Jurnalism

Despre PressOne

“…when bad men combine, the good must associate; else they will fall, one by one, an unpitied sacrifice in a contemptible struggle.” – Edmund Burke

Pe la începutul lui mai, ajuns acasă după fotbal într-o vineri seara, am văzut un apel nepreluat de la Mihnea Măruță. L-am sunat înapoi. Mi-a spus despre un proiect care părea un pic prea frumos ca să fie adevărat. Câteva săptămâni mai târziu, am fost la Cluj și m-am convins că e adevărat. De atunci tot muncim la treaba asta care se cheamă PressOne.

Ce va fi de acum încolo, dacă se va ridica la nivelul așteptărilor, dacă va avea succes sau dacă va fi doar un alt site bine intenționat de care nu știe nimeni, nu pot să vă spun. Ce pot să vă spun e că avem un investitor de bună credință, un redactor șef integru, și o echipă mică de jurnaliști/fotoreporteri/developeri buni. Nu e puțin lucru.

Despre ce caut eu la PressOne

Mihnea căuta un reporter local pe Iași, nu unul sportiv. Să fac ce făcusem de-a lungul timpului, adică să scriu despre fotbal, nici nu s-a pus problema. Așa că am tot schimbat mailuri încercând să vedem cum aș putea să mă integrez în acest proiect.

Îmi place să scriu, dar următorul Viorel Ilișoi nu sunt. Mintea mea merge pe bază de argumente, nu de povești. Lui Mihnea i-a plăcut ce am făcut pe Locuri Comune și așa am ajuns la ideea unui newsletter zilnic de știri. E un format pe care îl înțeleg binișor și ceva ce simt că are are valoare într-o cultură saturată de informații irelevante și efemere. Citesc mai multe texte online decât majoritatea oamenilor și știu că 98% din ce se publică e gunoi, dar mai știu și că există și oaze de civilitate și dezbatere inteligentă și aș vrea ca mai multă lume să afle despre ele. Revista Pressei e doar un email, dar dacă emailul ăsta face viața cititorului doar un pic mai ușoară sau mai plăcută, atunci mi-am făcut treaba

Dincolo de newsletter, care o să fie principala mea responsabilitate, e un free-for-all: explainere, jurnalism local și o serie despre cafea. Am fost aproape să deschid un chioșc de cafea anul trecut, și dacă tot nu s-a întâmplat măcar să put that knowledge to good use.

Despre presa românească

Asta se întâmplă acum: prin deprofesionalizarea presei: bârfa se ridică la rang de adevăr. Cu asta avem de-a face. Voi o să încercaţi să lămuriţi o situaţie. Veţi fi striviţi! Ăsta e amurgul presei. – Cristian Tudor Popescu

Nu eram un cititor de presă românească înainte să-mi devină parte din fișa postului. Doar Dilema, DoR și vreo două-trei bloguri. Lumea cu care vorbesc e dezgustată de ce vede pe siturile mari de presă, de articole și comentarii și reclame și cross-porno-uri, dar să vezi ca jurnalist cum meseria pe care ți-ai ales-o se dizolvă de la an la an e… gutting, ăsta e cuvântul care-mi vine în minte.

Prăbușirea veniturilor ziarelor n-a făcut decât să dea pe față venalitatea oamenilor de presă, de la patroni, la manageri, la ziariști. De-acum știți că nu văd presa doar ca pe un business și un business ca ceva care există doar ca să maximizeze profitul. Însă chiar dacă ar fi așa, umflatul traficului cu orice preț se arată a fi o decizie de business catastrofală acum când valoarea spațiului de publicitate online tinde spre zero.

Despre jurnalism ca vocație

Write without pay until somebody offers pay; if nobody offers within three years, sawing wood is what you were intended for.” – Mark Twain

Când am dat la jurnalism habar n-avem ce înseamnă jurnalismul. Aveam doar o oarecare înclinație către scris, îmi plăcea fotbalul, și gazetăria sportivă părea o meserie agreabilă, judecând după carțile lui Ioan Chirilă. Asta era în 2005, fix acum zece ani. Dar în ăștia zece ani presa  s-a schimbat mai mult decât în cei 100 de dinainte. Puține industrii de-a lungul istoriei au fost “disrupte” atât de violent într-un timp atât de scurt.

În ultimii doi ani am căutat să înțeleg cum funcționează presa, și cred că am o idee destul de bună, even if I say so myself. Însă cu cât înțeleg mai bine direcția în care se duce jurnalismul, cu atât mă văd făcând altceva pe termen lung.

Îmi dau seama că sunt inadecvat pentru industria asta nu doar prin temperament dar și prin felul meu de a înțelege lumea și viața. Așa că atunci când primesc sfaturi despre ce-ar trebui să fac, care în general implică compromisuri de un fel sau altul, întreb două lucruri: (1) Înțelegi jurnalismul mai bine decât mine? și (2) Avem aceleași idei despre ce contează în viață? Răspunsul nefiind aproape niciodată “da” la amândouă întrebările sunt în situația de a refuza să primesc sfaturi legate de carieră. Nu e vorba de mândrie, doar că nu pot să-i las pe alții să ia deciziile astea pentru mine.

Despre griji

The web is bad for writers, he said, who are too exhausted by the pace of an endless news cycle to write poised, reflective stories and who are paid peanuts if they do. It’s bad for publishers, who have lost advertising revenue to Google and Facebook and will never make enough from a free model to sustain great writing. And it’s bad for readers, who cannot absorb information well on devices that buzz, flash and generally distract. – John R. MacArthur

Șansa de a fi parte din ce se întâmplă la PressOne a fost de nerefuzat. Și am de gând să pun tot ce știu să fac în slujba acestui proiect. Dar dincolo de asta, exista presiuni structurale legate de ritmul frenetic de publicare în online, care fac scrisul edificator dificil și care duc inevitabil la burnout. Asta e ceva la care mă gândesc destul de mult.

Alt lucru la care mă gândesc e că oamenii în general n-au timp pentru cuvinte, idei și cultură, iar cei care au caută lucrurile astea în cărți și eventual în reviste. Nu e o întâmplare că lumea plătește cu bucurie pentru cărți și reviste, dar nu pentru ziare devenite situri. Genul de scris pe care-l găsești în cărți și reviste are substanță pentru că autorii au destul timp să gândească, să scrie și să revizuiască. În online, bagi cărbuni ca să-ți faci norma zilnică de articole, ca situl să-și facă norma de vizualizări și de like-uri. Nu știu cine are de câștigat din asta, oricum nu tu, ca cititor.

Avoid Mount Stupid pic.twitter.com/PrtPoRX3xJ

— Steve Case (@SteveCase) September 15, 2015

Grija mea nu e că n-o să facem treabă bună, ci că s-ar putea să nu fie de ajuns. Nu numai că nu există un model de business validat pentru jurnalismul online, dar în România nu sunt semne că există o piață care să susțină jurnalismul de calitate. În privința asta nu-mi pierd speranța, dar nici nu sunt optimist.

Nu vreau să vă spun că o să facem și o să dregem. Am devenit destul de umil și prudent în privința limitelor mele, dar și ale jurnalismului. Nu am acea încredere temerară în puterea poveștilor, cred că e mai mult mitologie decât realitate. Cât despre proiecte grandioase, era o vreme când Adevărul urma să fie o fabrică de conținut, dar a ajuns un site porno în insolvență. Talk is cheap. Dacă scrii nu doar pentru bani, sau pentru faimă, sau ca să manipulezi, tot ce poți să faci e ce zice Ian McEwan :

I don’t know how to best describe what I do except to say you should work honestly, patiently, true to what you think is right, and hope that other people see the world the way you do.

Răsfoind colecţiile de Gazete ale anilor ’20 şi ’30 am descoperit o presă mai modernă decât mi-aş fi imaginat. Titluri tabloide, reportaje despre Everton şi Liverpool, reclame la Skoda. Presa sportivă interbelică nu era perfectă, dar era liberă.

Totul se schimbă în 1945. Comunismul vine ca un buldozer peste tradiţia şi cultura sportului românesc. Footballul adus pe maidanele Colentinei de expaţii englezi e confiscat de maşina de propagandă comunistă.

Din 1945 şi până în 1950 sportul românesc trece printr-un fel de rebranding sovietic, o “innoire totală a mişcării sportive româneşti”. Gazeta Sporturilor face loc Sportului Popular, ziar editat de UTC-ul lui Nicolae Ceauşescu.

Presa de sport devine unul dintre principalele canale de propaganda, iar ziaristul sportiv are sarcinile bine trasate.

Cel care nu se integrează pe această linie dreaptă, cel care se abate de la această cale, care, singură îl pune în slujba poporului, NU ARE CĂUTA PRINTRE NOI. Ziaristul sportiv are şi el bine trasată această linie. Ziaristul sportiv are şi el aceleaşi sarcini şi aceleaşi răspunderi. (…)

Rezistenţa aceasta activă, care caută să se cramponeze de haos şi de anarhie, pentru a zăbovi o ora mai mult în mijlocul nostru, este de prisos Domnilor. (…) Va veţi înşela şi această eroare o veţi plăti foarte scump. (…) Cei cari fac altfel se situează în tabăra reacţiunii şi vor fi daţi la o parte. Cei în cauză vor înţelege!

Limba vioaie din perioada interbelică e înlocuită de limba de lemn a partidului.

Fotbalul englez este înlocuit de cel sovietic în paginile ziarelor, ca urmare a “politicii cu faţa la Răsărit”.

Cel mai rău din toată povestea ies cluburile mari, de tradiţie, care nu supravieţuiesc “fair-play-ului financiar” impus de statul comunist. Prin faptul că-şi plătesc jucătorii ca să joace fotbal, cluburile mari sunt asemănate în presă cu “stăpâni feudali care au sclavi”. Dacă vă aduce aminte de o replică dintr-o dezbatere televizată, e doar o coincidenţă.

Cluburile mari sunt demolate in cativa ani si astfel se face loc pentru noile echipe sindicale.

Dintre echipele sindicale care le-au inlocuit pe cele de tradiţie, una avea să fie sprijinită mai mult decat celelalte.

Cei care se împotriveau noii “orânduiri” erau deveneau hitlerişti, fascişti, dusmani ai poporului, o “clică reacţionară” pe care avea să-i aştepte o “epuraţie severă”.

Din fericire, situaţia nu este atât de disperată. Nu este disperată fiindcă nu există numai “cluburi mari” şi nu există numai conducători înveteraţi în practică zilnică a potlogăriilor. Mai există şi o altă lume a football-ului românesc. Este armata celor anonimi care se îngroaşe (sic) zilnic, cu noi voluntari. (…) Pe ei se bazează nouă conducere populară şi democratică a sportului românesc.

Exemplul destructiv şi perimat al rutinierilor demodaţi nu va putea infectă această nouă generaţie, fiindcă oamenii noi sunt înarmaţi cu un ochi care vede şi cu o minte limpede care nu se lasă înşelată de minciuni. Dar mai au şi un pumn care ştie să sdrobeasca pe acei, cari încearcă să tulbure apele limpezi fie şi numai ale sportului românesc de mâine.

Privind ziarele astea vechi, m-am întrebat cum trebuie să se fi simţit suporterii Venusului, Chinezului, CFR-ului sau Ripensiei, întorşi din război şi văzându-şi peluzele, echipele, birturile şi ziarele confiscate de ruşi. Tot fotbalul pe care-l ştiau, dispărut într-o gaură neagră a istoriei.

M-am simţit recunoscător pentru vremurile de acum, cu bloguri şi twitter şi fotbal văzut în HD. Mă gândesc că, orice ar fi, acolo n-avem cum să ne mai întoarcem.

Şi ies cu câinele la plimbare pe Copou. Pe stradă trece o maşină cu un megafon din care se aude tare dar înfundat “Noi suntem români”. Pe trotuar e o tarabă care împarte brichete roşii trecătorilor. “Daţi-mi două, domnişoară, să am şi pentru aragaz”.

Lest we forget, zic englezii.

În anii ‘30 Gazeta Sporturilor a publicat un serial despre începuturile fotbalului românesc, povestite de Costică Rădulescu, antrenorul naţionalei României la primele trei ediţii ale Cupei Mondiale.

Rădulescu povesteşte cum a descoperit jocul de fotbal, pe când era elev în Bucureşti. Copiii, “obişnuiţii câmpului” se trezesc dintr-o dată că maidanul pe care jucau oină duminica a fost redecorat cu stâlpi de lemn şi linii de var. Nu înţelegeau de ce oina are nevoie de asemena instalaţii aşa că şi-au atârnat hainele de stâlpi, care de fapt erau barele porţilor de fotbal.

Următorul paragraf e o fereastră către primele meciuri improvizate pe pământ românesc:

Aruncând o privire spre latura câmpului dinspre Şosea, zăresc apropiindu-se de noi un grup de aproape douăzeci de persoane. Ce mi s-a părut extrem de ciudat, era faptul că deşi păreau oameni mai în vârstă, purtau pantaloni scurţi.

În scurt timp, oina românească a fost înlocuită de cea englezească, adică de ciudatul sport numit football.

În ziua când am văzut pentru prima dată jucându-se football, s-a produs o revoluţie în eul meu sportiv. Nu mă mai gândeam la sportul englezesc. (…)

Jocul socotit de noi oină englezească începea să ne intereseze. Urmăream cu atenţie deşi totul ne făcea impresia unei complicaţii fantastice. Între alte nedumeriri, cea mai mare, fu imposibilitatea ca în timp ce zece inşi se căznesc să lovească mingea cu piciorul, un al unsprezecelea – portarul – îşi permite s-o atingă cu mâna. (…)

Simţeam o nespusă plăcere, din aceste exerciţii, şi mă credeam îndreptăţit atunci când mă întrebau prietenii dacă merg la joc cu ei să le răspund că “nu mai joc decât football”. (…)

Primele cluburi bucureştene s-au numit Colentina, Bukarest, Marathon sau Olympia. La fel cum s-a întâmplat în toată lumea, cei care au răspândit jocul au fost cei pe care astăzi i-am numi expaţi.

Tot ce s-a făcut în acea perioadă pe tărâm sportiv a fost opera străinilor. În special englezii au jucat un rol foarte important. Cu concursul câtorva tineri reîntorşi din străinătate, au putut face o adevărată opera sportivă.

Dacă vă par poveşti desprinse din alte vremuri, daţi-mi voie să vă conving că prea multe nu s-au schimbat totuşi de atunci.

De pierdut, naţionala pierdea şi atunci.

La fel ca şi acum, după înfrângeri presa căuta explicaţii. Să fie lipsa de talent sau de experienţă?

Altele sunt cauzele. Cea mai importantă este lipsa unei pregătiri metodice – ca de pildă în Germania şi Italia – a echipei naţionale – pe care o înlocuieşte la noi improvizaţia de ultim moment.

Cealaltă cauză eternă era “problema selecţiei”.

De fiecare dată, ziarele, opinia publică, şi o parte din oficiali şi-au mărturisit revolta stârnită de lipsa de competență cu care au fost întocmite – aproape mereu – echipele noastre reprezentative.

The more things change…Dacă acum ne plângem că ne-am procopsit cu un selecţioner ca Piţurcă, în anii ‘30 problema era tocmai lipsa unui selecţioner. Selecţia era făcută de o “comisiune” tocmai pentru că nu aveam un antrenor adevărat.

Nu s-au găsit decât competenţe fracţionate. Ciosvârte de competenţe pentru ciorba selecţiei, sortită astfel să fie mereu ciorbă de potroace, cu un gust foarte acru, uneori, pentru bietul prestigiu al fotbalului nostru, vitriolat în repetate rânduri cu rezultate nemeritate.

Una dintre marile teme de dezbatere era profesionismul în fotbal. Gazeta era ferm împotrivă, pe principiul că “unde statul ajută football-ul, profesionismul este indesirabil”. La englezi, la austrieci, acolo e altă poveste.

Indrăsneşte cineva să-şi imagineze că vom putea tocmai noi românii – nişte înapoiaţi ai sportului – vom putea face football, fără concursul larg, nemăsurat de larg al statului român?

Profesionismul era cu atât mai periculos cu cât fusese deja adoptat de unguri, care trimiteau racoleuri, sau achizitori, ca să atragă cei mai buni jucători din Ardeal.

Campionatul englez era privit ca fiind cel mai bun din lume, cu marile cluburi bătându-se pentru “transferări de milioane”.

Nu era uşor s-o aduci pe Arsenal la Bucureşti, aşa că echipele româneşti erau nevoite să se mulţumească cu amicale cu Chelsea sau Derby County.

Tenisul era la modă în Capitală şi înainte să avem un turneu ATP la Bucureşti.

Printre articole puteai să dai peste reclame la bujii Bosch sau chiar la modele ca Skoda Rapid sau Superb.

Cât despre cross-promo-uri tabloide, s-ar părea ca e o tradiție mai veche a Gazetei.

Scriam acum trei ani că jurnalismul suferă din cauza că modelul vechi se strică mai repede decât poate fi înlocuit de unul nou. Astăzi, nu avem încă un model nou de a finanţa jurnalismul, dar ne apropiem tot mai mult de a-l avea. Înainte să ajungem la el, hai să vedem cum a funcţionat presa scrisă înainte că Internetul să dea lumea peste cap.

Modelul clasic

După al Doilea Război Mondial, vreme de 50 de ani presă scrisă a fost o afacere bănoasă în toată lumea liberă. România nu făcea parte din ea, neavând nici o economie şi nici o presă liberă în timpul regimului comunist. În anii ’90 însă, nevoia de informaţie s-a reflectat în tirajele de sute de mii de exemplare ale Adevărului şi Evenimentului Zilei.

Motivul pentru care ziarele au făcut profituri masive timp de jumătate de secol e simplu: aveau monopol asupra distribuţiei. Presa n-a făcut niciodată bani din abonamente sau din ziarele vândute la chioşc, care abia acopereau costurile. Grosul veniturilor a venit dintotdeauna din publicitate. Şi aici intervine monopolul.

https://twitter.com/pmarca/status/431144847492132865

https://twitter.com/pmarca/status/431145596926177280

Cea mai simplă cale pentru bârlădeni să afle ce s-a mai întâmplat în târg era să citească Monitorul de Bârlad. Şi cea mai simplă cale pentru Nelu să le spună bârlădenilor că şi-a deschis o consignaţie era să cumpere reclamă în Monitorul de Bârlad. Ceea ce pune ziarul într-o poziţie privilegiată.

Modelul s-a stricat o dată cu răspândirea Internetului. Presa a pierdut controlul creaţiei de conţinut, dar mai important, a distribuţiei, ceea ce a făcut cw veniturile din publicitate să se prăbuşească.

Tranziţia

Ce vedem de câţiva ani încoace e o faza de tranziţie între vechiul model şi cel care îl va înlocui. Deşi e o fază tulbure, în care se experimentează mult, principiile economice nu s-au schimbat. Deşi conţinutul se mută online, banii nu vin decât din două părţi: din publicitate sau de la cititori.

Când Times-ul din Londra a introdus paywall-ul în 2010, lumea nu i-a dat nici o şansă. Era un gard de sârmă ghimpată, care pedepsea cititorii fideli şi reducea veniturile din publicitate. În 2011 a urmat paywall-ul New York Times, unul mult mai rezonabil, care te lăsa să vezi 20 de articole pe lună. New York Times a anunţat recent că încasările de pe urma celor peste 700 de mii de abonamente online au depăşit veniturile din publicitatea online. Acum, mai toate publicaţiile importante din Europa şi Statele United au introdus sau urmează să introducă paywall-uri. Până şi tabloide că Bild sau The Sun.

E prea devreme ca să ne dăm seama dacă paywall-ul simplu, sau împreună cu publicitatea, e soluţia care va salva jurnalismul. Dar ce devine tot mai clar e că doar publicitatea nu e de ajuns. Or ăsta e modelul pe care mizează cele mai importante publicaţii din România.

Presa online e dominată de link-baiting, pornografie şi senzaţionalism. Everything goes. Totul e permis în goana după trafic şi vizualizări. Ziarele au nevoie să agaţe cât mai mulţi vizitatori unici, pe care să-i vândă la pachet firmelor care cumpără publicitate. La nevoie, cumperi un lot de câteva sute de mii de vizitatori artificiali din America de Sud, ca să dea bine la statistici.

Asta e cea mai cinică dovadă că dacă nu eşti clientul, atunci eşti produsul. Marfa vândută eşti tu. Iar aici presa se bate cu Google şi Facebook, care vinde publicitate într-un mod mai eficient, la un cost mai mic, ceea ce ieftineşte crunt publicitatea online. După ce Google şi Facebook îşi iau partea leului, mai rămân trei paie la şapte măgari, vorba lui Mihnea Vasiliu.

Ca să reziste, site-uri precum cel al Gazetei sunt nevoite să înghesuie zeci de reclame la case de amanet şi creme împotriva căderii părului. Tolo e revoltat că Google deturnează veniturile presei, dar asta e jocul în care a intrat presă tabloidă. You wanna play this game, you can’t cry when the game play you.

Trebuie să fie dezolant să-ţi dai seama că ai pariat pe calul greşit. Că ţi-ai vândut publicul pentru publicitate, dar publicitatea se devaluează de la un trimestru la altul. Şi ce se apreciază e tocmai calitatea şi integritatea scrisului, pe care le-ai dat la schimb pentru trafic.

Când comentatorii îi reproşează lucrurile astea lui Tolo, el evită răspunsul şi îi ia drept inchizitori. Nietzsche ai tastaturii. “Tribul Pol-Pot al Internetului”. Fanatici alde Adrian Georgescu, Radu Paraschivescu sau Mihnea Măruţă.

Atitudinea defensivă a lui Tolo mi-aduce aminte de o scenă din The Newsroom, când o ziaristă de scandal nu înţelege care e problema lui Will cu slujba ei, aşa că Will e nevoit să-i explice:

I’m not putting you down. I’m just saying that what you do is a really bad form of pollution that makes us dummer and meaner and is destroying civilisation. I’m saying, with all possible respect, that I would have more respect for you if you were a heroin dealer. And I’m speaking professionally, not personally.

Modelul nou

Să nu ne amăgim. N-avem încă un model de business sustenabil pentru jurnalism. E nevoie de ani întregi ca lucrurile astea să se developeze. Printul apune dar încă aduce venituri importante. Paywall-urile încă nu acoperă pierderile din publicitatea pe hârtie. Iar site-urile mari de tot s-ar putea să reziste doar cu publicitate, făcând loc pentru şi mai multe reclame pentru arderea grăsimilor.

Ce avem acum sunt semne că publicitatea online valorează tot mai puţin iar jurnalismul de calitate tot mai mult. Odată cu aceste semne se conturează două feluri de a face jurnalism. Unul venal, gratuit, bazat pe trafic, care-şi vinde publicul publicitarilor. Şi un altul responsabil, plătit, bazat pe conţinut, care vinde informaţie abonaţilor.

https://twitter.com/pmarca/status/431221387848478720

https://twitter.com/pmarca/status/431221557294166017

https://twitter.com/pmarca/status/431221850283073536

Nu mă înţelegeţi greşit, nu publicitatea e problema. Jurnalismul o să aibă nevoie de ea, şi există destulă publicitate care adaugă plus-valoare. Dar un anumit tip de conţinut atrage un anumit tip de public, care atrage la rându-i un anumit tip de publicitate.

https://twitter.com/pmarca/status/431217374302191617

E un cerc vicios care ieftinește tot mai mult produsul jurnalistic şi asta-l face un model falimentar. Jim VandeHei, CEO-ul Politico, spunea în WSJ:

People don’t appreciate how difficult it is to do interesting journalism that is monetizable and sustainable over time. We would never build a media product based around [web] traffic and advertising. That is a fool’s play in this day and age.

Sursa graficului: Mark J. Perry. Sursa foto: NS Newsflash