În mai 1971, parada din Liverpool a fost neobișnuită. După finala FA Cup, legendarul Bill Shankly le-a spus celor peste 100.000 de spectatori adunați în fața St. George’s Hall că jucătorii sunt privilegiați să joace pentru ei. În viziunea lui Shankly, persoanele care contează cel mai mult într-un club de fotbal sunt cele care vin la stadion să susțină echipa.
La momentul paradei, influența lui Shankly era atât de mare, încât unul dintre apropiați a spus: “Dacă Bill Shankly le-ar fi cerut suporterilor să ia cu asalt tunelul Mersey și să cucerească Birkenhead, ar fi făcut-o.”
Nimeni nu a luat cu asalt niciun tunel în acea zi. Parada a fost neobișnuită din alt motiv: nu a venit în urma câștigării vreunui trofeu. Cu o zi înainte, Liverpool pierduse finala FA Cup, iar suporterii ieșiseră în stradă doar pentru a-și arăta susținerea pentru club.
*****
În rolul său de antrenor principal, Bill Shankly avea biroul său pe Anfield. Ceilalți membri ai echipei tehnice trebuiau să se descurce cum puteau, iar la mijlocul anilor ’60, Joe Fagan a propus să folosească un depozit al ghetelor fotbaliștilor pe post de micro-sală de reuniuni. Astfel s-a format The Boot Room, locul în care the Diamond Dogs Shankly, Paisley, Fagan și cei din jurul lor luau deciziile tactice în miros de ghete de fotbal și așezați pe câteva lăzi de Guinness.
The Boot Room a fost mai mult decât o încăpere; a fost o filozofie care a adus succesul din anii ’70 și ’80. O filozofie care includea comunicare deschisă, încredere și loialitate. Dar, în primul rând, era bazată pe înțelegerea faptului că suporterii sunt inima clubului.
Joe Fagan nu a fost doar organizatorul, ci și liantul grupului în perioada de aur a lui Liverpool. În 1983, Joe a preluat funcția de antrenor de la Bob Paisley, cel care obținuse cele mai multe trofee din istoria clubului. În primul său sezon ca antrenor, Joe a reușit o triplă istorică, prima din istoria fotbalului britanic. Rețeta succesului? “It’s the people in the club, it’s the people that make it really. There’s no magic!“
*****
Joe Fagan rămâne până în ziua de azi ultimul antrenor englez care a câștigat cel mai important trofeu european. Joe a ocupat postul de antrenor la Liverpool doar două sezoane. Dacă primul s-a încheiat cu cele trei trofee, al doilea s-a încheiat cu dezastrul de pe Heysel, unul dintre cele mai întunecate momente din istoria clubului. Evenimentele din Bruxelles l-au afectat profund pe Joe, care s-a retras imediat și nu a mai antrenat niciodată.
În 2001 a fost condus pe ultimul drum de către suporterii Liverpool, dar și de mulți suporteri Everton. Dincolo de rivalitatea de pe teren, evertonienii au apreciat în primul rând modestia și profesionalismul unui om care și-a trăit toată viața pe Merseyside. Un scouser înainte de toate.
*****
Nu a fost pentru prima dată când suporterii Liverpool și Everton au fost uniți în suferință. După tragedia de pe Hillsborough din 1989, un lanț de eșarfe a fost format între cele două stadioane, iar un tabloid care a prezentat informații false a fost boicotat în tot orașul. Acel intraductibil togetherness face ca și acum, la peste 40 de ani de la dezastru, să fie imposibil să cumperi The Sun în zona Merseyside.
Liverpool ca oraș este cunoscut pentru unitatea de-a lungul istoriei sale recente. După cel de-al Doilea Război Mondial, întreaga zonă s-a confruntat cu un declin economic semnificativ. Geografia locului nu a permis o adaptare rapidă la navele-container (devenite esențiale în comerțul global), iar aderarea Marii Britanii la Uniunea Europeană a dus la dezvoltarea altor orașe-port pe coasta estică a insulei. Șomajul și tensiunile sociale au crescut, iar în 1981 premierul britanic M. Thatcher a fost sfătuit să aplice în Liverpool o politică de ‘declin controlat’. În aceste condiții, scouserii s-au obișnuit să aibă grijă unul de celălalt și s-au refugiat în fotbal. Coincidență sau nu, în anii ’80 cele două echipe din Liverpool au dominat fotbalul britanic și au câștigat împreună 8 din cele 10 titluri.
Cu sprijin din partea UE, orașul s-a redresat treptat: în 2004 vechiul port a fost înscris pe lista patrimoniului mondial UNESCO, iar în 2008 Liverpool a devenit Capitală Culturală Europeană. Fotbalul nu a mai fost însă la fel după tragedia de pe Hillsborough: dominația cluburilor de pe Merseyside s-a încheiat la scurt timp după, iar drumul către succes s-a suprapus cu lupta pentru dreptate. Abia în 2016, o anchetă independentă a decis că dezastrul de la Hillsborough a fost cauzat de deficiențe instituționale, și nu de comportamentul suporterilor.
*****
“Sincer, după ani de zile încă nu înțeleg cum a fost posibil să pierdem acel meci”, a declarat Kaka reporterilor in 2016, când a fost întrebat ce s-a întâmplat în finala Ligii Campionilor din 2005. “În acea echipă aveam cei mai buni fundași din lume: Cafu, Jaap Stam, Nesta și Maldini, dar tot am primit trei goluri în șase minute. S-a întâmplat ceva uimitor, care nu poate fi explicat.”
Acel You’ll never walk alone din pauza meciului, la 3-0 pentru Milan, a trecut prin pereții stadionului și a ajuns până în vestiare. “A fost cea mai bună prestație a suporterilor din întreaga mea carieră”, a spus Steven Gerrard după cea mai impresionantă revenire din istoria finalelor de cupe europene.
Dacă Joe Fagan ar mai fi fost printre noi, i-ar fi răspuns probabil lui Kaka: “It was the people that made it, really. There was no magic!”
*****
Finala din 2005, rămasă în memoria colectivă ca “Miracolul de la Istanbul”, a fost o poveste extraordinară în istoria clubului. Dar, așa cum spunea același Shankly, principalul obiectiv, “our bread and butter”, este campionatul intern.
Și, după o așteptare de 30 de ani, trofeul Premier League a venit, în iulie 2020. Dar, în fața unui Anfield gol, emoțiile nu au fost nici pe departe aceleași. Covidul a privat suporterii Liverpool de o sărbătoare pe care o așteptau de trei decenii.
Au trecut cinci ani de atunci. Iar pe 27 aprilie 2025, după ce Liverpool a câștigat matematic titlul pe un Anfield care vibra, primele cuvinte ale lui Peter Drury (comentatorul Sky Sports) au fost: “Liverpool are the champions. For their people. With their people.“
“Tot ce nu a fost posibil în 2020 se va întâmpla acum. Puteți fi siguri, petrecerea aceasta va dura toată noaptea, toată săptămâna, toată luna, tot anul.”
*****
La puține momente după, când jucători și suporteri cântau împreună “You’ll Never Walk Alone”, în tribune un tată își strângea în brațe fiul. Pe fața tatălui, aproape în lacrimi și cu ochii închiși, se vede un amestec de fericire și suferință. Hillsborough. Alunecarea lui Gerrard. Prietenul cel mai bun care nu mai e.
Tânărul, la rândul lui, e impresionat de ce vede, așteptând parcă o confirmare că nu visează.
Înainte de ultimul meci al sezonului, clubul a publicat un video-interviu cu cei doi, Corey și Lawrence O’Connor. Interviul oferă o perspectivă inedită în viața unor oameni pentru care mersul pe stadion, săptămână după săptămână, reprezintă o parte esențială a vieții. “Watching football, it becomes the story of your life.” Pentru oameni ca ei, fotbalul devine călătoria prin viață, dar destinația înseamnă mai mult decât obținerea unui trofeu. Înseamnă emoția de a trăi aceste momente speciale împreună.
Fotbalul e doar pretextul; oamenii sunt motivul.
*****
O paradă fără trofee.
Doi kilometri de eșarfe roș-albastre.
Un oraș care trăiește prin fotbal.
Promisiunea unei petreceri de neuitat.
Toate astea m-au convins că trebuie să văd pe viu momentele în care, după 35 de ani, suporterii Liverpool sărbătoresc din nou câștigarea celui mai dorit trofeu.
Așa că luni, 26 mai 2025, am ajuns în Liverpool.
*****
Am înțeles în primul rând că ploaia nu poate strica parada.
Am văzut oameni pregătiți să aștepte mai bine de 8 ore în același loc pentru a avea un loc bun pe bulevardul principal.
Dincolo de fotbal, am văzut în acțiune unitatea locuitorilor, care, după accidentul de la sfârșitul paradei, s-au oferit să îi găzduiască pe cei afectați.
Poate cel mai important, am înțeles că la paradă nu mergi niciodata singur, ci împreună cu cei dragi. E unul din momentele pe care le aștepți, iar atunci când se întâmplă, e mai mult decât îți puteai imagina.
Parada a durat doar câteva secunde, dar amintirile vor rămâne pentru totdeauna.
Nu știu cât de mult a însemnat pentru club câștigarea campionatului. Dar pentru mulți dintre locuitorii din Liverpool, a însemnat totul.
