Ştefan Beldie scrie pe blog despre înjurăturile pe care şi le iau ziariştii sportivi în subsolurile articolelor:
Spun că problema este şi la ziarişti dacă nu stau de vorbă cumva cu cititorii lor. Nu poţi doar să publici şi apoi să taci. Dacă articolul tău stârneşte iritare, este contestat sau pur şi simplu e comentat intens, poţi să intri în dialog cu aceşti oameni. Unii vor înţelege argumentele tale, alţii nu. Dar eu cred că oamenii capabili să înţeleagă argumente vor respecta munca site-ului, iar cei incapabili nu se vor simţi bine într-un mediu în care există dialog fără înjurături.
Pe undeva, îi dau dreptate. Da, jurnalismul online e o conversaţie, nu un monolog. Mi se pare firesc şi de bun-simţ să discuţi cu oamenii care-şi iau din timpul lor ca să citească bălăriile pe care le scrii.
Dar cu troglodiţii care intră doar ca să spurce pe orice şi pe oricine nu poţi să porţi o conversaţie. Întâi să se dea jos din copac, şi dup-aia om discuta, cum spunea cineva.
Mie mi-a plăcut mult ce spunea Barry Glandenning de la Guardian despre asta:
I presume the reason most journalists can’t be bothered engaging on the blog is because the cranks and morons who get involved make it a complete waste of time. There’s nothing more futile than getting involved in a “debate” with one of those clowns and there are plenty of them about.
People are more than welcome to comment, in fact they’re encouraged to do so by the presence of a big button with “post comment here” or some such written on it. Obviously there’s going to be a certain number of idiots and if they want to go to the trouble of gratuitously abusing a writer, that’s entirely up to them.
I’ve never felt the inclination to do so – well, I suppose I have – but I’ve certainly never acted upon it. What’s the point? If I log in as Stupidname007 and call some journalist a twat, he or she is just going to wet themselves laughing and presume I’m the sad lonely bedroom-dwelling crank my comments suggest I am. Who cares what one of those eejits thinks?
Asta e un felul zen-înţelept de a privi lucrurile: cui îi pasă ce cred babuinii de tipul ăsta? Dar cum jurnaliştii e şi ei oameni, e greu câteodată să nu pui la suflet. Tot Ştefan mi-a recomandat un articol mişto al lui Jeff Pearlman de la Sports Illustrated, care a încercat să discute cu băieţii care-l birjăreau în comentarii:
Now, with most online publications allowing readers to comment beneath stories, and with Twitter boasting an estimated 175 million users, and with a phony e-mail address a mere click away, readers can easily lash out. The filter that was a pen and paper has vanished, replaced by the immediate gratification of negativity. The concern for a writer’s feelings? Ha. What feelings?
“It’s about consequences, and not suffering from any,” says Jacqueline Whitmore, an etiquette expert and founder of etiquetteexpert.com. “There are absolutely no repercussions to writing a nasty comment or e-mail, so people feel they can vent at will. They never think that the person receiving the message might be a real human being.”
E oarecum deprimant să afli că la fel se întâmplă şi în America, o societate cu câteva decenii bune înaintea noastră. Ce te aştepţi să se întâmple la noi, unde Internetul cu atât mai mult drenează ura pornita din tot soiul de neașezări sufletești. It is what it is!
Până la urmă, cred că atitutinea corectă e undeva între indiferenţă şi pus la suflet. O luciditate de autor, învăţată de la Nicolae Steinhardt:
Aşa e cu scrisul: odată ce ai luat condeiul în mână sau ai apăsat clapele maşinii de scris şi te-ai încredinţat hârtiei sau tiparului, nu mai eşti stăpân pe marfa ta. Ea devine obiect de cercetare şi apreciere din partea oricui. Cu scrisul e la fel ca şi cu producătorul care şi-a adus produsele spre vânzare pe piaţă alimentară. Dacă aduce roşii, unii le vor găsi necoapte, iar alţii fleşcăite; dacă aduce brânză, ea va fi socotită de unii potroacă şi de alţii nesărată, şi tot aşa, cu numeroase alte produse, toate supuse liberei critici a cumpărătorilor şi a eventualilor consumatori.
În orice caz, până acum am fost ferit de abuzurile devenite normă prin alte părţi – pot sa număr pe degetele de la o mână comentariile pe care le-am tăiat – și pentru asta vă sunt recunoscător. Îmi place că putem să discutăm fără să ne punem bocancii în gât unii altora (ceea ce nu e întotdeauna uşor de făcut când te ocupi de fotbal) şi ţin mult la convivialitatea care s-a instalat aici. Cheers, chaps!