Champions of Europa

  • ascultam ieri o avancronică a meciului şi cineva întreba cât de mult va conta absenţa lui Hazard. Belgianul a fost cel mai în formă jucător al lui Chelsea în ultima lună. Teoretic ar fi trebuit să fie un handicap, dar aşa cum remarca cineva, Chelsea are felul ei de a câştiga meciuri importante încât aproape că nu mai contează cine şi cum joacă.
  • şi totuşi absenţa lui Hazard a deranjat întreaga linie de mijlocaşi ofensivi. Mata a trecut din dreapta în centru, Oscar din centru în stânga, şi în drepta a fost urcat Ramires. Mata a fost mai tăcut decât m-aş fi aşteptat deşi termină meciul cu două pase decisive, tehnic vorbind. Mai toate fazele de atac ale lui Chelsea l-au căutat pe Ramires, care are travaliu dar nu e suficient de tehnic că să joace în bandă. Chiar şi aşa cred că le-a dat mai multe de făcut fundaşilor portughezi decât ar fi făcut-o Moses:


[cleeng_content id=”718372384″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

  • Benfica a jucat excelent în prima repriză, presând mai energic şi păsând mai îngrijit decât Chelsea, care a arătat ca o echipă împrăştiată. Chiar şi aşa, Cech n-a avut de scos nici o minge în primele 45 de minute. Benfica a obosit după pauză, câţiva jucători având crampe după o oră de joc, în timp ce Chelsea a crescut ritmul o dată cu trecerea timpului.
  • antrenorul Benficăi a spus după meci:

For most of the 90 minutes Benfica were better – better organised, technically and tactically superior to a very strong Chelsea side. We looked the side most likely to make iţ 1-0, then 2-1 – small details made the difference, especially in the penalty area.

  • aceste mici detalii sunt de fapt esenţiale. Benfica a fost mai bună în treimea de mijloc, dar atât. În careul advers a încercat să joace miuţă, dar singura şansă clară a fost un şut din afară careului. În apărare, ambii fundaşi centrali au fost scuturaţi de Torres la gol în timp ce Ivanovic a marcat dintre doi fundaşi care nici n-au sărit la cap. Mingea s-a dus în colţul de unde plecase un alt jucător al Benficai. Când faci două goluri cadou şi nu-ţi creezi şanse clare e mai greu să spui că ai pierdut nemeritat, indiferent cât de frumos combini la mijlocul terenului.
  • Mata şi Torres nu sunt primii jucători care câştigă Mondialul, Europeanul, Liga Campionilor şi Cupa UEFA/Europa, aşa cum multă lume ar fi bănuit aseară. Jurgen Kohler şi Andi Moller au făcut-o înaintea lor.
  • Rafa Benitez a spus după meci că ştia cum se apără Benfica la cornere şi a încercat să exploateze această slăbiciune. Unii ar putea crede că bravează, dar până şi suporterii lui Chelsea anticipau vulnerabilitatea lui Benfica la cornere. Dintr-un preview de ieri: The area of weakness comes at the far post, where there is no designated man.
  • Rafa pleacă de la Chelsea cu satisfacţia că şi-a făcut treaba eficient şi cu demnitate în contextul unei presiuni pe care alţii ar fi găsit-o insuportabilă. A fost al 68-lea meci dintr-un sezon de tranziţie, în care a schimbat antrenorul şi jumătate de echipă faţa de finala Ligii Campionilor de acum un an. Cine îşi închipuie că se putea mai mult, ar trebui să fie dezamăgit de faptul că următorul antrenor va lua cel mult o Cupă a Spaniei în acest sezon, cu un lot mult mai puternic. Dar bănuiesc că nu e cazul.


[/cleeng_content]
Sursa foto: Julian Mason

Alex Ferguson – opera

A wee club from Scotland

Numele lui Alex Ferguson se confundă acum cu Manchester United dar începutul de carieră din Scotia e remarcabil. Fergie a început să antreneze la East Stirlingshire, unde autoritatea lui a fost evidentă de la bun început. Bobby McCulley îşi aduce aminte:

He terrified us. I’d never been afraid of anyone before but he was such a frightening bastard from the start.

A luat-o apoi pe St. Mirren şi a dus-o din subsolul celei de-a treia divizii din Scotia până în prima ligă. Echipa cu care a promovat în ultimul său sezon avea o medie de vârstă de 19 ani. A ajuns la Aberdeen, alături de care a rupt duopolul cluburilor din Glasgow, luând trei titluri, patru cupe şi Cupa Cupelor, bătând pe Real Madrid în finală. Una dintre cele mai amuzante poveşti cu Fergie e din această perioadă, după un meci de verficare pierdut de Aberdeen în faţa rezervelor:

In his anger he kicked the laundry basket and these pants flew through the air and landed on another guy’s head like a hat. He didn’t move. Just sat there rigid. Fergie didn’t even notice until he had finished raging. Then he looked up at the boy and said, ‘And you can take those f*****g pants off your head. What the hell do you think you’re playing?’

Ta ra Fergie

Începutul mandatului lui Alex Ferguson la United e învăluit în mitologie. Manchester United, care fusese cel mai de succes club britanic de după Război alunecase acum în mediocritate în timp ce Liverpool domina campionatul intern şi Europa, până la tragedia de la Heysel. Datele le cunoaşteţi: Fergie a găsit pe penultimul loc o echipă a lui United care nu mai luase titlul de la aproape două decenii.

Însă acest unghi maschează un pic calitatea lui United din acea vreme. Man Utd era totuşi o echipă de cupă şi de top four, terminând constant în primele patru echipe din Anglia. În încercarea de a o reabilita pe Man Utd, Ferguson a avut la dispoziţie un buget pe măsura ambiţiei lui. După câteva veri cumpătate, Manchester United a spart puşculiţa în 1989, cumpărându-i pe Mike Phelan, Neil Webb, Gary Pallister, Paul Ince şi Danny Wallace cu £8m, o sumă astronomică pentru acele vremuri:

I certainly don’t regret for a moment asking Martin Edwards to go into the red to buy big in the summer. I said: “We have to go for broke, we have to show that we want to win the League, that we are not going to accept Liverpool’s dominance.

Trei puncte de cotitură

Acum, când elogiile nu se mai opresc, pare greu de crezut că s-a pus vreodată problema dacă Sir Alex Ferguson e suficient de bun pentru Manchester United. Dar asta s-a întâmplat nu o dată, ci de trei ori.

Prima dată a fost chiar după acea vară din 1989 în care Fegie şi-a pus chairman-ul să bage adânc mâna în buzunar. United a pierdut cu 5-1 derby-ul cu City, meci care rămâne cea mai mare umilinţă din cariera lui SAF. După încă o înfrângere cu Crystal Palace acasă un suporter a afişat celebrul banner pe care scria: Three years of excuses and it’s still crap. Ta ra Fergie! United a terminat sezonul pe locul 13 şi folcorul spune că viitorul lui Fergie a atârnat de rejucarea unui meci de Cupă cu Nottingham Forest. United a câştigat Cupa Angliei, ceea ce i-a dat timp lui SAF să-şi continue proiectul.

Al doilea moment dificil a fost în 1995, când după un campionat pierdut la mustaţă, Fergie i-a vândut pe Hughes, Ince şi Kanchelskis, fără să aducă pe nimeni în locul lor. Un important post de radio din Manchester a făcut un sondaj şi majoritatea copleşitoare a suporterilor au fost de părere că e mai bine ca Fergie să plece.

Al treilea moment de îndoială a fost sezonul 2005/06. Man Utd nu mai câştigase titlul de trei sezoane şi fusese eliminată încă din grupele Ligii. Liverpool era deţinătoarea trofeului, Arsenal avea să ajungă în finală în timp ce Chelsea defila în campionat în primele sezoane ale lui Mourinho. Fergie s-a certat cu Roy Keane, Glazerii tocmai cumpăraseră clubul iar fanii ajunseseră să-şi huiduie propria echipă. Bobby Robson a dezvăluit atunci că Fergie i-a spus că se gândeşte să se retragă la capătul sezonului.

The greatest

Întrebarea care nu poate fi ocolită la apusul carierei lui Alex Ferguson e dacă se retrage cel mai mare antrenor pe care l-a avut fotbalul. Dacă mă întrebaţi pe mine, aş zice că da.

Bob Paisley a câştigat Cupe ale Campionilor într-un timp mai scurt dar a moştenit o echipă mai bună de la Shankly. Şi te întrebi dacă ar fi putut să repete succesul sau cu altă echipă decât Liverpool. Clough a cucerit Europa cu două echipe unfashionable că Derby şi Nottingham Forest, dar totul s-a destrămat după ce nu l-a mai avut pe Taylor secund. Helenio Herrera are şi el două Cupe, dar n-o să ştim niciodată ce era în cafeaua pe care o serveau jucătorii marelui Inter.

Alex Ferguson a câştigat constant trofee timp de trei decenii şi asta e mai mult decât se poate spune despre cei de mai sus. Fergie a rezistat în elită adaptându-se şi ţinând pasul cu vremurile. A făcut-o pe Aberdeen mai bună decât Rangers şi Celtic, ceea ce părea imposibil, a făcut-o pe United mai bună decât Liverpool, ceea ce părea imposibil, şi rezistat în faţa asalturilor lui Wenger, Mourinho şi a şeicului Mansour. Aproape că nu putea să facă mai mult decât a făcut. Aproape.

Un caveat

Dacă e un cearcăn de îndoială în privinţa faptului că Fergie e cel mai mare, asta e pentru că te-ai fi aşteptat că scoţianul să lase o amprentă mai pregnantă în Europa.

Cum spunea COYS ieri, Fergie a luat de două ori Liga Campionilor: prima dată în prelungiri, a doua oară la penalty-uri. A pierdut destul de clar două finale în faţa Barcelonei, în timp ce partide precum cele cu Dortmund, Leverkusen, Porto, Bayern şi Real Madrid i-au alunecat printre degete. Una dintre aceste campanii ar fi trebuit să fie a treia Ligă câştiga de Man Utd în mandatul lui Fergie, şi scoţianul ar fi probabil primul care să recunoască asta. Iată ce spunea în 2007:

Although we maybe have painted a lovely picture of ourselves in terms of European nights – and we’ve had some fantastic nights at Old Trafford, and against Juventus, Barcelona, and all these great teams – we have only won the European Cup twice. I have this disappointment within my mind of United’s record in Europe. United will always produce great teams and great players but the record in Europe has got to be better.

Alex Ferguson – omul

De când mă ştiu, Alex Ferguson la Manchester United e un dat. Fotbalul e sportul ăla care se joacă unşpe la unşpe, timp de 90 de minute, cu un moş îmbujorat mestecând nervos gumă pe banca unei echipe din Anglia. Un fotbal fără Alex Ferguson pe banca lui United eu nu cunosc.

Omul e acolo de pe vremea când faulturile de ultim apărător se sancţionau cu galben, atacantul pe linie cu ultimul fundaş era în off-side şi portarii aveau voie să prindă în mână mingile pasate de coechipieri. În România echipele încă primeau două puncte pentru victorie. Regulile s-au schimbat, dar Alex Ferguson e tot acolo. Asta e ultima săptămână din cariera scoţianului.

Cum a început totul

Alex Ferguson s-a născut în 1941 la Glasgow, în umbra stadionului lui Rangers. A copilărit în austeritatea anilor de după Război, într-un cartier muncitoresc în care erai nevoit să ai singur grijă de tine. Tatăl său şi fratele său munceau în port, ca mai toată lumea din zonă. La 16 ani şi-a început ucenicia într-o fabrică din apropiere. A continuat să lucreze ani buni cu jumătate de normă până când a devenit fotbalist profesionist, acceptând un salariu redus faţă de cel din fabrică.

Ferguson a fost un atacant decent, bătăios, dar nu grozav de talentat. A jucat pentru mai multe echipe din Scoția, printre care şi Rangers, având o carieră neremarcabilă, cu excepţia faptului că a fost eliminat de 16 ori într-o vreme în care trebuia să te străduieşti ca să fii dat afară.

I never ceased to give as good as I got in our confrontations on the field. It ss vital to stand up to such opponents. If you don’t, they trample all over you.

Ferguson a devenit fotbalist profesionist la 22 de ani. La 23 făcea primele cursuri de antrenor iar la 24 îşi luă deja licenţa întreagă. Abia căsătorit, luna de miere a lui Fergie a fost înlocuită de cursuri de antrenorat. La 31 de ani, în ultimul sezon la Falkirk, Fergie era deja antrenor-secund, responsabil cu tot ce ţine de pregătirea echipei, mai puţin numirea primului unşpe.

Nu e povestea unui om care s-a nimerit să fie antrenor, ci a unuia care şi-a făcut temele. Întrebat cum a rezistat atâta timp, Fergie răspunde cu acel accent scoţian brut: preparation. I prepared to stay in the game.

Despre ce a urmat o să discutam mâine, dar înainte de asta avem de lămurit ce-l face pe Alex Ferguson special. Acceptând că n-ai cum să cunoşti cu adevărat un om pe care nu-l cunoşti, vă propun o “impresie educată”, bazată pe zeci de articole, anecdote, interviuri şi cărţi despre cariera lui Alex Ferguson.
[cleeng_content id=”890828614″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Born and bred

When dealing with success you have to deal with myth also, and there’s a lot of myth surrounding myself.

Oamenii tind să supraestimeze rolul jucat de mind-games-uri şi de hair-dryer în succesul pe care l-a avut SAF. Nu sunt decât două faţete ale unei personalități complexe. Genele pe care le-a primit şi mediul în care a crescut sunt mai pertinente în explicarea succesului lui Alex Ferguson.

We are so caught in the myths of the best and the brightest and the self-made that we think outliers spring naturally from the earth. (Malcolm Gladwell)

Pentru un motiv sau altul, toţi marii antrenori britanici, Busby, Jock Stein, Shankly, Clough, Paisley au crescut în comunităţi muncitoreşti, unde loialitatea şi caramaderia erau valori de căpătâi. Ferguson nu face excepţie. Antrenorul lui Man Utd a primit o educaţie robustă în familie, dublată de lecţii de viaţa primite pe străzile, terenurile şi în puburile din Glasgow.

The inclination to stick by friends and allies was bred into me and strengthened by my working-class upbringing in Scotland. Where I was raised, there were good and bad, weak and strong people, as there are everywhere, but there were many you could rely totally if you were in trouble.

Mediul aspru n-a făcut decât să-i cultive calităţile native de lider: inteligenţă, autoritate, încăpăţânare, încredere în sine. Altfel spus, Fergie a avut şefia în ADN. La Man Utd a avut caractere dificile în vestiar, precum Cantona, Keane, Tevez şi Rooney, dar nici unul n-a ieşit de sub controlul său cât timp a fost la club. Peter Schmeichel a spus-o cel mai bine:

There are thousands of better coaches. But management? The handling of men? There’s nobody better.

Ambiţia patologică

Această rară abilitate de a conduce oameni a fost cuplată cu o ambiţie extremă, şi abia asta cred că-l separă pe Sir Alex Ferguson de alţi antrenori. Într-un documentar filmat în perioada Aberdeen, în 1985, mai mulţi dintre jucătorii săi sunt întrebaţi unde cred că va ajunge antrenorul lor. Răspunsurile sunt variaţii pe aceeaşi temă: la cât ambiţios e omul ăsta, nimic nu-l poate opri.

Aşa se face că Fergie ajunge la stadion la 6:30 dimineaţa, că s-a dus să-i urmărească personal pe Giggs şi Neville încă de la 14 ani, că după ce Aberdeen tocmai câştigase Cupa Scotiei Fergie spune într-un celebru interviu că jocul echipei lui a fost ruşinos şi nu e nici o glorie în a câştiga în felul ăsta.

Însă aceeaşi ambiţie intensă l-a făcut pe Alex Ferguson să treacă că buldozerul peste oricine i-a stat în cale. Zeci de ziarişti au fost interzişi la conferinţele de presă de Old Trafford pentru că au scris adevărul. La BBC n-a dat interviuri timp de şapte ani pentru că un documentar a dezvăluit faptul că fiul său, care era impresar la vremea respectivă, a primit un comision dintr-un transfer făcut de United. Până şi MUTV a primit interdicţie după ce a pus la dispoziţia federaţiei un interviu în care scoţianul îl critică pe arbitrul Martin Atkinson.

Presa nu e singura care a fost pedepsită. Relaţia lui SAF cu arbitrii e o litanie de abuzuri, înjurături şi măgării. Suporterii care s-au plâns că patronii americani le jefuiesc clubul au fost sfătuiţi să ţină cu Chelsea dacă nu le convine. Chiar şi unii jucători s-au plâns de felul în care au fost trataţi. Owen şi Berbatov au fost amăgiţi că vor juca mai mult dar au făcut tuşa un sezon întreg.

You might think I’m a pure bandit, other words you might use I’m sure, but I’m not interested.

Aşa cum remarcă Danny Taylor, au fost şi multe gesturi de bunăvoinţă necondiţionată. Sir Alex Ferguson poate fi un domn, pe măsura titlului primit de la regină. Totul e hunky-dory, ca să împrumut o expresie de-a lui, cât timp ceilalţi îşi ştiu locul şi nu încearcă să-l oprească să câştige lucruri.[/cleeng_content]

Sursa foto: www.mirror.co.uk

Cronica etapei 37 din Premier League

  • a fost un weekend memorabil de fotbal englez. Fergie şi Moyes au primit garda de onoare, Scholes s-a retras, Rooney i-a spus lui United că vrea să plece, finala Cupei a consemnat cea mai mare surpriză din 1988 încoace, Mancini e ca şi dat afară de la City, Lampard a devenit cel mai bun marcator din istoria lui Chelsea.
  • nu-i dădeam nici o şansă lui Wigan în finala Cupei, și deși n-am fost singurul, porţia de humble-pie de săptămâna asta e a mea. Wigan a jucat cu pasiune, încredere şi curaj, adică exact ce i-a lipsit lui City. A fost un meci între o echipă care joacă cel mai important meci din istoria ei şi una blazată până la şireturi.
  • Callum McMannaman i-a răsucit spinarea lui Clichy prin fente cu ambele picioare, făcând un joc clasic de extremă a anilor ’50. Yaya Toure s-a mişcat greu că un butoi în timp ce David Silva pare să-şi fi pierdut imaginaţia şi claritatea jocului din sezonul trecut. Cel mai bun om al lui City a fost Tevez, schimbat în minutul 70 cu Jack Rodwell.

[cleeng_content id=”523930086″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

  • ai crede că magia cupei s-a pierdut când până şi panglicile de pe trofeu au numele sponsorului. Dar într-o perioadă în care fotbalul devine tot mai mult o afacere, e frumos să vezi logica banului scurtcircuitată. Pe Man City n-a ajutat-o că plăteşte salarii de cinci ori mai mari decât Wigan, şi nici că are o echipă care a costat de 20 de ori mai mult.
  • nu sunt nicicum un fan al lui Pantilimon. Are reflexe bune dar cred că e error-prone şi nu se culcă suficient de repede pe minge. A greşit în Charity Shield şi în Cupa Ligii, însă în Cupa Angliei a fost impecabil, primind un singur gol în cinci partide. Titularizarea lui Hart a fost o găinărie din partea lui Mancini. “M-aş trăda şi pe mine şi pe el dacă l-aş schimba” spunea Guardiola despre Pinto într-o situaţie identică acum câţiva ani.

  • mă întreb dacă Henry Winter ar fi trimis tweet-ul ăsta dacă un englez era rezerva unui român şi nu invers. În orice caz, Hart a fost titular şi a luat gol la singurul şut pe poartă. Sezonul ăsta mai luase două din două cu Sothampton, două din trei cu Liverpool, două din trei cu Everton, trei din trei cu United, trei din patru în retur cu Southampton, şi unul din două cu Spurs. Mă întreb cât de riscant poate fi să joci cu Pantilimon când portarul titular e atât de ieşit din formă.
  • ultimul meci al lui Sir Alex Ferguson pe Old Trafford trebuie că a făcut mulţi bărbaţi în toată firea să se scuze că le-a intrat ceva în ochi. Despre cel mai mare antrenor britanic şi moştenirea lui o să vorbim în zilele următoare. Până atunci, iată discursul său către un stadion apăsat de emoţie:

  • Rooney n-a fost nici măcar rezervă şi a fost huiduit de o bună parte a stadionului în timp ce a primit medalia de campion. Fergie a recunoscut că Rooney a făcut o cerere de transfer dar a spus că nu îi va fi acceptată. Acum zece ani la Everton, Moyes şi Rooney aveau exact aceeaşi problemă.
  • jos pălăria în faţa lui Frank Lampard, care a devenit cel mai bun marcator din istoria lui Chelsea după golurile cu Aston Villa. Doar trei jucători au mai multe goluri în Premier League şi toţi sunt atacanţi: Shearer, Andy Cole şi Henry. Iar dacă e să-l comparăm cu alţi mijlocaşi centrali, Lamps e off the charts. Şi nu, cele 50 de goluri în plus nu sunt penalty-uri şi devieri. Nu toate.
  • alt meci decisiv, aceeaşi nebunie. Istoria de la Doncaster şi Hull s-a repetat în semifinala play-off-ului din Championship. În minutul 96 francezul Knockaert simulează şi scoate penalty-ul care ar fi dus-o pe Leicester în finală. Bate tot el, ratează, Almunia degajează, şi Watford dă gol pe contra-atac. Iată faza povestită pe viu de reporterul de la Sky:

[/cleeng_content]
Sursa foto: www.sportinglife.com

Finala Cupei Angliei – discuție deschisă

Penultima etapă din acest sezon de Premier League începe astăzi de la ora 14:45 cu Aston Villa – Chelsea, un meci care devine mai important pentru oaspeţi decât pentru gazde. De văzut cât de puternică va fi echipa trimisă de Rafa Benitez înaintea finalei Europa League de miercuri, deşi titularizarea anunţată a lui Lampard sugerează că vor fi câteva schimbări faţă de cel mai bun XI. În tur a fost 8-0, şi pare greu de crezut că Torres n-a mai marcat în campionat de la acel meci.

De la 19:15 se joacă finala Cupei Angliei între Manchester City şi Wigan. Pantilimon va avea destulă presiune pe el, ţinând cont că unora nu le place să vadă portarul titular al Angliei rezervă în finala FA Cup. Sincer să fiu, nu cred că românul va avea prea multe de făcut. Wigan a pierdut la zero ultimele şapte meciuri împotriva lui City şi ar fi nevoie de ceva special ca istoria să nu se repete astăzi pe Wembley.

Era să uit: Pellegrini e antrenorul lui Man City din vară.

Mâine de la 15:30 Tottenham joacă în deplasare la Stoke, unde e condamnată să câştige. În fine de la 18:00 Manchester United joacă cu Swansea, ultimul meci acasă sub comanda lui Sir Alex Ferguson. Va fi şi ceremonia oficială de decernare a trofeului Premier League, aşa că se va lăsa probabil cu lacrimi şi îmbrăţişări.

Ca de obicei, vă aştept gândurile, ranturile şi întrebările pe marginea acestei etape de Premier League.

Sursa foto: Shelley & Dave