Când informaţia devine balast

TL;DR alert. Simplul fapt că mă simt obligat să vă avertizez că urmează un articol mai lung, înţesat de trimiteri şi citate în engleză, e un semn al timpurilor.

Nu demult, românii aveau câteva ziare, câteva posturi de radio, câteva ore de televiziune pe zi. În doar 25 de ani, viaţa noastră de zi cu zi a fost întoarsă pe dos. Tehnologia a explodat şi vechiul vid de informaţie e acum hipersaturat. Toţi am primit o portavoce şi toţi ţinem s-o folosim.

As a result, there’s too much noise, too much poorly written, overly written, defensively written and generally useless stuff cluttering your life (Seth Godin). Prea multă politică, prea mult facebook, prea multe petiţii, cauze şi reţete. Prea mult bullshit.

Avem o problemă

Lucrurile astea nu vin cu un manual de utilizare. Ele doar se întâmplă. E prea devreme ca să ştim felul în care tehnologia ne sculptează mintea. Dar începem să avem nişte semnale. Nu de la luddiţi, de la nostalgici ai tuşului şi hârtiei, ci de la oameni conectaţi, care-şi pun întrebări tocmai pentru că înţeleg ce se întâmplă.

Ce se întâmplă e că Internetul ne inundă de informaţii dar ne seacă atenţia. Devine tot mai greu să ne dezlipim de ecrane, să facem câte un singur lucru odată, să stăm o jumătate de oră cu o carte mână. Economistul Herbert Simon, laureat al premiului Nobel:

Information consumes the attention of its recipients. Hence a wealth of information creates a poverty of attention.

Un alt profet al tehnologiei informaţiei, Neil Postman, era întrebat mai demult:

What images come to your mind when you, when you think about what our lives will be like in cyberspace?

Well, the, the worst images are of people who are overloaded with information which they don’t know what to do with, have no sense of what is relevant and what is irrelevant, people who become information junkies.

Pe mine mă sperie clarviziunea lui Postman. Vorbim de începutul anilor ’90, înainte de Internet şi de prăbuşirea jurnalismului, şi omul scrie lucruri de genul ăsta:

Information has become a form of garbage, not only incapable of answering the most fundamental human questions but barely useful in providing coherent direction to the solution of even mundane problems.

Nu asta se întâmplă acum? Ne umplem timpul cu cutremure care nu se simt, cu Bianca şi Cristea, cu umilinţele din şcoli şi spitale, dar lucrurile astea ne derutează mai mult decât ne lămuresc. Bun, şi care-i problema? Cineva a spus-o simplu în The Atlantic: It is too damn hard to keep up. And most of what’s out there is crap.

Şi-atunci? Dacă prea multă informaţie de proastă calitate e o formă de gunoi, ce-i de făcut? Cum oprim gunoiul să vină peste noi? Avem două soluții.

Soluţia radicală

Ceea ce Mihnea Măruţă numea retragerea din realitatea curentă. Dai drumul la televizor doar pentru meciuri şi documentare, te dezabonezi de la bloguri, şi-ţi vezi cuminte de viaţa ta. Zilele-s prea scurte ca să le umpli cu lucruri frivole. Viaţa e în altă parte.

E o soluţie care mă ispiteşte regulat, mai ales când citesc de alţii care au luat-o pe drumul asta. Unul a fost Thoreau, care credea că e o sinucidere morală şi intelectuală să laşi mahalaua să-ţi încalece mintea.

Not without a slight shudder at the danger, I often perceive how near I had come to admitting into my mind the details of some trivial affair, — the news of the street; and I am astonished to observe how willing men are to lumber their minds with such rubbish, — to permit idle rumors and incidents of the most insignificant kind to intrude on ground which should be sacred to thought. Shall the mind be a public arena, where the affairs of the street and the gossip of the tea-table chiefly are discussed?

Acuma o să ziceţi că Thoreau a fost un pustnic şi că erau alte vremuri. Aşa am zis şi eu, până să aflu că C.S. Lewis n-avea televizor:

To get a tv set; it is I think a very bad habit to develop. People who have sets seem to do nothing but go into a huddle over them every evening of their lives, instead of being out walking, or in their gardens.

Nu numai că n-avea televizor, dar nu citea nici presa, fiind adăpostit de grijile vremii, precum încoronarea Reginei:

The only reason I’m not sick of all the stuff about the Princess is that I don’t read it. I never read the papers. Why does anyone? They’re nearly all lies, and one has to wade thru’ such reams of verbiage and ‘write up’ to find out even what they’re saying. (…)

As to MacArthur, I don’t feel in a position to have clear opinions about anyone I know only from newspapers. You see, whenever they deal with anyone (or anything) I know myself, I find they’re always a mass of lies & misunderstandings: so I conclude they’re no better in the places where I don’t know.

O să ziceţi că şi Lewis a mers prea departe, dar omul a tras lucrurile astea pe pielea lui. Un exemplu amuzant: revista Time îl pune pe copertă în septembrie 1947 şi îi dedică un material amplu. Toate bune şi frumoase, dar nu şi adevărate, după cum avea să constate prietenul sau Tolkien:

Tolkien was particularly amused by one media reference to an “Ascetic Mr. Lewis.” This bore no relation to the Lewis he knew. That very morning, Tolkien had told his son that Lewis had “put away three pints in a very short session.” Tolkien had cut down on his own drinking, as it was Lent—a time of self-denial for many Christians. But not, Tolkien grumbled, for Lewis.

Unii spun: Nu se poate, dom’le, să nu fii la curent! E o datorie civică. Eu mă întreb dacă hărmălaia politică/mondenă/fotbalistică, care trece drept jurnalism în România, produce cetăţeni mai buni. Şi ce pierd, mai exact, cei care refuză?

Punând două vieţi de om una lângă alta, mă întreb cine e mai câştigat: cel care, absorbit de ecrane, e conectat la tot ce se întâmplă, sau cel care-şi vede de cărţile lui şi de roşiile din grădină. Şi care dintre cei doi e un câştig mai mare comunitatea lui.

Soluţia minimală

Problema cu soluţia radicală e că te descotoroseşte şi de fărâma de jurnalism bun, care edifică şi destupă mintea. Or, mie-mi place jurnalismul ăla. Întrebarea e cum cerni informaţia, cum separi aurul de pirită. Pentru asta ai nevoie de o sită, de un filtru.

Filtrele media s-au lăbărţat atât de mult în goana trafic, încât nici cele mai grosolane ştiri nu sunt oprite de la publicare. Information overload is filter failure. Dacă ziarele şi televiziunile nu se pricep să filtreze informaţia în mod responsabil, atunci tot ce avem e filtrul nostru, adică discernământul.

Dacă vreau să aflu adevărul despre una sau alta, atunci aş face bine să-mi iau informaţia de la cineva care-şi propune să spună adevărul. Televiziunile propagandistice şi comerciale se descalifică singure. Ele nu se ocupă cu adevărul, decât dacă produce voturi sau bani. Adevăr nu înseamnă doar detalii morbide despre accidente rutiere şi divorţuri mondene, ci şi o ordine a ştirilor care să reflecte că în jurul nostru se întâmplă lucruri mai importante.

Ce caut eu sunt instituţii care spun adevărul despre lucrurile care contează. Genul ăsta de jurnalism tinde să se refugieze în zona narativă, long-form. E o nişă care încearcă să spună adevărul şi, dacă se poate, să facă un ban. Nu invers.

Aşa ajung să citesc despre ghetourile de imigranţi din Londra, despre povara de a fi Air Jordan, despre cum o să arate Campionatul Mondial într-o ţară artificială. Articolele astea-s lungi şi inadecvate la deficitul nostru de atenţie, dar sunt cea mai bună şansă pe care ne-o dă jurnalismul să înţelegem o frântură din lumea asta tot mai complexă.

În România, Decât o Revistă şi Casa Jurnalistului încearcă să facă acelaşi lucru, barem pentru un public corporatist/ecologist/activist. Aş zice că Dilema Veche dă o imagine mai întreagă a ţării în care trăim.

Despre politică vreau să ştiu suficient cât să votez responsabil, fără să fiu consumat de partizanat. Cu Vlad Petreanu, Sorina Matei, sau Cosmin Alexandru, sunt pe mâini bune. Recomandându-i pe ei, îi nedreptăţesc pe alţii, dar mie mi-s de ajuns oamenii şi instituţiile de mai sus că să dau oleacă de sens lumii din jur.

Trăgând linie, nu-mi dau seama care dintre cele două soluţii e mai bună. Dar cred că tensiunea dintre ele e de preferat celei de-a treia: absenţa oricăui filtru. Când mintea devine o groapă de gunoi fără bariere, bătălia e deja pierdută.

Şi acum, să mă iertaţi, dar am un câine neglijat care vrea la plimbare.

Keep your minds out of the gutter, mates!

Sursa foto: Kent Landerholm.

România la primele Mondiale

Continuând seria de decupaje din anii vintage ai GSP-ului, iată cum a consemnat Gazeta Sporturilor primele două participări ale României la Mondiale.

Presa vremii a luat invitaţia de a participa la primul Campionat Mondial drept “o atenţie măgulitoare acordată României”. Nu că n-ar fi fost, dar n-am fost tocmai primii pe listă. Mondialul a fost boicotat de ţările europene care au concurat pentru găzduirea Campionatului: Spania, Olanda, Italia şi Suedia. Lor li s-au alăturat ţările central-europene, Austria, Ungaria, Germania, Elveţia şi Cehoslovacia, care jucau cel mai bun fotbal de pe continent la acea vreme. Anglia nu făcea încă parte din FIFA. Aşa se face că doar Franţa, Belgia, Iugoslavia şi România au acceptat invitaţia gazdelor şi s-au îmbarcat la Geneva pe celebrul Conte-Verde.

Din corespondenţa de pe vapor, aflăm că de-a lungul voiajului fotbaliştii s-au antrenat pe punte, au făcut plajă, au jucat curling cu belgienii, şi au participat la concursuri de dans şi baluri mascate. Vedeta României la acea vreme era veteranul Rudy Wetzer.

România a bătut neaşteptat Peru în primul meci din grupă.

Dar a pierdut cu 4-0 în faţa gazdelor în a doua partidă, pe un teren “înconjurat în permanenţă de un şanţ umplut cu apă astfel ca invaziile curente ale publicului spectator să fie evitate”.

A urmat controversatul Mondial găzduit de Italia fascistă în 1934, la care România aproape a ratat participarea în dauna Elveţiei, a cărei prezenţă era mult mai lucrativă pentru gazde. Gazeta scria despre această ediţie de Campionat Mondial că “a fost conceput ca o mare afacere pentru federaţia şi turismul italian. (…) Dar italienii n-ar fi izbutit să facă tot ce abilitatea negustorească le-a dictat, dacă n-ar fi avut un concurs nelimitat al Fifei” . Eh, măcar am scăpat de genul asta de potlogării în vremurile moderne. Oh wait

Într-un editorial tăios, Gheorghe Ţari condamna corupţia federaţiei internaţionale de fotbal, o temă care rămâne la fel de actuală 80 de ani mai târziu.

Nu, sublimi domni de la FIFA, care vă credeţi atotputernici şi nu sunteţi. Nici d-stră, nici cei cari va imită, pe meleaguri ceva mai apropiate, în mai mic dar cu aceiaş îndrăzneală.

Nu.

Un campionat mondial nu se organizează între două banchete şi două călătorii la “conferinţe internaţionale”. Succesul lui nu se asigură nici cu sentințe măsluite la repezeală, nici cu intervenţii prin anticamerele delegaţiilor.

Un campionat mondial se munceşte din greu. Se face într-o atmosferă de unanimă înţelegere, de armonizare a intereselor şi a drepturilor. Şi, mai ales, într-un cadru de cinste şi încredere.

Dacă se poate realiza aceasta, da. Vom avea campionate mondiale. La care să participe şi Anglia, şi Uruguay, şi Turcia, şi Bulgaria. În care să stea cot la cot, tari şi slabi, buni şi proşti, în acea totală emulaţie, care, singură, realizează întregul ce se numeşte sport.

Dacă nu, lăsaţi-vă.

Nu de alta, dar – mergând pe calea aceasta – că mâine va organiza şi Dâmboviţa cu concursul îndelung solicitat al câtorva echipe din mahalaua învecinată, un boboc de campionat mondial să-i meargă vestea.

România a pierdut singurul meci cu 2-1 în faţă Cehoslovaciei, echipă care avea să ajungă până în finală.

Iată şi varianta lirică a cronicii de meci:

Să nu uit… Înainte să plece în Uruguay în 1930, România a bătut Grecia într-o partida amicală cu 8-1. Nu mă aştept să se repete scorul la barajul de acum, dar măcar să putem spune la fel ca atunci că “moraliceşte echipa noastră a fost splendid pregătită. Apărarea n-a cedat, iar atacul n-a renunţat la nici o sursă serioasă de marcare”.

Gazeta Sporturilor în anii ’20

Primul număr din Gazeta Sporturilor apare pe 14 septembrie 1924, într-o duminică. Ziarul apare pe fondul entuziasmului generat de Jocurile Olimpice de Vară de la Paris, fapt lămurit încă de la prima ediţie:

Se simţea nevoia unui mare ziar popular, care să canalizeze mişcarea, servind tineretului în formaţie îndrumările necesare. Astăzi când publicaţiile duc zile negre avem curajul să scoatem la lumină marele ziar popular atât de necesar vieţei sportive. O facem în interesul binelui obştesc.

DSC06086

La vremea respectivă, fotbalul era sportul care venea din urmă, dar boxul, ciclismul şi hipismul dominau încă paginile Gazetei. Sportul cel mai afectat de popularitea fotbalului a fost însă oina:

DSC06107

În primii ani ai Gazetei, fotbalul era un sport amator, fără un campionat naţional şi o federaţie, dar cu meciuri regulate între echipe care ţineau de şcoli dau de fabrici. Vocabularul fotbalistic era cât se poate de englezit: jocul era numit football asociaţie, meciurile erau match-uri, mijlocaşii erau halfi, iar henţul se chema hands.

Despre începuturile fotbalului de la noi mai citisem în cărţile lui Ioan Chirilă, dar ce nu ştiam, probabil din cauza cenzurii comuniste, e că în primii anii fotbalul a fost adoptat în special de comunitatea evreiască. Iaşul avea, spre exemplu, patru echipe la acea vreme: Concordia, Fulmen, Hacoah, Macabi. Ceea ce e oarecum de înţeles ţinând cont că aproape jumătate dintre locuitori erau evrei, dar aproape fiecare oraş în care se juca fotbal mai serios avea câte o Macabi.

DSC06099

Dacă azi nu mai recunoaştem nici una din echipele anilor ’20 de la noi, în Anglia nu s-au schimbat prea multe, după cum se vede:

DSC06103

Deşi tonul şi scriitura erau mult mai sobre acum 90 de ani, primele Gazete semănau totuşi cu cele de astăzi mai mult decât va imaginaţi. La mica publicitate se vindeau motociclete Harley Davidson şi maşini Chevrolet:

DSC06095

Dar alte branduri s-au pierdut intre timp:

DSC06159

Rubrica de can-can era mult mai mică, dar la fel de preocupată de viaţă de noapte a fotbaliştilor:

Xifando, Căpăţână şi Boby formează cel mai nou terţet sportiv monden. La balul Juventusului o adevărată competiţie de dans între cei trei crai a atras atenţia publicului şi captivat o blondă cu ochi albaştri.

Iar tabloidelor nu le-a luat multă vreme să se prindă că titlurile senzaţionale vând:

DSC06157

To be continued…

Noi suntem șobolanii

V-aţi întrebat vreodată cum am ajuns să avem jurnale pline de violuri, crime şi scandaluri? BBC-ul a făcut-o.

Nu vă închipuiţi că Pro TV-ul a inventat ştirile de la ora 5. Ei doar au copiat modelul venal din media occidentală. În timp ce cenzura comunistă oprea de la tipar orice ştire care reflecta un comportament deviant, mass-media occidentală a descoperit un adevăr simplu: astea sunt exact genul de ştiri care se vând. Logica presei e pe dos faţă de cea a vieţii de zi cu zi. Pe hârtie, pe Internet sau pe sticlă televizoarelor, oamenii caută răul, nu binele.

Nothing is so beautiful and wonderful, nothing is so continually fresh and surprising, so full of sweet and perpetual ecstacy, as the good. No desert is so dreary, monotonous, and boring as evil. This is the truth about authentic good and evil. With fictional good and evil it is the other way round. Fictional good is boring and flat, while fictional evil is varied and intriguing, attractive profound, and full of charm. (Simone Weil)

Ai zice că ştirile nu sunt ficţiune pentru lucrurile alea chiar se întâmplă. Dar într-o zi se întâmplă tot felul de lucruri, din care presa selectează doar câteva. Adam Phillips, psihiatru englez, spune in emisiunea Beeb-ului:

The media is ecouraging us to want certain kinds of news and not want other kinds of news, clearly. It appears to be a report of what’s happened during the day but of course it’s been selected by people and I think we have to wonder about what are the motives and intentions of the people who are selecting what actually constitutes a news item.

Dacă stai să te gândeşti, accidentele rutiere sau crimele şi scârnăviile de la sate nu afectează vieţile şi comunităţile celor care le urmăresc:

It would seem to me to be irrelevant whether somebody’s been murdered, irrelevant whether there’s some terrible sex crime, except to the people who are immediately involved in it. The sensational violent sexually transgresive news is a kind of opium of the people because what it does is actually displace their interest from real politics.

Şi totuşi oamenii se uită, cu satisfacţia bolnavă că lucrurile alea nu li se întâmplă lor:

The appetite comes from other people, not us, doing forbidden things. So there’s something very exciting, and sometimes sexually exciting about the sex and violence in the news. It becomes a bit like pornography. I think it’s more than titillating. It’s genuinely addictive, like a drug. So it’s like we really do want to hear about the next sex scandal, the next violent robbery, the next murder, the next act of paedophillia. That’s the currency that keeps us absorbed and gives us nothing to think about.

Jurnalismul responsabil scoate ce-i mai bun din cititor, apelând la inteligenţa şi demnitatea lui. Jurnalismul mercantil, dimpotrivă, scoate ce-i mai rău din noi: bucuria de răul altuia şi plăcerea de trage cu ochiul. Iar noi, ca nişte șobolani hipnotizaţi, tot roadem din otrava care ne spală creierele mai departe.

Sursa foto: Dave_B_