acum sunt semne că publicitatea online valorează tot mai puţin iar jurnalismul de calitate tot mai mult. Odată cu aceste semne se conturează două feluri de a face jurnalism. Unul venal, gratuit, bazat pe trafic, care-şi vinde publicul publicitarilor. Şi un altul responsabil, plătit, bazat pe conţinut, care vinde informaţie abonaţilor.

https://twitter.com/pmarca/status/431221387848478720

https://twitter.com/pmarca/status/431221557294166017

https://twitter.com/pmarca/status/431221850283073536

Nu mă înţelegeţi greşit, nu publicitatea e problema. Jurnalismul o să aibă nevoie de ea, şi există destulă publicitate care adaugă plus-valoare. Dar un anumit tip de conţinut atrage un anumit tip de public, care atrage la rându-i un anumit tip de publicitate.

https://twitter.com/pmarca/status/431217374302191617

E un cerc vicios care ieftinește tot mai mult produsul jurnalistic şi asta-l face un model falimentar. Jim VandeHei, CEO-ul Politico, spunea în WSJ:

People don’t appreciate how difficult it is to do interesting journalism that is monetizable and sustainable over time. We would never build a media product based around [web] traffic and advertising. That is a fool’s play in this day and age.

Sursa graficului: Mark J. Perry. Sursa foto: NS Newsflash