Jurnalism

BBC, 23 iulie: Brazil have asked Fluminese manager Muricy Ramalho to become their new boss but the 54-year-old is yet to accept. “Nothing is decided because I still have a contract with Fluminese,” said Ramalho in a statement.

GSP, 23 iulie: Confederaţia Braziliană s-a decis în privinţa succesorului lui Carlos Dunga la echipa naţională. Noul selecţioner va fi Muricy Ramalho, un nume fără palmares deosebit, preferat lui Mano Menezes de la Corinthians.

BBC, 24 iulie: Brazil have offered Corinthians boss Mano Menezes the job of national team manager after Fluminense refused to release their coach Muricy Ramalho.

În disperarea tabloidă de a da primii orice ştire, GSP-ul pierde orice nuanţă, orice subtilitate. „Ar putea fi” și „va fi”devin acelaşi lucru. Câtă bază poţi să mai pui în analizele și comentariile unui ziar care nu e în stare nici măcar să traducă corect o ştire de două paragrafe?

Drepturile de autor n-au a face. De asta vindeţi o treime faţă de cât vindeati în 2008, de asta daţi zeci de oameni afară, de asta vă scade traficul în timpul Mondialului. Pentru că nu mai aveţi oameni care să scrie o ştire cum trebuie. Sau poate îi aveţi dar sunt prea ocupaţi cu crearea de „vorbărie despre” ca sa mai facă și jurnalism sportiv.

Chaps, după supradoza de fotbal care a fost Wereldbekerul, simt nevoia să iau o pauză. Prea mult 4-2-3-1 strică, şi-n luna care-a rămas până începe campionatul vreau să-mi clătesc mintea cu chestii nefotbalistice, doar cât să mi se facă dor din nou de ‘arry şi compania.

O semi-pauză de fapt, pentru că două-trei texte despre epoca de aur a fotbalului englez tot o să fie, aşa cum promisesem. Iar dacă citesc ceva bun, sigur n-o să pot să mă abţin să va fac o recomandare. Apropo, asta e una din cele mai bune bucăţi de jurnalism sportiv din 2010. Asta înseamnă să ai o presă care mai spune şi adevărul, nu doar creează vorbărie despre.

În legătură cu blogul şi unde se îndreaptă el, I’€™ll give it to you straight: i-am dat drumul în februarie pentru că o mână de oameni păreau să regrete la fel de mult ca mine închiderea blogului de pe GSP. În câteva luni el a dospit frumos, beneficiind de civilitatea şi inteligenţa voastră, celor care îl frecventati şi vă rupeţi din timp că să participaţi la discuţii. Mulţumiri!

DAR fapt e că lunile de până acum au fost mai degrabă un experiment, fiind curios să aflu „ce şi cât public mai poate avea azi plăcerea şi răbdarea de a citi în ziua de azi articole de felul ăsta”. Am petrecut câteva ore pe zi, zi de zi, documentându-mă, făcându-mi notiţe şi postând, iar acum încep să-mi dau seama că n-aş putea să păstrez cadenţa asta pe termen lung. Oricât aş vrea să fie altfel, ce fac acum e un hobby, nu un job, şi cum se întâmplă de obicei cu mofturile de tipul ăsta, life gets în the way.

Pentru sezonul care urmează o să încerc să fac cumva să păstrez calitatea blogului, acordându-i mai puţin timp. Aici am nevoie de ajutorul vostru. Vreau feedback! Spuneţi-mi ce nu vă place la blog! Problema cu diacriticele o ştiu, şi promit că o să fie mai puţine greşeli decât până acum. Altă problemă ar fi culoarea textului în Internet Explorer, care face blogul ilizibil. Încerc să rezolv şi chestia asta, dar sincer, n-aveţi absolut nici un motiv să mai folosiţi IE, Mozilla absolutely rocks. Aştept la comentarii orice fel de input constructiv, ce fel de texte aţi vrea să citiţi mai des, sau mai rar, genul ăsta de chestii.

După ce am primit mailul în care eram invitat să scriu pe SportVox, n-am mai avut stare. Anticipasem un site de genul asta, „un echivalent sportiv al VoxPublica”, îi spuneam în martie, şi aş fi vrut să dea lovitura mai mult chiar decât oamenii care s-au ocupat de el probabil. După câteva săptămâni de SportVox, încep să-mi dau seama că nu e prinţul jurnalismului sportiv online românesc, ci un broscoi la fel de urât că toţi ceilalţi. Zic asta pentru că:

– majoritatea celor care scriu sunt amatori, nu profesionişti. Asta n-am înţeles niciodată. Dacă vrei să îţi pui gresie în bucătărie, faci tot posibilul să găseşti un meseriaş, nu un ageamiu. Dacă îţi rupi mâna te duci la un ortoped, nu la un pasionat de ortopedie. Cumva, distinctia între amatorism şi profesionim se pierde în jurnalismul sportiv.

– atunci de ce au recrutat diletanţi, o să mă întrebaţi? Pentru n-au bani să plătească profesionişti. Din ce mi s-a spus, politică SportVox e să împartă banii din veniturile ulterioare din publicitate. E un cerc vicios. Cum să ai publicitate dacă n-ai trafic? Cum să ai trafic dacă conţinutul e de căcat? Cum să fie conţinutul altfel dacă e produs de ageamii?

– mulţi dintre autori sunt importaţi de pe VoxPublica, unde scriau şi încă scriu despre politică, literatură, filme, cam orice de fapt. Oameni care scriu despre Elena Udrea, Xavi şi Lars von Trier în aceeaşi zi. Iarăşi, enciclopedismul care e inacceptabil în majoritatea domeniilor, e tolerat în scriitura de sport de la noi. Cum ar fi că la liceu, profesorul de fizică să anunţe că vrea să predea şi germană. Poate chiar şi un pic de economie. Ar fi imposibil pentru că e evident că nu are competenţa necesară. Dar competenţa nu pare să fie un criteriu la SportVox.

– nu există un editor. Cineva care să decidă ce intră şi ce nu intră pe site. Iar autocenzura şi simţul comun evident nu funcţionează. Aşa apar telegrame ca asta sau scârnăvii ieftine ca asta care subminează orice fel de credibilitate o fi având situl.

– ce şansă mai mare să ai decât să dai drumul unui site de sport în ajunul Mondialului? Toată lumea va fi hămesită după conţinut de calitate. Content is king, se zice în online. Cu toate astea, majoritatea textelor despre Mondial sunt de tipul „mi-a plăcut Uruguayul”, „ce mă enervează vuvuzelele”, „Dunga e un bou că nu l-a luat pe Ronaldinho”. Astea-s ciorovăieli de crâşmă, nu-s articole. Iar când n-ai nimic de spus, dar totuşi vrei să publici, Youtube e prietenul tău. Trei-patru clipuri şi s-a închegat inc-o postare.

– autorii par să fie obsedaţi de numărul de vizualizări. Altfel de ce ţi-ar băga degetul în ochi, cu tot felul de titluri, mai ofensive decât un agent de vânzări disperat?

Ce mai caut eu acolo, asta stau şi mă întreb. Aştept să se termine Mondialul şi cred că le spun politicos: Thanks, but no thanks.

Journalism is storytelling with a purpose. In short, it must strive to make the significant interesting and relevant. The effectiveness of a piece of journalism is measured both by how much a work engages its audience and enlightens it.

Motto:

Televiziunile, cu deosebire cele autohtone, se chinuie până la nevroză să-şi distreze, prin orice mijloace, clienţii. N-ar fi nici prea neobişnuit, nici prea grav, dacă soluţiile n-ar fi căutate mereu la nivelul cel mai de jos. Se cultivă, pe toată linia, spectacolul ieftin, gluma groasă, inventivitatea şuie. Dincolo de prost gust, această mentalitate a ajuns să fabrice proaste maniere, false vedete, vipuri de bodegă, politicieni deşuchiaţi (dar influenţi prin grotesca lor popularitate). (Andrei Pleșu)

Chiar când credeam că jurnalismul sportiv de televiziune nu poate coborî nivelul discuţiei mai mult decât a făcut-o deja, m-am trezit contrazis violent de noua emisiune a lui Radu Banciu şi a lui Mihai Mironica. Formatul e cel pe care-l ştim: povestea vorbei, păreri despre păreri, multă superficialitate şi vorbărie goală. Totul învăluit într-un aer de caterincă, de „shto”, genul de emisiune care merge urmărită în timp ce-ţi ştergi degetele unsuroase de la mici de maioul rupt pe care-l porţi pe acasă.

La ce bun o asemenea emisune? Cum miza informării e ratată din start pentru că autorii nu fac decât să recicleze opinii, trag concluzia că ar trebuie „sa ne radem” privind la „Pe bune”. Or asta nu se poate pentru că umorul e scremut şi ieftin, iar vulgaritatea -€ “gratuita. Nu-s pudibond când vine vorba de umor, râd cu lacrimi la măgăriile din Family Guy, dar asta pentru că show-ul are haz. Cât priveşte emisiunea de pe sport.ro, ai mai mari şanse să te amuzi privind la tabelul Mendeleev.

Am prins zilele trecute un fragment de o mojicie demnă de o oră mai târzie. După ce au derulat redundant imagini cu Nadal scoţându-şi chiloţii din fund, prezentatorii „au salutat” (e cuvântul lor) succesul spaniolului ridicându-se în picioare şi imitându-l exhibiţionist. A urmat o anatomie a gestului din partea lui Mironică, care a început să explice unde se duce arătătorul şi ce apucă degetul mare. De mult n-am văzut ceva mai scabros la televizor.

Am susţinut mult timp că presa sportivă e mizerabilă pentru aşa sunt cei care o fac. Nu e cazul lui Banciu şi Mironică. Ambii au avut texte/comentarii în care au demonstrat că sunt în stare de mai mult. Dintr-un motiv care-mi scapă, au ales să fie scârnăvi când puteau să fie inteligenţi. E şi ăsta un mod de a-ţi plăti leasing-ul, mă gândesc. Radu Banciu în special începe să recupereze cu voluptate din decalajul faţă de fostul coleg Naum, care a abdicat de ani buni de la normele gazetăriei profesioniste.

Şi dacă am început cu Andrei Pleșu, daţi-mi voie să închei tot cu dânsul. În ultima carte, dumnealui dă o definitie sublim de simplă de derizoriului, spunând că e ceva care putea foarte bine să nu fie. Exact ca emisiunea domnilor Banciu şi Mironică.

Ultimele cifre arată o hemoragie in dreptul publicul dispus sa mai suporte lăturile servite de presa de canal. E nota de plată pentru impostura și incompetența diletanților care trec drept jurnaliști sportivi.

Numiţi-o schadenfreude, dar ultimele date de audientă mă bucură. Mă bucură nu în sensul meschin – hah, fraierii ăştia o să îşi piardă job-urile -€“ ci în sensul că modelul tabloid/de mahala de a face gazetărie sportivă nu mai funcţionează. Deontologic se poate discuta la nesfârşit, cu ei, producătorii de conţinut dubios argumentând că nu fac decât să se adapteze pieţei. Dar cifrele, cifrele nu mint. Să le luăm pe rând:

– Gazeta Sporturilor pierde o treime din tiraj (22.000 de exemplare) faţă de primul trimestru al anului trecut. E cel mai prost trimestru al cotidianului din 2004 încoace. Dacă în martie 2008 GSP vindea o medie de 118.000 de exemplare pe zi, în ianuarie 2010, vaznzarile au scăzut drastic la nici 39.000. La fel Prosport-ul vinde jumătate din cât vindea acum doi ani, şi o treime din cât vindea acum patru ani.

– ca audienţă în prime-time în luna mai, GspTV a fost pe locul 25, în urma unor posturi ca Disney, Cartoon Network şi, atenţie, Eurosport.

– gsp.ro e al şaptelea cel mai accesat site din România, în timp ce prosport.ro e pe locul 21 în luna aprilie 2010.

Fără să încerc s-o fac pe istețul, i-as indemna pe gazetarii sportivi care lucrează în trusturile astea, să asculte sfatul pe care l-am găsit într-o carte adresată bloggerilor profesioniști-wannabe:

„Attention is not compelling. Stripping naked or shouting “fire” gets you noticed but it is not valuable. Forget attention seeking and create value.”