The Blizzard

The Blizzard is a quarterly publication part book, part magazine. Put together by a cooperative of top-class journalists and authors, its main aim is to provide a platform for writers from across the globe to enjoy the space and the freedom to write about the football stories that matter to them. No rules. No agenda. No editorial line. No restrictions on length. No drive for the mainstream. Just brilliant writing.

Nu pot să vă recomand suficient revista asta, groasă cât o carte, care încearcă să recupereze farmecul jurnalismului sportiv narativ şi poveştile care s-au pierdut în devălmăşia tehnologică. E un proiect care scarpină o mâncărime din creierul meu, prin felul Esquiresc de a scrie despre fotbal. De la fabrica de cârnaţi a lui Uli Hoeness până la materialele cu antrenori bosniaci, Blizzard-ul are câteva poveşti de-a dreptul minunate.

Jonathan Wilson, editorul, zice aşa în introducere:

I’d come to realise I wasn’t the only one who felt journalism as a whole was missing something, that there should be more space for more in-depth pieces, for detailed reportage, history and analysis. Was there a way, I wondered, to accommodate articles of several thousand words? Could we do something that was neither magazine nor book, but somewhere in between?

The priority is the product rather than profit, so we will not go chasing readers; the aim, rather, is to remain true to our ethos and to provide an alternative to that which already exists.

Cum procedăm? În primul rând aveţi nevoie de Paypal. Primul număr se cheamă Issue Zero şi e doar pdf. Plăteşti cât vrei pe el, cât crezi că face. Apoi, dacă vrei să te abonezi, începând din luna iunie va apărea o dată la 3 luni şi poţi s-o primeşti acasă. Revista costă £10, dar dacă eşti student care trăieşte cu conserve de fasole, te lasă să plăteşti £5. Plus transportul £4.35 în Europa continentală. Recomand!

Nu trageti in ziaristi!

Ştefan Beldie scrie pe blog despre înjurăturile pe care şi le iau ziariştii sportivi în subsolurile articolelor:

Spun că problema este şi la ziarişti dacă nu stau de vorbă cumva cu cititorii lor. Nu poţi doar să publici şi apoi să taci. Dacă articolul tău stârneşte iritare, este contestat sau pur şi simplu e comentat intens, poţi să intri în dialog cu aceşti oameni. Unii vor înţelege argumentele tale, alţii nu. Dar eu cred că oamenii capabili să înţeleagă argumente vor respecta munca site-ului, iar cei incapabili nu se vor simţi bine într-un mediu în care există dialog fără înjurături.

Pe undeva, îi dau dreptate. Da, jurnalismul online e o conversaţie, nu un monolog. Mi se pare firesc şi de bun-simţ să discuţi cu oamenii care-şi iau din timpul lor ca să citească bălăriile pe care le scrii.

Dar cu troglodiţii care intră doar ca să spurce pe orice şi pe oricine nu poţi să porţi o conversaţie. Întâi să se dea jos din copac, şi dup-aia om discuta, cum spunea cineva.

Mie mi-a plăcut mult ce spunea Barry Glandenning de la Guardian despre asta:

I presume the reason most journalists can’t be bothered engaging on the blog is because the cranks and morons who get involved make it a complete waste of time. There’s nothing more futile than getting involved in a “debate” with one of those clowns and there are plenty of them about.

People are more than welcome to comment, in fact they’re encouraged to do so by the presence of a big button with “post comment here” or some such written on it. Obviously there’s going to be a certain number of idiots and if they want to go to the trouble of gratuitously abusing a writer, that’s entirely up to them.

I’ve never felt the inclination to do so – well, I suppose I have – but I’ve certainly never acted upon it. What’s the point? If I log in as Stupidname007 and call some journalist a twat, he or she is just going to wet themselves laughing and presume I’m the sad lonely bedroom-dwelling crank my comments suggest I am. Who cares what one of those eejits thinks?

Asta e un felul zen-înţelept de a privi lucrurile: cui îi pasă ce cred babuinii de tipul ăsta? Dar cum jurnaliştii e şi ei oameni, e greu câteodată să nu pui la suflet. Tot Ştefan mi-a recomandat un articol mişto al lui Jeff Pearlman de la Sports Illustrated, care a încercat să discute cu băieţii care-l birjăreau în comentarii:

Now, with most online publications allowing readers to comment beneath stories, and with Twitter boasting an estimated 175 million users, and with a phony e-mail address a mere click away, readers can easily lash out. The filter that was a pen and paper has vanished, replaced by the immediate gratification of negativity. The concern for a writer’s feelings? Ha. What feelings?

It’s about consequences, and not suffering from any,” says Jacqueline Whitmore, an etiquette expert and founder of etiquetteexpert.com. “There are absolutely no repercussions to writing a nasty comment or e-mail, so people feel they can vent at will. They never think that the person receiving the message might be a real human being.”

E oarecum deprimant să afli că la fel se întâmplă şi în America, o societate cu câteva decenii bune înaintea noastră. Ce te aştepţi să se întâmple la noi, unde Internetul cu atât mai mult drenează ura pornita din tot soiul de neașezări sufletești. It is what it is!

Până la urmă, cred că atitutinea corectă e undeva între indiferenţă şi pus la suflet. O luciditate de autor, învăţată de la Nicolae Steinhardt:

Aşa e cu scrisul: odată ce ai luat condeiul în mână sau ai apăsat clapele maşinii de scris şi te-ai încredinţat hârtiei sau tiparului, nu mai eşti stăpân pe marfa ta. Ea devine obiect de cercetare şi apreciere din partea oricui. Cu scrisul e la fel ca şi cu producătorul care şi-a adus produsele spre vânzare pe piaţă alimentară. Dacă aduce roşii, unii le vor găsi necoapte, iar alţii fleşcăite; dacă aduce brânză, ea va fi socotită de unii potroacă şi de alţii nesărată, şi tot aşa, cu numeroase alte produse, toate supuse liberei critici a cumpărătorilor şi a eventualilor consumatori.

În orice caz, până acum am fost ferit de abuzurile devenite normă prin alte părţi – pot sa număr pe degetele de la o mână comentariile pe care le-am tăiat – și pentru asta vă sunt recunoscător. Îmi place că putem să discutăm fără să ne punem bocancii în gât unii altora (ceea ce nu e întotdeauna uşor de făcut când te ocupi de fotbal) şi ţin mult la convivialitatea care s-a instalat aici. Cheers, chaps!

Viitorul jurnalismului

Ziarele mor, trăiască blogul?

Ziarele sunt pe drojdie, blogurile le înlocuiesc încet. Sau vine Facebook-ul şi le mătura pe amândouă? Trăim vremuri confuze, din punctul de vedere al comunicării. Se spune că e o democratizare a comunicării, opinia cetăţeanului devine la fel de importantă ca a jurnalistului. O fi, nu zic nu, dar nu prea vezi bloggeri în Bagdad sau Sudan, sau pe holurile spitatelor şi judecătoriilor. Nu prea vezi bloggeri care să aibă surse în miliţie sau în guvern.
€œ

„Desigur, oricine poate scrie şi posta pe internet ceea ce vede. Toţi pot fi €œ‚cetățeni jurnalisti’. Să ridice mâna cine ar merge la un ‚œcetățean dentist’! Imediat după uraganul Katrina, pe orice blog exista un post despre dezastrul care a lovit America. Toţi aveau o părere, mai puţini sunt cei care aveau informaţii.” (David Randall)

Industria comunicării traversează cea mai mare revoluţie de la apariţia tiparului încoace. Internetul a dat peste cap absolut tot: motoarele de căutare, blogurile, cărţile electronice, YouTube, Facebook, Twitter… Felul în care comunicăm, în care informaţia ajunge la noi e zdruncinat din temelii. Problema e că modelele vechi se strică mai repede decât cele noi pot fi puse în loc.

Alan Rusbridger, editor la Guardian, compară această situaţie cu embolia gazoasă a scafandrilor care urcă prea repede la suprafaţă. Totul s-a întâmplat prea repede, practic în ultimii 5 ani, o nimica toată ţinând cont că tiparul a apărut pe la 1440.

Internetul a stricat, Internetul să repare

Jurnalismul plăteşte acum ponoasele greşelii sistemice care s-a făcut o data cu apariţia Internetului în anii ’90. Ziarele au pus conţinutul gratis pe Internet, crezând că-şi fac reclamă, că mai mulţi oameni vor cumpăra ediţia tipărită. Nu şi-au dat seama că-şi sapă singuri groapa, au confundat publicitatea cu produsul în sine.

Acum, cele mai bune minţi din media şi IT încearcă să găsească un model viabil de a monetiza conţinutul. Dar asta va dura. Se experimentează mult, se greşeşte mult, dar din greşelile care se fac acum va ieşi un model care le va permite oamenilor care scriu să câştige bani de pe urma muncii lor.

„There’s never been a better time, I tell students, to be a journalistic entrepreneur – to invent your own job, to become part of the generation that figures out how to produce and, yes, sell the journalism we desperately need as a society and as citizens of a shrinking planet. The young journalists who are striking out on their own today, experimenting with techniques and business models, will invent what’s coming.” (Dan Gillmor)

To charge or not to charge?

Soluţia încă n-a găsit-o nimeni. Murdoch îşi pune ziarele în spatele unui paywall, după modelul Wall Street Journal. Dar făcând asta pierde 95% din trafic. Guardian-ul crede că traficul ridicat e ultimul avantaj pe care-l mai păstrează ziarele a€“ de ce să-ţi baţi joc de asta?

Nici băieţii mari nu-s în stare să cadă de acord asupra căii de urmat, cu atât mai puţin bloggerii sau jurnaliştii-antreprenori. Toţi au însă aceeaşi problemă. De la cel mai obscur blogger până la cea mai mare organizaţie de presă, toţi au nevoie de bani ca să existe. Iar banii încă întârzie să vină.

„Mediul on-line, în România, produce multe speranţe, dar cifre destul de mici, dacă nu chiar ridicole. Piaţa de on-line e de numai 16 milioane de euro în condiţiile unei fragmentări uriaşe, adică 3 paie la 7 măgări, mai pe româneşte. Deci nu se poate spune că profituri din on-line pot acoperi minusuri din print, decât marginal. Oricum, altfel vor arăta lucrurile peste câţiva ani.” (Mihnea Vasiliu)

De ce vor arăta altfel lucrurile peste câţiva ani? Pentru că bugetele de publicitate se vor alinia la tendinţele consumatorilor, care migrează către online. Ce se întâmplă acum e ilogic. Un studiu recent arată că în România, „pentru fiecare oră petrecută în faţa televizorului o persoană petrece, în medie, două ore online. Cu toate acestea, ponderea cheltuielilor publicitare este covârşitor mai mare în cazul TV-ului (93,7%, comparat cu doar 6,3% pe online).”

Aici vine Sir Martin Sorrell, care e echivalentul lui Murdoch în lumea publicităţii, şi anticipează că până în 2013, o treime din bugetele pentru publicitate vor fi dedicate online-ului.Banii se vor muta dinspre print şi televiziune către online, fapt care o să greseze tot mecanismul ăsta ruginit.

„Everyone knows that Google is killing the news business. Few people know how hard Google is trying to bring it back to life.”

Iar monetizarea în online se va muta dintr-o paradigmă cantitativă într-una calitativă. Prin SEO, Google a creat involuntar un mic monstru, care îi răsplăteşte pe cei care au învăţat să gâdile cel mai eficient algoritmii de căutare. Pui cuvinte cheie în titlu şi le repeţi de câteva ori în conţinutul textului şi hop, eşti acolo sus în pagină de căutare. Tipul ăsta de articole prefabricate se ridică pe spinarea celor autentice, care transmit informaţii, dar care nu-s adaptate pentru roboţii motoarelor de căutare. Nu e în regulă, şi Google ştie asta.

După cum a recunoscut şi CEO-ul Eric Schmidt, Google nu-şi permite să devină vulturul care să se hrănească cu cadavrul industriei de ştiri. Ca să evite asta, Google tocmai a donat $2.7 milioane pentru a sprijini inovaţiile digitale în jurnalism.

Nu e totul pierdut. Dimpotrivă!

Vestea bună e că jurnalismul va supravieţui instituţiilor sale. S-ar putea să nu mai fie pe hârtie, s-ar putea să nu mai fie la fel de sobru, dar jurnalismul va supravieţui. Facebook-ul, Google-ul sau Twitter-ul fac lumea din ce în ce mai mică, dar asta nu e neapărat un lucru rău. Cam acelaşi lucru se întâmpla în anii ’20 şi iată ce avea de spus C.P. Scott, un om cu o clarviziune neverosimilă, atunci:

„The world is shrinking. Space is every day being bridged. Already we can telegraph through the air or the ether, from Penzance to Melbourne and tomorrow we shall be able to talk by the same mechanism. Physical boundaries are disappearing… What a change for the world! What a chance for the newspaper!

Sursa foto: Flickr, just.Luc.

Interviurile cu fotbalisti. Se putea mai mult?

Mai are Dinamo şanse la titlu? Aţi câştigat un punct sau aţi pierdut două?

În facultate, una din primele lecţii pe care le-am învăţat a fost că cine pune cele mai bune întrebări primeşte cele mai bune răspunsuri. E un principiu simplu. E de ajuns să priveşti orice buletin de ştiri sportive, ca să-l înţelegi. Inevitabil ai să auzi aceleaşi voci, punând aceleaşi întrebări şi primind aceleaşi răspunsuri.

Interviurile au devenit conversaţii purtate pe fondul unui limbaj standardizat. „Vă e teamă de Bayern? Nu ne e teamă, îi respectăm şi credem în şansa noastră.” Cei care iau interviul au nişte sertare, din care scot nişte întrebări, cei care îl dau au sertarele lor din care scot nişte răspunsuri. Chiar şi după standardele tabloide modelul asta e contra-productiv pentru că nu face decât să plictisească, şi nimeni nu se uită la televizor ca să fie plictisit.

Întrebări cu răspuns conţinut

N-are rost să punem ţinta pe cărăuşii de microfoane. Până la urmă, ei/ele sunt pe treapta cea mai de jos a unui ecosistem putred şi neprofitabil, futuţi şi răsfutuţi, trimişi de la aeroport la ligă şi înapoi la aeroport. Fac o muncă pe care poate să o facă şi un elev de gimnaziu şi sunt recompensaţi pe măsură, adică prost. Dar asta nu e o scuză ca să fii neghiob, şi în nici un caz nu e scuză pentru şefi să perpetueze neghiobia asta.

E ceea ce Meme Stoica numea întrebări cu răspuns conţinut. Întrebări care nu-ţi spun absolut nimic pentru că nu se poate răspunde decât într-un singur fel. Ce sens mai are să-l întrebi pe Răzvan Lucescu dacă mai crede în calificare, când tot ce o să scoţi de la el e un răspuns complezent, aproape reflex.

Apropo de asta, văzusem acum vreo luna un interviu cu dânsul la Fanatik, unde a fost întrebat de 4 (patru) ori la rând dacă îl va chema pe Mutu sau nu la naţională. Sincer, nu ştiu cum a rezistat Răzvan asaltului de imbecilitate agresivă. Cât de tupeist să fii întrebi de patru ori la rând acelaşi lucru un om care ţi-a spus de prima dată că nu comentează? Fremdschämen, thy name is Fanatik Show.

Englezii au o vorbă deșteaptă, introdusă de Mary Rice-Davies în cultura populară prin anii ’60. Fata asta a fost folosită în diferite campanii de discreditare a unor politicieni cu care se culcase. Aceştia evident au negat. Întrebată ce părere are de faptul că un fost amant, politician influent, negase legătura dintre ei, ea a dat un răspuns care acum a intrat în dicţionarul Oxford şi limbajul comun:

Well, he would, wouldn’€™t he?

Adică n-o să recunoască, că nu-i prost. Adică n-o să vă spună vouă, presei, chiar dacă ar fi adevărat. Adică degeaba îl întrebaţi.

Revin la exemplul meu favorit, cu Zicu dat în afara lotului cu Dinamo, doar pentru că Iancu a spus asta. Well, he would, wouldn’t he? Dacă scopul lui e s-o trimită pe Dinamo pe o pistă greşită, asta ar spune, nu? Doar că tu ca ziarist, ai face bine să nu-i înghiţi toate gogoşile, pentru că îţi iei cititorii de fraieri.

Dezumanizarea dialogului

Majoritatea interviurilor cu fotbalişti sau antrenori de la noi, nu sunt doar plictisitoare, dar s-a pierdut latura umană a dialogului. Conversaţia e aproape mecanică, între două tabere care se dispreţuiesc reciproc, dar care de dragul publicului acceptă teatrul asta de păpuşi. Interviurile au devenit un exerciţiu neplăcut pentru ambele părţi, ca un dialog purtat pe scaunul de dentist.

Nu e obligatoriu să fie aşa. Am înţeles asta citind şi privind sute de interviuri făcute cum trebuie. Un exemplu recent, interviul de după meciul cu Bolton dat de Mick Mccarthy. Jurnalistul e suficient de inteligent ca să înţeleagă că aproape orice întrebare i-ar pune lui Mick, l-ar frustra inevitabil.

Asta e diferența între jurnalismul făcut cu cap şi cel al lui „se putea mai mult?” Să fie clar: singurii care nu pot mai mult sunt intervievatorii care pun întrebări de tipul ăsta.

Înainte să-mi spuneţi că oricum merge şi aşa, că românul vrea circ, aruncaţi o privire peste ratingurile din ianuarie, după media pe zi: sport.ro – locul 17, gspTV -€“ locul 28, Digi Sport – locul 31. Nu prea mai merge şi aşa…

Si ce daca?

E ultima piesă a puzzle-ului, o întrebare până la urmă firească: şi ce dacă?

Şi ce dacă avem o presă calibrată după obiceiurile de consum ale mahalalei? Şi ce dacă se dau pe post filme trucate în ajunul alegerilor prezidenţiale? Şi ce dacă presa a „omorât” o doamnă deputat cu câteva zile înainte ca tragedia să se întâmple? Şi ce dacă zicem că Zicu nu e lot şi el de fapt e titular? Ei bine, toate chestiile astea sunt mult mai grave decât vă puteţi închipui.

„Televiziunea este proastă cînd fabrică nişte cetăţeni uşor de guvernat. Este bună cînd e curajoasă şi îi face pe cetăţeni greu de guvernat. (Andre Brincourt)

Presa asta, care scrie „prost, isteric şi ieftin”, care pune vorbăria goală în locul adevărului, face din noi cetăţeni uşor de guvernat. Adevărurile, alea grele, care conteză, rămân îngropate. În Vest sub pojghiţa unui consens al ştirilor cuminţi, care servesc unui aparat de putere; la noi, sub un maldăr de cancanuri şi trivialităţi. La ei mizele şi mecanismele sunt mai sofisticate -€“ războaie nucleare, terorism, ecologie -€“ noi încă suntem la nivelul lui „jos ăia, sus ceilalti”.

Nicăieri drama asta nu e cuprinsă mai bine ca-n ultimul sezon din The Wire, când ziariştii, tot mai puţini, de la Baltimore Sun, vedeau câteva paie dar ratau toate bârnele din ochii administraţiei. Nici unul din lucrurile care contau cu adevărat pentru comunitate, nu ajungea în ziar.

Câteva exemple, de la ei:

  • Profesorul Justin Lewis de la Universitatea din Cardiff, care a studiat ştirile difuzate în perioada care a precedat invazia Irakului, a constatat că 86% din ele plecau de la faptul că Irakul deţine arme de distrugere în masă, şi doar 14% aveau îndoieli în privinţa acestora. Evident, acum ştim că nu s-au găsit arme de distrugere în masă în Irak (Nick Davies – Flat Earth News).

Şi câteva de la noi:

Astea sunt genul de ştiri care-ţi deschid mintea, care te fac să vezi Truman Show-ul regizat de majoritatea mass-media. Dar astea sunt ştirile care s-au scris, care au văzut tiparul. Cele mai multe dintre ele nu s-au scris, pentru că nu mai are nici cine să le scrie şi nici cine să le citească. Luaţi bunăoară fair-play-ul financiar, care va revoluţiona fotbalul din vară, dar despre care presa noastră de sport n-a scris aproape nimic.

Studiu de caz -€“ etnobotanicele

Nişte prafuri strict interzise în ţări mult mai liberale în privinţa drogurilor decât România, la noi erau la fel de uşor de procurat ca margarina. A fost nevoie de o campanie a EVZ, pentru a crea presiunea publică asupra guvernului de lua măsurile care trebuiau luate cu luni înainte, măsuri care ar fi salvat câteva vieţi.

Evident guvernul nu avea nici un interes să rezolve problema, ci doar să lase impresia că problema s-a rezolvat. Legea s-a dat prost şi prafurile au reapărut după două luni, mult mai puternice decât primele. Chiar şi aşa, ce a făcut EVZ e un exemplu admirabil de jurnalism, care ne-a făcut lumea în care trăim un pic mai bună. Iar morala e ca atâta timp cât un subiect nu intră în dezbatere, nimic nu se va schimba.

Încă se face jurnalism bun în România, nu-i vorbă, mă gândesc aici la seria „România, te iubesc!” care e o gură de aer proaspăt. Sau reportajele lui Vlad Mixich. Sau emisiunea lui Moise Guran. Sau bloguri de exceptie precum al Sorinei Matei sau al lui Mihnea Măruță.Dar acest tip de presă există la periferia celui care se cere, care aduce profit.

Original, truth-telling journalism survives at the margins and commonly tends to be overwhelmed by the consensus account, whether true or false.

What we are looking at here is a global collapse of information-gathering and truth-telling. And that leaves us in a kind of knowledge chaos, where the very subject matter of global debate is shifted from the essential to the arbitrary; where government policy, cultural values, widespread assumptions, declarations of war and attempts at peace all turn out to be poisoned by distortion; where ignorance is accepted as knowledge and falsehood is accepted as truth.”

Asta face presa proastă, sub aspectul ei cel mai nociv: pune umărul la disoluţia reperelor unei societăţi. Românul de rând a ajuns să creadă că Florin Piersic e cel mai bun actor, Mircea Badea cel mai bun jurnalist şi Gigi Becali, al doilea afacerist din Ţara Românească. Românul de rând l-ar vota pe Ceauşescu preşedinte al României. Ăsta e consumatorul mediu de presă în România, iar cele mai bine vândute ziare sunt croite după aspiraţiile, fricile şi valorile lui.

Jurnalismul mercantil e o profundă alienare de la misiunea iniţială a jurnalismului: „to tell the truth so that people have the information they need to be sovereign.” În goana după audienţă, media ajunge să servească un produs pe care ea însuşi îl dispreţuieşte, unui public pe care iarăşi îl dispreţuieşte, dar pe spatele căruia îşi reazemă marginile de profit:

L-am întrebat odată în direct şi senzaţional în emisiunea “Guvernatorul” pe Dan Diaconescu, dacă el , ca tată, ar vrea ca odraslele sale să ajungă la OTV în direct şi senzaţional. Mi-a răspuns frugal, în barbă şi previzibil: Nu!

Sursa foto: www.kolector.net

Acesta este al ultimul articol dintr-o serie despre status-quo-ul jurnalismului actual: