Page One

Încă un documentar bun și în același timp deprimant despre presă pe timp de criză. De ce deprimant? Pentru că vezi că și acolo unde jurnalismul se face cu bună credință și cu pricepere, unde se scrie pentru oameni nu pentru “unici”, și acolo banii din publicitate scad, oamenii își pierd slujbele, ziarele se închid.

Și te întrebi ce șanse or mai fi la noi unde informația a fost evacuată din pagină de bâlciul deșertăciunilor, unde se plagiază fără rușine și câte și mai câte…

Tolo deplângea recent agresarea presei de către guvern. “Nicaieri tirajele nu s-au redus la o treime” scrie dânsul.

Ironia, care probabil i-a scăpat, e că în aceeași zi a postat un text în care recunoștea că Gazeta publicase un neadevăr, o calomnie. Te-ai fi așteptat la scuze pentru dezinformare, cenușă în cap… De fapt, Gazeta “pune capăt speculațiilor”. Care speculații? Păi alea pe care tot Gazeta le publicase cu o zi înainte.

Alba-neagra cu gsp.ro

Acum câteva săptămâni, Augustin Roman, cel care se ocupă de versiunea online a Gazetei, se lăuda cu faptul că gsp.ro urcase până pe locul 4 în România:

Siteul a fost schimbat atît conceptual, cît şi editorial, astfel încît se diferenţiază net de competitorii săi. Informaţia oferită de noul GSP este premium, la fel şi prezentarea ei în paginile siteului, curată şi clară.

The whole world shines shit and calls it gold. Ce a uitat să precizeze era că 500 de mii din cei 2.3 milioane de vizitatori veneau din America de Sud. Te-ai fi aşteptat ca GSP-ul să vină cu un răspuns coerent care să explice o asemenea anomalie. Dar nu.

Prima reacţie lui Gusti a fost să-i acuze pe sport.ro că fac la fel, ceea ce oricum e infirmat de statistici. Doar că făcând asta, a confundat unicii cu vizualizările, nepermis pentru un new-media manager. Apoi Gusti a încercat să explice că jumătatea de milion de viziatori sud-americani n-au fost cumpăraţi la kilogram, ci sunt rezultatul unei campanii ad-words. De remarcat si faptul ca din august 2010 pana in martie 2011 numarul de unici ai gsp.ro a crescut enorm, in timp ce vizualizarile au ramas pe loc.

E halucinant să urmăreşti poziţia lui Gusti în tot acest scandal. Modelul, zice dânsul, a fost sport.ro care au fost primii care au trişat. Evident când o face sport.ro se cheamă că au „calcat pe cadavre”, când o face gsp.ro, ei nu folosesc „nicio metodă murdara”. Se poate mai multă ipocrizie? Se poate. La câteva zile după izbucnirea scandalului, GSP a cerut BRAT o transparentizare a surselor din care provine traficul. E ca şi cum Pablo Escobar ar fi cerut legi mai aspre împotriva traficului de cocaină.

Ce a făcut de fapt GSP-ul? A umflat traficul online pentru a putea lua mai mulţi bani din publicitate. Când am auzit de poveste, mi-am amintit de o întâmplare de acum câteva veri în Rimini, când strada principală era ticsită de ţigani cu alba-neagra. Auzindu-mă că vorbesc româneşte, unul din ţigani m-a apucat de cot şi m-a tras înspre tarabă: „Hai baiatu’, stai şi tu 5 minute să-mi faci reclamă!” Cam asta a făcut GSP-ul. Tot ce nu e interzis e permis, cu atât mai mult pe o piaţă pe care sunt 3 paie la 7 măgari, cum zicea Mihnea Vasiliu despre online-ul românesc.

Într-un interviu publicat azi, Gusti zice aşa:

Da, mai este şi problemă cu “cine a inceput” sau “cine a fost primul – oul sau gaina”? Oricum, nu e bine că se ajunge la astfel de contre, la acuzaţii nefondate, întrucât până la urmă reuşim să dăunăm industriei în sine, să creştem neîncrederea companiilor, să scadă investiţiile într-un online românesc şi aşa mic. Dacă nu putem să punem umărul împreună la creşterea industriei, măcar să ne abţinem de la certuri şi contre între noi.

Deci problema nu e că publicitarii, oamenii care ţin industria în spate, sunt prostiţi pe faţă, ci că ei au aflat că sunt prostiţi pe faţă şi n-au cum să mai aibă încredere în gsp.ro.

Ţinând cont de tirajele în cădere liberă, de conţinutul tot mai murdar, de pornografia tot mai prezentă, de cât de venali şi incompetenţi sunt oamenii care iau deciziile, e greu să-ţi imaginezi cum ar putea presă de sport să fie mai jos de cât e acum. Ain’t nowhere to go but up, baby!

Keyboard warriors

Acum ceva vreme scriam despre înjurăturile pe care și le iau jurnaliștii în secțiunea de comentarii. Jonathan Wilson scrie și el despre asta în unul din cele mai bune articole pe care le-am citit anul ăsta:

If a reader disagrees with an opinion or an interpretation and argues his case, valuable syntheses can result; too oft en, though, the response becomes an attack directed directly at the author rather than the argument.

Journalists are now expected to walk a gauntlet of abuse as an everyday part of their job. It’s all very bizarre – no accountant or shopassistant or street-sweeper or solicitor is expected to go about their business receiving constant messages telling them they’re a useless prick who is biased/knows nothing/is fraudulently drawing a salary.

„Piticul” pertinent

În Bizarro World-ul care a ajuns să fie fotbalul românesc, reperele au fost bulversate într-un aşa hal încât tupeul trece drept bună-credinţă şi invers. Vorba lui Cristian Bădiliţă, nu e huiduit cine greşeşte, ci cine demonstrează greşeala.

Asta s-a întâmplat azi la conferinţa de presă a lui Gabi Torje, vădit aşezat în scaun a contre couer, şi care a făcut nefăcuta de a le răspunde „jurnalistilor” pe măsura imbecilităţii întrebărilor. Or, aşa ceva nu putea fi tolerat de o presă talibanizată în jurul propriei incompetenţe. Nu, tată, tu eşti pus acolo ca să facem noi mişto de tine, nu tu de noi! Să fie clar!

Dar s-o luăm de la început. Cine a mai văzut interviuri cu Torje, ştie că nu e cel mai culant dintre fotbalişti. Nu zâmbeşte de complezenţă şi nici nu prea lasă loc de „buna ziua” în relaţia cu presa. În engleză s-ar chema că „he can’t suffer fools gladly”. Să începem cătinel analiza pe text:

Crezi că în momentul ăsta dacă ar veni alt selecţioner ar putea face mai mult?

Mi-ar fi plăcut să-l aud pe Torje spunând că da, Răzvan Lucescu, care l-a adus şi titularizat la naţională, e un clovn nepriceput şi abia aşteaptă să-l vadă plecat. Poate doar aşa să fi înţeles şi duduia aia ce intebare cretină a pus. Însă Torje i-a zis cât se poate de logic: „Ce să vă răspund eu la întrebarea asta? Crezi că dacă mâine te duci la altă televiziune o să pui alte intebari?” Îmi venea să-l aplaud, nu alta.

Crezi că România poate învinge pe Luxemburg?

A doua întrebare cu răspuns conţinut. „Nu, sincer nu cred că putem dar ăsta e calendarul şi trebuie respectat. Dacă ar fi după mine eram în club în seara asta.” Ăsta e rapunsul la care se aştepta jurnalistul? În orice caz, întrebarea ori e imbecilă ori ironică, aşa cum a luat-o Torje.

Sincer, cum simţi tu asemănarea dintre naţionala României şi cea a Insulelor Feroe?

Cu o mimă dezgustată, Torje le spune că deja încep să pună intebari care jignesc.

Ai pe conştiinţă faza faultului din care bosniacii au egalat?

Când am auzit asta la televizor, credeam că n-am înţeles bine întrebarea. Cam cât de puţin o fi trebuind să înţelegi din fotbal ca să-l scoţi pe Torje vinovat pentru primul gol?

Fără să sară calul, dinamovistul a răspuns pe rând aceloraşi voci şterse care pun aceleaşi întrebări idioate de ani de zile. Dar în loc să livreze porţia de lucuri comune pe care presă o aştepta, Torje i-a făcut să vadă cât de penibili sunt. Le-a pus jurnaliştilor o oglindă în faţă şi nu le-a plăcut când s-au văzut în ea.

Aproape imediat, un flăcău de la GSP „da de pământ” cu Torje şi cu ifosele lui. Ifose precum cel de a fi respectat pentru munca lui. Incompetenţa e de la bun început asumată, autorul precizând că şi-a pierdut răbdarea şi că scrie mai mult ca suporter decât ca jurnalist.

Într-un editorial patetic-revanşard, Torje devine piticul impertinent, pentru că a avut curajul de a sta drept în faţă unei cohorte de jurnalişti strâmbi. Lui Torje nu i se reproşează atât tonul direct, cât faptul că nu e Mircea Lucescu şi că n-a demonstrat „NIMIC, DAR ABSOLUT NIMIC” la naţională. Că are doar 5 meciuri la senori nu mai conteză, la fel cum nu contează nici că Mircea Lucescu abia debuta la națională la vârsta la care lui Torje i se reprosaeză deja că n-a făcut absolut nimic pentru ea.

Nu mai departe de săptămâna trecută acelaşi autor începea cronica de meci astfel:

Ce s-ar face Dinamo de azi fără acest inepuizabil Torje? Ar arată probabil că o echipă la care fanii s-ar uită uneori doar că să se mai distreze în loc să vadă o comedie!

După ce „scrie de unul singur istoria primei reprize”, Torje e pe rând „maestru” şi apoi „erou”.

Asta e presa noastră, care luni construiește statui din paie ca să aibă ce să pună pe foc duminică… Când jurnaliștii sunt neamuri proaste se cheamă ca sunt tăioși, iar când fotbaliștii le spun jurnaliștilor că sunt neamuri proaste se cheamă că sunt impertinenți.

Jurnalistice

Răzvan Corneteanu: Presa şi-a pierdut cititorii din cauza calităţii proaste a conţinutului. Case în point: GSP avea în 2008 un tiraj mediu de 94 de mii, în 2009 a scăzut până la 62 de mii, iar în 2010 până la 42 de mii. Noroc cu noul gsp.ro. Sau mai degrabă nu.

Jay Rosen, unul dintre cei mai respectaţi profesori de jurnalism din America despre „asta se cere”:

Look: the alternative to chasing clicks is building trust and an editorial brand. “What people want” arguments don’t impress me. I think anyone with a half a brain knows that you have to listen to demand and give people what they have no way to demand. You have to listen to them, and assert your authority from time to time, because listening well is what gives you the authority to recommend what is not immediately in demand.

Şi o recomandare de film, Network, un film aproape profetic prin claritatea cu care a anticipat influenţa televiziunii în societate:

Television is not the truth. Television is a circus, a carnival, a traveling troupe of acrobats, storytellers, dancers, singers, jugglers, sideshow freaks, lion tamers, and football players.

We’re in the boredom-killing business.

Şi, dacă mai era nevoie, 10 motive pentru care ar trebui să renunţaţi la televizor.

Sursa foto: Flickr, PinkMoose