Mai are Dinamo şanse la titlu? Aţi câştigat un punct sau aţi pierdut două?
În facultate, una din primele lecţii pe care le-am învăţat a fost că cine pune cele mai bune întrebări primeşte cele mai bune răspunsuri. E un principiu simplu. E de ajuns să priveşti orice buletin de ştiri sportive, ca să-l înţelegi. Inevitabil ai să auzi aceleaşi voci, punând aceleaşi întrebări şi primind aceleaşi răspunsuri.
Interviurile au devenit conversaţii purtate pe fondul unui limbaj standardizat. „Vă e teamă de Bayern? Nu ne e teamă, îi respectăm şi credem în şansa noastră.” Cei care iau interviul au nişte sertare, din care scot nişte întrebări, cei care îl dau au sertarele lor din care scot nişte răspunsuri. Chiar şi după standardele tabloide modelul asta e contra-productiv pentru că nu face decât să plictisească, şi nimeni nu se uită la televizor ca să fie plictisit.
Întrebări cu răspuns conţinut
N-are rost să punem ţinta pe cărăuşii de microfoane. Până la urmă, ei/ele sunt pe treapta cea mai de jos a unui ecosistem putred şi neprofitabil, futuţi şi răsfutuţi, trimişi de la aeroport la ligă şi înapoi la aeroport. Fac o muncă pe care poate să o facă şi un elev de gimnaziu şi sunt recompensaţi pe măsură, adică prost. Dar asta nu e o scuză ca să fii neghiob, şi în nici un caz nu e scuză pentru şefi să perpetueze neghiobia asta.
E ceea ce Meme Stoica numea întrebări cu răspuns conţinut. Întrebări care nu-ţi spun absolut nimic pentru că nu se poate răspunde decât într-un singur fel. Ce sens mai are să-l întrebi pe Răzvan Lucescu dacă mai crede în calificare, când tot ce o să scoţi de la el e un răspuns complezent, aproape reflex.
Apropo de asta, văzusem acum vreo luna un interviu cu dânsul la Fanatik, unde a fost întrebat de 4 (patru) ori la rând dacă îl va chema pe Mutu sau nu la naţională. Sincer, nu ştiu cum a rezistat Răzvan asaltului de imbecilitate agresivă. Cât de tupeist să fii întrebi de patru ori la rând acelaşi lucru un om care ţi-a spus de prima dată că nu comentează? Fremdschämen, thy name is Fanatik Show.
Englezii au o vorbă deșteaptă, introdusă de Mary Rice-Davies în cultura populară prin anii ’60. Fata asta a fost folosită în diferite campanii de discreditare a unor politicieni cu care se culcase. Aceştia evident au negat. Întrebată ce părere are de faptul că un fost amant, politician influent, negase legătura dintre ei, ea a dat un răspuns care acum a intrat în dicţionarul Oxford şi limbajul comun:
Well, he would, wouldn’t he?
Adică n-o să recunoască, că nu-i prost. Adică n-o să vă spună vouă, presei, chiar dacă ar fi adevărat. Adică degeaba îl întrebaţi.
Revin la exemplul meu favorit, cu Zicu dat în afara lotului cu Dinamo, doar pentru că Iancu a spus asta. Well, he would, wouldn’t he? Dacă scopul lui e s-o trimită pe Dinamo pe o pistă greşită, asta ar spune, nu? Doar că tu ca ziarist, ai face bine să nu-i înghiţi toate gogoşile, pentru că îţi iei cititorii de fraieri.
Dezumanizarea dialogului
Majoritatea interviurilor cu fotbalişti sau antrenori de la noi, nu sunt doar plictisitoare, dar s-a pierdut latura umană a dialogului. Conversaţia e aproape mecanică, între două tabere care se dispreţuiesc reciproc, dar care de dragul publicului acceptă teatrul asta de păpuşi. Interviurile au devenit un exerciţiu neplăcut pentru ambele părţi, ca un dialog purtat pe scaunul de dentist.
Nu e obligatoriu să fie aşa. Am înţeles asta citind şi privind sute de interviuri făcute cum trebuie. Un exemplu recent, interviul de după meciul cu Bolton dat de Mick Mccarthy. Jurnalistul e suficient de inteligent ca să înţeleagă că aproape orice întrebare i-ar pune lui Mick, l-ar frustra inevitabil.
Asta e diferența între jurnalismul făcut cu cap şi cel al lui „se putea mai mult?” Să fie clar: singurii care nu pot mai mult sunt intervievatorii care pun întrebări de tipul ăsta.
Înainte să-mi spuneţi că oricum merge şi aşa, că românul vrea circ, aruncaţi o privire peste ratingurile din ianuarie, după media pe zi: sport.ro – locul 17, gspTV - locul 28, Digi Sport – locul 31. Nu prea mai merge şi aşa…