Jurnalism

Patrick Barclay, chief football writer la The Times a acordat un interviu în cinci părţi pentru EPL Talk. Nu-s neapărat un fan al său, dar merită să vedeţi cum discută un jurnalist sportiv erudit, cu mintea aerisită, care deşi e o legendă a gazetăriei sportive din Insulă, reuşeşte să nu se ia prea în serios. Barclay povesteşte despre Mourinho, a cărui biografie a scris-o, sau despre cum a încercat să-şi păcălească psihicul să ţină cu Anglia pariind £4000 pe sfertul cu Portugalia de acum 4 ani. Referindu-se la ce înseamnă să fii jurnalist sportiv, el expune o viziune pe care o împărtăşesc:

Take it or leave it really. I mean I know I’m a fan of football and I find that most people sort of empathize with my way of looking at the game, particularly neutral fans or football lovers who might have their own team but aren’€™t obsessed. So I just work on the basis that if I write for people like myself, then, you know, there’s enough of us to keep me in a job for another few years.

Aici e problema. Or fi destui ca noi în ţara asta ca jurnalismul sportiv de calitate să rămână relevant?

Dacă m-aţi întreba care e viitorul jurnalismului sportiv, v-aş prezenta acest site care s-a relansat recent şi care arată ridicol de bine. Dacă Steve Jobs şi-ar pune în minte să facă un blogazine de fotbal, cam aşa ceva cred că ar ieşi. Grafica mortală + scriitură de calitate = Run Of Play. Încercaţi-l, n-o să va pară rău! E refreshing să vezi un proiect din asta, iți mai clătești mintea după intoxicarea care trece la noi drept gazetărie sportivă.

Singurul motiv pentru care nu urmăresc meciurile din Liga Campionilor fără sonor e că mi-am descoperit o plăcere echivocă în a-i asculta comentatorii televiziunii române. Impostura lor nu încetează să mă uimească.

Un pic de context: în primăvara lui 2008, TVR a câştigat drepturile de televizare pentru Liga Campionilor până în 2012, plătind o sumă colosală, 35 de milioane de euro. Pro TV n-a putut ţine pasul, pentru că ştia că la acest preţ, investiţia nu e rentabilă. Şi TVR-ul ştia, fără îndoială. De ce au făcut-o? Pentru că au putut. Necazul e că la scurt timp după acest moft plătit din bani publici, departamentul de sport şi-a pierdut cei mai buni oameni: Emil Grădinescu, Vlad Enăchescu, Radu Naum şi Bogdan Cosmescu. Cu câteva luni înaintea de startul noului sezon Champions League, TVR-ul a rămas cu pantalonii în vine. Nu aveau oamenii care să susţină un proiect atât de amplu. Asta nu i-a oprit în nici un caz. Au scos de la naftalină figuri decrepite sau specializate pe extra-fotbal.

Aşa ne-am pricopsit astăzi cu o echipă de comentatori de conjunctură, sfertodocţi brutal de necalificaţi pentru sarcina la care s-au înhămat. Predocumentarea precară e atât de evidentă încât nici o transmisiune nu se încheie fără o serie de pronunţii greşite şi erori spectaculoase. Ieri seară, Walcott a fost Walker, iar Xavi -€“ Xabi Alonso. Rooney a fost in pericol să rateze Mondialul când toată presa din Insulă titra: Rooney fit for World Cup. Erorile factuale sunt dublate şi de o lipsă de înţelegere elementară a jocului: cum altfel să afirmi că Ribery a mizat pe o deviere din zid a loviturii libere, că aşa a vrut să tragă? E o aberaţie rizibilă.

E deprimant că meciuri atât de frumoase sunt stricate de calitatea îndoielnică a comentariului și încă n-am găsit o variantă de le vedea pe net fără să pierd din calitatea imaginii. Mi-a venit greu să accept asta când m-am întors din Anglia, păstrând în minte eleganţa şi ritmul frazei lui Martin Tyler. Dar dintr-o dată, am învăţat să îi apreciem pe Vadim Vâjeu, Mihai Mironica şi Costi Mocanu, fiecare cu cusururile lui desigur, dar care aveau de partea lor atu-ul pasiunii.

Închei cu un gând bun pentru băieţii de pe Eurosport 2, pe care suntem privilegiaţi să-i avem drept comentatori la meciurile care ne plac mai mult, cele din Anglia. Am o mare preţuire pentru Ioan Viorel în special, care interepretează desăvârşit jocul şi reuşeşte să îl explice aşijderea. Kudos şi lui Emil Grădinescu, Bogdan Nevel, Cristi Petre şi Manolo Terzian! Efortul vostru e apreciat.

De la subsolurile articolelor până la comentarii venite din breaslă, s-au înmulţit vocile care sancţionează felul în care a ajuns să se facă presă sportivă în România. „E prea mult ce se întâmplă” spun cei lehămetisiti/sufocaţi de derapaje. Şi nu greşesc. Gazetăria sportivă căzută într-o demenţă tabloidă a ajuns o antologie a mizeriei din societatea românească. Am să încerc o explicaţie pentru cum s-a ajuns aici şi ce cred eu că se poate face.

Publicul e de vină

Când jurnalismul e întâi o afacere şi abia apoi un serviciu public, el devine un joc al majorităţilor, o ecuaţie a celor mulţi. Iar în România, cei mulţi formează acel tip nou de lumpen de care vorbeşte Ruxandra Cesereanu, un hibrid între ţăranii alungaţi de la sate în timpul comunismului şi masă deja periurbană de muncitori din marile cartiere de la marginea oraşului. Asta e publicul ţintă şi are gulere de un albastru întunecat. Iată de ce, „televiziunile flatează straturile sociale joase”.
Criticii presei sportive actuale tind să fie detaşaţi de profilul omului de rând. Ei nu înţeleg cine sunt oamenii care consumă acest tip de presă, pentru că în viaţa reală nu au de-a face cu ei. Nici presa nu a ţinut cont de ei până acum câţiva ani când a descoperit apetitul nemărginit al publicului pentru scârnăvii. Din acel moment, presa a devenit treptat din ce în ce mai violentă şi mai toxică.

Dacă privim tirajele sau cifrele de audienţa, începem să înţelegem că obiceiurile de consum ale românului mediu gravitează în jurul aceleiaşi zone: mahalaua. Manelele, Libertatea sau otv-ul au trezit aplecarea românului pentru mahala. Treptat, acest model de entertainment a fost emulat şi perpetuat în majoritatea zonelor media. Presă sportivă s-a aliniat, adoptând „modelul de business tabloidizat”. O decizie logică, ţinând cont că trei din primele patru cele mai bine vândute ziare din România sunt tabloide. Să ne înţelegem, şi în Anglia „The Sun” e de departe cel mai bine vândut ziar. Ar fi absurd să aşteptăm să se întâmple altceva la noi, un popor în creierul căruia s-a stricat ceva în ultimii 50 de ani, vorba lui Neagu Djuvara.
Jurnaliştii sunt de vină

Lumea pare să creadă că a existat la un moment dat o răspântie, un moment în care presa sportivă a avut de ales şi a mers pe calea jurnalismului de canal, direcţie dictată de ratinguri şi tiraje. E un adevăr parţial. De fapt, această alegere nu a fost la îndemâna lor. Realitatea deprimantă e că majoritatea gazetarilor sportivi de la noi operează cu mult în afară sferei lor de competenţă, oricare o fi aia. Nu au şcoală, nu respectă meseria pe care o practică şi dacă n-ar fi în redacţii i-am găsi în shaormerii sau pe taxiuri. Hazardul postcomunist şi nu vocaţia sau talentul sunt responsabile pentru că ei stau în faţă unei tastaturi pe care o siluiesc zilnic.

Mircea Mihăieş a zis-o cel mai bine:

Multă vreme am crezut că ziariştii coboară în mod deliberat ştacheta limbajului, simplificând informaţia pentru a fi înţeleasă de Neica-nimeni-cititorul. Aşa s-o fi întâmplat în primii ani post-comunişti. […] Astăzi, marea majoritate a reporterilor sunt la fel de idioţi că şi cititorul căruia I se adresează. […] Presa română arată aşa cum o ştim: adică imbecilă, iresponsabilă, agramată şi amorală pentru că aşa sunt cei/cele care o fac.

Luaţi orice meserie din lume. Ce faci ca să devii profesionist? Urmezi o şcoală de specialitate şi încerci să înveţi de la cei mai buni din domeniu. Câţi jurnalişti sportivi care să fi terminat Jurnalism ştiţi? Ok. Atunci câţi care să aibă modele din presa vestică de specialitate? Aşa mă gândeam şi eu. S-a tradus teribil de puţin din literatură sportivă de limbă străină, şi chiar dacă s-a tradus, cine i-o fi citit pe Hornby sau pe Galeno?

Nu e totul pierdut

În virtutea tabloidizării, presa sportivă aderă la narative facile si la acel raport sinistru, 20% sport – restul vedete, cancanuri, femei, maşini, lux căruia i s-a spus infotainment. Amusing ourselves to death, asta facem. E un model de afacere care va da greş pe termen lung, din trei motive simple, prezentate în „Elements of Journalism”:

1. Dacă le serveşti oamenilor doar „mondenităţuri inutile”, vorba Guerillei, le vei dizolva apetitul pentru orice altceva în afară de asta.

2. Strategia infotainment-ului distruge autoritatea organizaţiei jurnalistice de a prezenta ştiri serioase şi astfel îi îndepărtează pe cei care caută aşa ceva.

3. Când transformi ştirile în entertainment, amplifici avantajele altor canale media decât al tău. Cum pot ştirile să concureze cu entertainment-ul, în termenii entertainment-ului? De ce ar vrea să facă asta? Valoarea ştirilor ţine de altceva. Ţine de relevanţă. Strategia de infotainment, deși atrage un public pe termen scurt şi producţia e ieftină, va dezvolta un public superficial, pentru că se bazează pe forme, nu pe fond.

Nu sugerez că se apropie disoluţia acestul model de a face presă, ci doar că el îndepărtează o bună parte a publicului, la care nu ştiu dacă cotidianele şi televiziunile de sport îşi permit să renunţe. Vânzările GSP aproape s-au injumatatit din martie pana in decembrie 2009. GspTV-ul se pregătește să dea oameni afară, se aude pe surse.

A fost un an de încercare pentru presă. Desigur, Tolo va continua să trâmbițeze anchetele Gazetei, care au dat jos miniştri şi au înapoiat statului sute de mii de euro. Astfel de materiale sunt însă subminate de fojgăiala tabloidă cu care e umplută pagina în mod curent. Câtă greutate poate să aibă un text de opinie încadrat de un clip porno şi un titlu scabros ca „Sfâșiat de câinii pe care îi violase”?

‘The press becomes boy who cried wolf. It is squandering its ability to demand public’s attention because it has done so too many times about trivial matters. It is turning watchdogism into a form of amusement’. (Elements of Journalism, Kovach & Rosenstiel)

Întrebarea e unde vor ajunge aceşti cititori, care nu se mai regăsesc în presa sportivă actuală. După mine, e responsabilitatea cotidianelor quality să aspire acest public, printr-o secţiune de sport solidă, cu interviuri şi reportaje scrise cum trebuie. Dacă nu se va întâmpla asta, anticipez că va fi dezvoltată o platformă online, un echivalent sportiv al voxpublica, care să adune condeiele care n-au capitulat încă în faţa tabloidizarii.

De citit acest dialog la distanţă între Adrian Georgescu şi Radu Naum. Într-un text aspru dar de bun-simţ, Georgescu îşi sancţionează fostul coleg, devenit un atlet al talkshow-urilor de rigolă, al televiziunii făcute cu poalele-n cap. Radu Naum îi dă o replică acru-defensivă, reciclând clişeul repetat ad nauseam, cu publicul care asta cere:

Şi nu, nu aştept ca invitaţii să se înjure, dar, da, aştept ca ei să se înfrunte aspru, la limită decentului, fix un pic înainte de zgomotul de şliţ. Asta interesează.

E o confesiune care mâhneşte, mai ales când vine de la cineva a cărui educaţie i-ar fi permis un alt tip de discurs. Mă întreb ce ar face Radu Naum dacă un studiu de piaţă i-ar arăta că publicul sau are o înclinaţie pentru muzică de petrecere, şi-ar lua un acordeon în spate că să dea emisiunii un fundal sonor? Dacă asta vrea publicul… Apropo de asta, invitat la aniversarea a 20 de ani a Facultăţii de Jurnalism, Peter Gross, profesor la Universitatea din Tennesee spunea: „Audientele vor primi nu doar ceea ce vor, dar şi ceea ce au nevoie. ”

Nu mă deranjează neapărat felul în care înţelege domnul Naum să facă televiziune, e doar un jurnalist care a abdicat de normele jurnalismului de calitate pentru o căciulă de euro. Asta e, ratele trebuie plătite cumva. Mă deranjează că nu îşi asumă rolul de jurnalist fără coloană vertebrală, mă deranjează acea paralelă la Stephen Sackur, care a absolvit totuşi Harvard-ul. Parcă e prea mult.