TL;DR alert. Simplul fapt că mă simt obligat să vă avertizez că urmează un articol mai lung, înţesat de trimiteri şi citate în engleză, e un semn al timpurilor.
Nu demult, românii aveau câteva ziare, câteva posturi de radio, câteva ore de televiziune pe zi. În doar 25 de ani, viaţa noastră de zi cu zi a fost întoarsă pe dos. Tehnologia a explodat şi vechiul vid de informaţie e acum hipersaturat. Toţi am primit o portavoce şi toţi ţinem s-o folosim.
As a result, there’s too much noise, too much poorly written, overly written, defensively written and generally useless stuff cluttering your life (Seth Godin). Prea multă politică, prea mult facebook, prea multe petiţii, cauze şi reţete. Prea mult bullshit.
Avem o problemă
Lucrurile astea nu vin cu un manual de utilizare. Ele doar se întâmplă. E prea devreme ca să ştim felul în care tehnologia ne sculptează mintea. Dar începem să avem nişte semnale. Nu de la luddiţi, de la nostalgici ai tuşului şi hârtiei, ci de la oameni conectaţi, care-şi pun întrebări tocmai pentru că înţeleg ce se întâmplă.
Ce se întâmplă e că Internetul ne inundă de informaţii dar ne seacă atenţia. Devine tot mai greu să ne dezlipim de ecrane, să facem câte un singur lucru odată, să stăm o jumătate de oră cu o carte mână. Economistul Herbert Simon, laureat al premiului Nobel:
Information consumes the attention of its recipients. Hence a wealth of information creates a poverty of attention.
Un alt profet al tehnologiei informaţiei, Neil Postman, era întrebat mai demult:
What images come to your mind when you, when you think about what our lives will be like in cyberspace?
Well, the, the worst images are of people who are overloaded with information which they don’t know what to do with, have no sense of what is relevant and what is irrelevant, people who become information junkies.
Pe mine mă sperie clarviziunea lui Postman. Vorbim de începutul anilor ’90, înainte de Internet şi de prăbuşirea jurnalismului, şi omul scrie lucruri de genul ăsta:
Information has become a form of garbage, not only incapable of answering the most fundamental human questions but barely useful in providing coherent direction to the solution of even mundane problems.
Nu asta se întâmplă acum? Ne umplem timpul cu cutremure care nu se simt, cu Bianca şi Cristea, cu umilinţele din şcoli şi spitale, dar lucrurile astea ne derutează mai mult decât ne lămuresc. Bun, şi care-i problema? Cineva a spus-o simplu în The Atlantic: It is too damn hard to keep up. And most of what’s out there is crap.
Şi-atunci? Dacă prea multă informaţie de proastă calitate e o formă de gunoi, ce-i de făcut? Cum oprim gunoiul să vină peste noi? Avem două soluții.
Soluţia radicală
Ceea ce Mihnea Măruţă numea retragerea din realitatea curentă. Dai drumul la televizor doar pentru meciuri şi documentare, te dezabonezi de la bloguri, şi-ţi vezi cuminte de viaţa ta. Zilele-s prea scurte ca să le umpli cu lucruri frivole. Viaţa e în altă parte.
E o soluţie care mă ispiteşte regulat, mai ales când citesc de alţii care au luat-o pe drumul asta. Unul a fost Thoreau, care credea că e o sinucidere morală şi intelectuală să laşi mahalaua să-ţi încalece mintea.
Not without a slight shudder at the danger, I often perceive how near I had come to admitting into my mind the details of some trivial affair, — the news of the street; and I am astonished to observe how willing men are to lumber their minds with such rubbish, — to permit idle rumors and incidents of the most insignificant kind to intrude on ground which should be sacred to thought. Shall the mind be a public arena, where the affairs of the street and the gossip of the tea-table chiefly are discussed?
Acuma o să ziceţi că Thoreau a fost un pustnic şi că erau alte vremuri. Aşa am zis şi eu, până să aflu că C.S. Lewis n-avea televizor:
To get a tv set; it is I think a very bad habit to develop. People who have sets seem to do nothing but go into a huddle over them every evening of their lives, instead of being out walking, or in their gardens.
Nu numai că n-avea televizor, dar nu citea nici presa, fiind adăpostit de grijile vremii, precum încoronarea Reginei:
The only reason I’m not sick of all the stuff about the Princess is that I don’t read it. I never read the papers. Why does anyone? They’re nearly all lies, and one has to wade thru’ such reams of verbiage and ‘write up’ to find out even what they’re saying. (…)
As to MacArthur, I don’t feel in a position to have clear opinions about anyone I know only from newspapers. You see, whenever they deal with anyone (or anything) I know myself, I find they’re always a mass of lies & misunderstandings: so I conclude they’re no better in the places where I don’t know.
O să ziceţi că şi Lewis a mers prea departe, dar omul a tras lucrurile astea pe pielea lui. Un exemplu amuzant: revista Time îl pune pe copertă în septembrie 1947 şi îi dedică un material amplu. Toate bune şi frumoase, dar nu şi adevărate, după cum avea să constate prietenul sau Tolkien:
Tolkien was particularly amused by one media reference to an “Ascetic Mr. Lewis.” This bore no relation to the Lewis he knew. That very morning, Tolkien had told his son that Lewis had “put away three pints in a very short session.” Tolkien had cut down on his own drinking, as it was Lent—a time of self-denial for many Christians. But not, Tolkien grumbled, for Lewis.
Unii spun: Nu se poate, dom’le, să nu fii la curent! E o datorie civică. Eu mă întreb dacă hărmălaia politică/mondenă/fotbalistică, care trece drept jurnalism în România, produce cetăţeni mai buni. Şi ce pierd, mai exact, cei care refuză?
Punând două vieţi de om una lângă alta, mă întreb cine e mai câştigat: cel care, absorbit de ecrane, e conectat la tot ce se întâmplă, sau cel care-şi vede de cărţile lui şi de roşiile din grădină. Şi care dintre cei doi e un câştig mai mare comunitatea lui.
Soluţia minimală
Problema cu soluţia radicală e că te descotoroseşte şi de fărâma de jurnalism bun, care edifică şi destupă mintea. Or, mie-mi place jurnalismul ăla. Întrebarea e cum cerni informaţia, cum separi aurul de pirită. Pentru asta ai nevoie de o sită, de un filtru.
Filtrele media s-au lăbărţat atât de mult în goana trafic, încât nici cele mai grosolane ştiri nu sunt oprite de la publicare. Information overload is filter failure. Dacă ziarele şi televiziunile nu se pricep să filtreze informaţia în mod responsabil, atunci tot ce avem e filtrul nostru, adică discernământul.
Dacă vreau să aflu adevărul despre una sau alta, atunci aş face bine să-mi iau informaţia de la cineva care-şi propune să spună adevărul. Televiziunile propagandistice şi comerciale se descalifică singure. Ele nu se ocupă cu adevărul, decât dacă produce voturi sau bani. Adevăr nu înseamnă doar detalii morbide despre accidente rutiere şi divorţuri mondene, ci şi o ordine a ştirilor care să reflecte că în jurul nostru se întâmplă lucruri mai importante.
Ce caut eu sunt instituţii care spun adevărul despre lucrurile care contează. Genul ăsta de jurnalism tinde să se refugieze în zona narativă, long-form. E o nişă care încearcă să spună adevărul şi, dacă se poate, să facă un ban. Nu invers.
Aşa ajung să citesc despre ghetourile de imigranţi din Londra, despre povara de a fi Air Jordan, despre cum o să arate Campionatul Mondial într-o ţară artificială. Articolele astea-s lungi şi inadecvate la deficitul nostru de atenţie, dar sunt cea mai bună şansă pe care ne-o dă jurnalismul să înţelegem o frântură din lumea asta tot mai complexă.
În România, Decât o Revistă şi Casa Jurnalistului încearcă să facă acelaşi lucru, barem pentru un public corporatist/ecologist/activist. Aş zice că Dilema Veche dă o imagine mai întreagă a ţării în care trăim.
Despre politică vreau să ştiu suficient cât să votez responsabil, fără să fiu consumat de partizanat. Cu Vlad Petreanu, Sorina Matei, sau Cosmin Alexandru, sunt pe mâini bune. Recomandându-i pe ei, îi nedreptăţesc pe alţii, dar mie mi-s de ajuns oamenii şi instituţiile de mai sus că să dau oleacă de sens lumii din jur.
Trăgând linie, nu-mi dau seama care dintre cele două soluţii e mai bună. Dar cred că tensiunea dintre ele e de preferat celei de-a treia: absenţa oricăui filtru. Când mintea devine o groapă de gunoi fără bariere, bătălia e deja pierdută.
Şi acum, să mă iertaţi, dar am un câine neglijat care vrea la plimbare.
Keep your minds out of the gutter, mates!
Sursa foto: Kent Landerholm.
