Când informaţia devine balast

TL;DR alert. Simplul fapt că mă simt obligat să vă avertizez că urmează un articol mai lung, înţesat de trimiteri şi citate în engleză, e un semn al timpurilor.

Nu demult, românii aveau câteva ziare, câteva posturi de radio, câteva ore de televiziune pe zi. În doar 25 de ani, viaţa noastră de zi cu zi a fost întoarsă pe dos. Tehnologia a explodat şi vechiul vid de informaţie e acum hipersaturat. Toţi am primit o portavoce şi toţi ţinem s-o folosim.

As a result, there’s too much noise, too much poorly written, overly written, defensively written and generally useless stuff cluttering your life (Seth Godin). Prea multă politică, prea mult facebook, prea multe petiţii, cauze şi reţete. Prea mult bullshit.

Avem o problemă

Lucrurile astea nu vin cu un manual de utilizare. Ele doar se întâmplă. E prea devreme ca să ştim felul în care tehnologia ne sculptează mintea. Dar începem să avem nişte semnale. Nu de la luddiţi, de la nostalgici ai tuşului şi hârtiei, ci de la oameni conectaţi, care-şi pun întrebări tocmai pentru că înţeleg ce se întâmplă.

Ce se întâmplă e că Internetul ne inundă de informaţii dar ne seacă atenţia. Devine tot mai greu să ne dezlipim de ecrane, să facem câte un singur lucru odată, să stăm o jumătate de oră cu o carte mână. Economistul Herbert Simon, laureat al premiului Nobel:

Information consumes the attention of its recipients. Hence a wealth of information creates a poverty of attention.

Un alt profet al tehnologiei informaţiei, Neil Postman, era întrebat mai demult:

What images come to your mind when you, when you think about what our lives will be like in cyberspace?

Well, the, the worst images are of people who are overloaded with information which they don’t know what to do with, have no sense of what is relevant and what is irrelevant, people who become information junkies.

Pe mine mă sperie clarviziunea lui Postman. Vorbim de începutul anilor ’90, înainte de Internet şi de prăbuşirea jurnalismului, şi omul scrie lucruri de genul ăsta:

Information has become a form of garbage, not only incapable of answering the most fundamental human questions but barely useful in providing coherent direction to the solution of even mundane problems.

Nu asta se întâmplă acum? Ne umplem timpul cu cutremure care nu se simt, cu Bianca şi Cristea, cu umilinţele din şcoli şi spitale, dar lucrurile astea ne derutează mai mult decât ne lămuresc. Bun, şi care-i problema? Cineva a spus-o simplu în The Atlantic: It is too damn hard to keep up. And most of what’s out there is crap.

Şi-atunci? Dacă prea multă informaţie de proastă calitate e o formă de gunoi, ce-i de făcut? Cum oprim gunoiul să vină peste noi? Avem două soluții.

Soluţia radicală

Ceea ce Mihnea Măruţă numea retragerea din realitatea curentă. Dai drumul la televizor doar pentru meciuri şi documentare, te dezabonezi de la bloguri, şi-ţi vezi cuminte de viaţa ta. Zilele-s prea scurte ca să le umpli cu lucruri frivole. Viaţa e în altă parte.

E o soluţie care mă ispiteşte regulat, mai ales când citesc de alţii care au luat-o pe drumul asta. Unul a fost Thoreau, care credea că e o sinucidere morală şi intelectuală să laşi mahalaua să-ţi încalece mintea.

Not without a slight shudder at the danger, I often perceive how near I had come to admitting into my mind the details of some trivial affair, — the news of the street; and I am astonished to observe how willing men are to lumber their minds with such rubbish, — to permit idle rumors and incidents of the most insignificant kind to intrude on ground which should be sacred to thought. Shall the mind be a public arena, where the affairs of the street and the gossip of the tea-table chiefly are discussed?

Acuma o să ziceţi că Thoreau a fost un pustnic şi că erau alte vremuri. Aşa am zis şi eu, până să aflu că C.S. Lewis n-avea televizor:

To get a tv set; it is I think a very bad habit to develop. People who have sets seem to do nothing but go into a huddle over them every evening of their lives, instead of being out walking, or in their gardens.

Nu numai că n-avea televizor, dar nu citea nici presa, fiind adăpostit de grijile vremii, precum încoronarea Reginei:

The only reason I’m not sick of all the stuff about the Princess is that I don’t read it. I never read the papers. Why does anyone? They’re nearly all lies, and one has to wade thru’ such reams of verbiage and ‘write up’ to find out even what they’re saying. (…)

As to MacArthur, I don’t feel in a position to have clear opinions about anyone I know only from newspapers. You see, whenever they deal with anyone (or anything) I know myself, I find they’re always a mass of lies & misunderstandings: so I conclude they’re no better in the places where I don’t know.

O să ziceţi că şi Lewis a mers prea departe, dar omul a tras lucrurile astea pe pielea lui. Un exemplu amuzant: revista Time îl pune pe copertă în septembrie 1947 şi îi dedică un material amplu. Toate bune şi frumoase, dar nu şi adevărate, după cum avea să constate prietenul sau Tolkien:

Tolkien was particularly amused by one media reference to an “Ascetic Mr. Lewis.” This bore no relation to the Lewis he knew. That very morning, Tolkien had told his son that Lewis had “put away three pints in a very short session.” Tolkien had cut down on his own drinking, as it was Lent—a time of self-denial for many Christians. But not, Tolkien grumbled, for Lewis.

Unii spun: Nu se poate, dom’le, să nu fii la curent! E o datorie civică. Eu mă întreb dacă hărmălaia politică/mondenă/fotbalistică, care trece drept jurnalism în România, produce cetăţeni mai buni. Şi ce pierd, mai exact, cei care refuză?

Punând două vieţi de om una lângă alta, mă întreb cine e mai câştigat: cel care, absorbit de ecrane, e conectat la tot ce se întâmplă, sau cel care-şi vede de cărţile lui şi de roşiile din grădină. Şi care dintre cei doi e un câştig mai mare comunitatea lui.

Soluţia minimală

Problema cu soluţia radicală e că te descotoroseşte şi de fărâma de jurnalism bun, care edifică şi destupă mintea. Or, mie-mi place jurnalismul ăla. Întrebarea e cum cerni informaţia, cum separi aurul de pirită. Pentru asta ai nevoie de o sită, de un filtru.

Filtrele media s-au lăbărţat atât de mult în goana trafic, încât nici cele mai grosolane ştiri nu sunt oprite de la publicare. Information overload is filter failure. Dacă ziarele şi televiziunile nu se pricep să filtreze informaţia în mod responsabil, atunci tot ce avem e filtrul nostru, adică discernământul.

Dacă vreau să aflu adevărul despre una sau alta, atunci aş face bine să-mi iau informaţia de la cineva care-şi propune să spună adevărul. Televiziunile propagandistice şi comerciale se descalifică singure. Ele nu se ocupă cu adevărul, decât dacă produce voturi sau bani. Adevăr nu înseamnă doar detalii morbide despre accidente rutiere şi divorţuri mondene, ci şi o ordine a ştirilor care să reflecte că în jurul nostru se întâmplă lucruri mai importante.

Ce caut eu sunt instituţii care spun adevărul despre lucrurile care contează. Genul ăsta de jurnalism tinde să se refugieze în zona narativă, long-form. E o nişă care încearcă să spună adevărul şi, dacă se poate, să facă un ban. Nu invers.

Aşa ajung să citesc despre ghetourile de imigranţi din Londra, despre povara de a fi Air Jordan, despre cum o să arate Campionatul Mondial într-o ţară artificială. Articolele astea-s lungi şi inadecvate la deficitul nostru de atenţie, dar sunt cea mai bună şansă pe care ne-o dă jurnalismul să înţelegem o frântură din lumea asta tot mai complexă.

În România, Decât o Revistă şi Casa Jurnalistului încearcă să facă acelaşi lucru, barem pentru un public corporatist/ecologist/activist. Aş zice că Dilema Veche dă o imagine mai întreagă a ţării în care trăim.

Despre politică vreau să ştiu suficient cât să votez responsabil, fără să fiu consumat de partizanat. Cu Vlad Petreanu, Sorina Matei, sau Cosmin Alexandru, sunt pe mâini bune. Recomandându-i pe ei, îi nedreptăţesc pe alţii, dar mie mi-s de ajuns oamenii şi instituţiile de mai sus că să dau oleacă de sens lumii din jur.

Trăgând linie, nu-mi dau seama care dintre cele două soluţii e mai bună. Dar cred că tensiunea dintre ele e de preferat celei de-a treia: absenţa oricăui filtru. Când mintea devine o groapă de gunoi fără bariere, bătălia e deja pierdută.

Şi acum, să mă iertaţi, dar am un câine neglijat care vrea la plimbare.

Keep your minds out of the gutter, mates!

Sursa foto: Kent Landerholm.

Steaua în Liga Campionilor

Cum judecăm evoluţia Stelei în Liga Campionilor? Se simte ca o dezamăgire, dar n-o să auziţi asta din tabăra Stelei. Mecanismul stelist de apărare e să întrebe câte meciuri a pierdut Dinamo în Liga Campionilor, ceea ce nu e doar bad banter, dar şi un mod de a rata întreaga discuţie. Aşa că întreb, cum măsurăm evoluţia Stelei în Liga Campionilor?

Primul pas e să vedem ce se aştepta de la Steaua, ţinând cont de adversarii din grupă. Tragerea la sorţi a fost primită cu optimism de stelişti. Se vorbea despre revanşa cu Chelsea, despre Shalke şi Basel că echipe abordabile, despre primăvara Ligii Campionilor. Asta face locul doi un rezultat remarcabil, locul trei unul decent, iar locul patru un eşec.

Dacă acceptăm că astea erau aşteptările, Steaua a eşuat lamentabil. Nu numai că nu s-a calificat în Liga Campionilor şi nici în Europa League, dar a prelungit acel record rușinos de meciuri fără victorie.

Privind statisticile tuturor echipelor care au jucat în Ligă în acest sezon, Steaua e mai degrabă la coada clasamentului. Plzen, Marseille, sau Celtic au un profil asemănător dar în grupe mult mai puternice. Practic, singura echipă mai slabă decât Steaua în această ediţie a fost Anderlecht. Singura echipă care a dat mai puţine goluri a fost Real Sociedad.

Haideţi să facem o scurtă analiză a statisticilor Stelei în grupă. Raportul total al şuturilor îi este defavorabil, 64-93, adică un TSR de 41%, cu care în mod normal se retrogradează în campionat. Însă problema mai mare e ce s-a întâmplat cu aceste şuturi. Steaua a avut nevoie de mai mult de zece şuturi ca să marcheze, în timp ce adversarii au avut nevoie de mai puţin de trei şuturi ca să dea gol Stelei. Asta reflectă, pe lângă un oarecare ghinion, calitatea proastă a şanselor pe care şi le-a creat trupa lui Reghecampf.

În rest, Steaua a avut o posesie de 42% şi o acurateţe a paselor de 78%, ambele scăzute. Deşi nu-s cele mai relevante statistici, ţineţi cont că primele trei echipe la ambele categorii sunt Bayern, Barcelona şi PSG, probabil cele mai bune echipe din Europa în acest sezon.

Statisticile reflectă nu doar inferioritatea Stelei – pentru asta e de ajuns clasamentul – ci şi jocul sterp, fără imaginaţie. Steaua a făcut şase meciuri cenuşii, fără scânteie, fără nici o amintire pentru suporteri. Până și Urziceniul are amintirea golului lui Onofras. Clujul pe a lui Luis Alberto.

Până la urmă despre asta e vorba. Dacă tot e să ratăm calificări de vreme ce dăm inevitabil peste adversari mai buni, măcar să rămânem cu ceva. Altceva decât satisfacţia că nu ne-am făcut de râs, vorba comentatorilor de aseară. Basel, de bine, de rău, a bătut-o de două ori pe Chelsea. Aceeaşi Basel care acum două sezoane o lăsa acasă pe Man United.

Steaua iese din Liga Campionilor, o echipa mică printre echipe mari, şi se întoarce în Liga 1, unde rămâne o echipă mare printre echipe mici.

Statistici furnizate de Opta via Whoscored. Sursa foto: edwin.11

Autopsia barajului cu Grecia

Ne amăgim dacă ne lăsăm prinşi în discuţii despre Mutu şi penalty-uri nedate. Orice autopsie fotbalistică pleacă de la aceeaşi întrebare simplă: Care a fost planul nostru şi cât de bine l-am executat?

N-am știut sa ne apărăm la Atena

Ştiindu-i pe greci şi ştiindu-ne noi, nu ne asteptam ca meciul tur să fie un carnaval de fotbalul ofensiv. Nici Grecia şi nici România nu sunt genul ăla de echipe.

Grecii nu primiseră gol pe teren propriu în preliminarii, iar Piţurcă nu e cunoscut ca fiind prea aventuros în deplasare. Am mers la Atena să nu pierdem, să nu primim gol. Făcusem asta cu Olanda în 2007, cu Franţa la Euro, şi anul trecut cu Turcia. Asta e dreptul celui slab. Dacă tot nu poţi să te ridici la nivelul adversarului, măcar să-l reduci la nivelul tău.

N-a ieşit cum ne aşteptam. Grecii ne-au dat trei, au avut încă trei ocazii bune şi un gol anulat. Întrebarea e cum am ajuns să luăm trei goluri de la o echipă care n-a dat mai mult de două în preliminarii. Cum am ajuns să luăm într-un singur meci cât a luat Lichtenstein în dubla manşă cu grecii?

Răspunsul e previzibil: am făcut un meci catastrofal din punct de vedere defensiv. Şi vina nu e atât a fundaşilor cât a mijlocaşilor. Grecii au pus presiune pe noi, pentru că i-am invitat s-o facă, dându-le opt lovituri libere din treimea noastră. Golul unu şi golul trei vin după faulturi gratuite ale lui Torje. La golul doi Tănase stă prea departe de Torosidis, iar Goian îl scapă din marcaj pe Salpingidis:

tanase21

goian21

Cei trei închizători folosiţi la Atena au luat împreună patru cartonaşe galbene şi n-au reuşit să protejeze linia defensivă altfel decât prin faulturi. Iată un exemplu de la cea mai mare ocazie a grecilor. Bourceanu şi Cociş fac pressing mult prea sus, la acelaşi om, care scoate din joc trei jucători cu o pasă simplă.

bourc-cocis

Între linia de fund şi linia de mijloc se deschide o gaură de 15 metri şi grecii ajung în câteva secunde de la mijlocul terenului faţă în faţă cu Lobonţ.

4c2

Singurul fundaş care se remarcase în tur, Măţel, a greşit decisiv în retur şi mai aveam o ora ca să marcăm de trei ori, unei echipe care primise patru goluri de toate în preliminarii. Calificarea era deja rezolvată.

N-am știut să atacăm la București

Faptul că cel mai periculos şut al României a venit din piciorul unui fundaş grec spune multe despre atacul nostru. Planul ofensiv a fost la fel de rudimentar ca în tur, doar mai intens: mai multe centrări, mai multe şuturi de la distanţă. Să bubui mingea spre poartă din orice poziţie e un model arhaic şi ineficient de a ataca. Simplu spus, ai nevoie de prea multe încercări ca să creezi un singur gol.

Să luăm centrările. Golul de la Atena a venit din centrare, ceea probabil l-a convins şi mai mult pe antrenorul României că asta e soluţia. De fapt, a fost o decizie profund neinspirată. Grecii ne sunt superiori în aer, iar lui Torje, Maxim sau Măţel nu le-au ieşit centrările. La Bucureşti doar trei din cele 36 de centrări ale românilor au ajuns la destinaţie.

Însă cele mai multe faze de atac au fost compromise de graba de a șuta de la distanţă. Raportul șuturilor din afara careului după cele două meciuri e 14-1 în favoarea noastră. Lovitura de cap a lui Stancu a fost singurul nostru şut pe poartă din careu şi de fapt singura noastră ocazie adevărată în 180 de minute de fotbal. Restul fazelor de atac au fost irosite şutând în loc să pasăm:

torje

torjedm

marica-torje

maricadm2

cocisdm

niculaedm

Un plan prost executat prost

Înaintea barajului, Piţurcă spunea că grecii n-au cu ce să-l surprindă, dar noi putem să-i surprindem prin inventivitatea noastră. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de pe teren. Grecii au reuşit să ne surprindă cu mingi în spatele fundaşilor centrali, în timp ce noi i-am “surprins” cu Cociş titular şi mingi bubuite din orice poziţie. Dacă asta e inventivitate, oare cum arată lipsa de idei?

Logica dreptului celui slab e să-i faci viaţă grea adversarului. Or grecii, care au centura neagră în felul asta de a juca, atât au aşteptat. We played to their strengths. Am jucat la off-side cu fundaşi greoi împotriva unui atacant care din asta trăieşte, şi am aruncat mingi împotriva unei apărări învăţate să le absoarbă.

România a intrat în acest baraj cu un plan prost pe care l-a executat prost. De execuţie răspund jucătorii, de plan răspunde antrenorul. Doar că antrenorul României trăieşte într-o lume în care răspunderea nu e niciodată a lui. De vină e “materialul uman”, vandalii care-i cer demisia, adversarul “extrem extrem de puternic”… Fuga de răspundere deranjează mai mult decât incompetenţa.

Faptul că am jucat jumătate de campanie cu Tamaş fundaş dreapta, că cel mai în formă jucător român a fost ţinut pe bancă la Atena, toate astea-s tolerabile. Tupeul şi mârşăvia nu-s.

Nu ştiu dacă merităm un antrenor mai priceput, dar tare mi-ar plăcea să avem unul mai cinstit.

România la primele Mondiale

Continuând seria de decupaje din anii vintage ai GSP-ului, iată cum a consemnat Gazeta Sporturilor primele două participări ale României la Mondiale.

Presa vremii a luat invitaţia de a participa la primul Campionat Mondial drept “o atenţie măgulitoare acordată României”. Nu că n-ar fi fost, dar n-am fost tocmai primii pe listă. Mondialul a fost boicotat de ţările europene care au concurat pentru găzduirea Campionatului: Spania, Olanda, Italia şi Suedia. Lor li s-au alăturat ţările central-europene, Austria, Ungaria, Germania, Elveţia şi Cehoslovacia, care jucau cel mai bun fotbal de pe continent la acea vreme. Anglia nu făcea încă parte din FIFA. Aşa se face că doar Franţa, Belgia, Iugoslavia şi România au acceptat invitaţia gazdelor şi s-au îmbarcat la Geneva pe celebrul Conte-Verde.

Din corespondenţa de pe vapor, aflăm că de-a lungul voiajului fotbaliştii s-au antrenat pe punte, au făcut plajă, au jucat curling cu belgienii, şi au participat la concursuri de dans şi baluri mascate. Vedeta României la acea vreme era veteranul Rudy Wetzer.

România a bătut neaşteptat Peru în primul meci din grupă.

Dar a pierdut cu 4-0 în faţa gazdelor în a doua partidă, pe un teren “înconjurat în permanenţă de un şanţ umplut cu apă astfel ca invaziile curente ale publicului spectator să fie evitate”.

A urmat controversatul Mondial găzduit de Italia fascistă în 1934, la care România aproape a ratat participarea în dauna Elveţiei, a cărei prezenţă era mult mai lucrativă pentru gazde. Gazeta scria despre această ediţie de Campionat Mondial că “a fost conceput ca o mare afacere pentru federaţia şi turismul italian. (…) Dar italienii n-ar fi izbutit să facă tot ce abilitatea negustorească le-a dictat, dacă n-ar fi avut un concurs nelimitat al Fifei” . Eh, măcar am scăpat de genul asta de potlogării în vremurile moderne. Oh wait

Într-un editorial tăios, Gheorghe Ţari condamna corupţia federaţiei internaţionale de fotbal, o temă care rămâne la fel de actuală 80 de ani mai târziu.

Nu, sublimi domni de la FIFA, care vă credeţi atotputernici şi nu sunteţi. Nici d-stră, nici cei cari va imită, pe meleaguri ceva mai apropiate, în mai mic dar cu aceiaş îndrăzneală.

Nu.

Un campionat mondial nu se organizează între două banchete şi două călătorii la “conferinţe internaţionale”. Succesul lui nu se asigură nici cu sentințe măsluite la repezeală, nici cu intervenţii prin anticamerele delegaţiilor.

Un campionat mondial se munceşte din greu. Se face într-o atmosferă de unanimă înţelegere, de armonizare a intereselor şi a drepturilor. Şi, mai ales, într-un cadru de cinste şi încredere.

Dacă se poate realiza aceasta, da. Vom avea campionate mondiale. La care să participe şi Anglia, şi Uruguay, şi Turcia, şi Bulgaria. În care să stea cot la cot, tari şi slabi, buni şi proşti, în acea totală emulaţie, care, singură, realizează întregul ce se numeşte sport.

Dacă nu, lăsaţi-vă.

Nu de alta, dar – mergând pe calea aceasta – că mâine va organiza şi Dâmboviţa cu concursul îndelung solicitat al câtorva echipe din mahalaua învecinată, un boboc de campionat mondial să-i meargă vestea.

România a pierdut singurul meci cu 2-1 în faţă Cehoslovaciei, echipă care avea să ajungă până în finală.

Iată şi varianta lirică a cronicii de meci:

Să nu uit… Înainte să plece în Uruguay în 1930, România a bătut Grecia într-o partida amicală cu 8-1. Nu mă aştept să se repete scorul la barajul de acum, dar măcar să putem spune la fel ca atunci că “moraliceşte echipa noastră a fost splendid pregătită. Apărarea n-a cedat, iar atacul n-a renunţat la nici o sursă serioasă de marcare”.

Lucruri bune făcute bine

Unele dintre cele mai dure lecţii nu le înveţi decât pe pielea ta. Experimentul cu paywallul a fost una din lecţiile astea pentru mine. Lucrurile pe care le-am învăţat nu sunt nici nemaiauzite, nici revoluţionare, ci mai degrabă hidden in plain sight. Atât de evidente încât te întrebi cum de ți-au scăpat. Here it goes.

A lack of market

Timp de câţiva ani am pus tot ce am avut mai bun în blogul asta. M-am documentat, am scris, am umblat la design. Am încercat să fac un lucru bun, de calitate, dar n-a fost de ajuns. Am învăţat the hard way una dintre lecţiile elementare de business:

The problem with quality is that it is neither a requirement for, nor a guarantee of, success.

Pare evident, dar credeţi-mă că nu e. Nu când eşti pasionat. Oamenii pasionaţi tind să fie atât de infatuati (în sensul din engleză al cuvântului) şi absorbiţi de calitatea produsului, încât aproape că ignoră piaţa. Şi asta e o naivitate care îngroapă majoritatea start-up-urilor:

The #1 company-killer is lack of market. The only thing that matters is getting to product/market fit. Product/market fit means being în a good market with a product that can satisfy that market.

Cel mai important lucru e o piaţă bună, largă. Sărăcia şi lipsa de educaţie fac din România o piaţă bună pentru produse de proastă calitate. Cei care apreciază calitatea şi îşi permit să plătească pentru ea sunt puţini. De asta avem ziare proaste, politicieni bandiţi, amaneturi şi shaormerii la fiecare colţ de bloc. Urăsc s-o spun dar… asta se cere.

Product quality ≠ market size

Ok, hai să convenim că blogul asta e un produs de calitate (even if I say so myself) care n-are o piaţă suficientă. Care ar fi exemplul opus? O instituţie cu o piaţă largă, și produse adaptate pieţei. Deşi ăsta e un profil comun în presă românească, cel mai bun exemplu e trustul Pro, care a făcut un model de business din jurnalismul mercantil.

“Adrian Sârbu este un vizionar media, care a creat excelenţă în România”, scrie Iulian Comănescu pe fondul demisiei lui Sârbu din fruntea CME. Excelenţă, adică profit, se înţelege. Dar când argumentele se măsoară în procente şi milioane de dolari, rişti să fii întrebat încă de la primul comentariu: Pro TV a îndobitocit generaţii întregi de români. Asta înseamnă să fi vizionar?

Şi atunci eşti nevoit să revii, şi să pui haterii la punct:

Desigur însă că nu poţi mulţumi pe toată lumea. Reacţii de felul “a manelizat România” şi altele, cu cuvântul “ţigan” în ele, au apărut în mai toate locurile în care s-a scris despre demisia lui Adrian Sârbu. E de reflectat cât din toate acestea e dezgust intelectual autentic şi cât, snobism cu conotaţii rasiste.

It’s a sad state of affairs dacă cel care pune problema felului în care se fac banii e bănuit de snobism intelectual. Lăsând asta la o parte, confuzia între calitatea produsului şi lărgimea pieţei e un non-sequitur:

A: Produsul ăsta aduce mulţi bani.
B: Da, dar e gunoi.
A: Nu e gunoi pentru că aduce mulţi bani.

Bineînţeles, oamenii folosesc alte cuvinte în sprijinul produselor de proastă calitate. Pro-ul, spre exemplu, are o identitate clară, adaptată perfect pieţei de la noi. De fapt, Adrian Sârbu a creat “excelenţă” identificând cea mai largă piaţă din România – mahalaua – piaţă pe care a satisfăcut-o cu bârfe şi scandaluri, pornografie soft şi violenţă, cu Vacanţa Mare, Gigi Becali şi Jean de la Craiova, pe care i-a scos din mahala şi i-a adus în mainstream. Şi da, a generat profituri uriaşe. Dar asta nu spune nimic despre calitatea produsului.

Aduceţi-vă aminte de răspunsul sincer al lui Dan Diaconescu când a fost întrebat de Liviu Mihaiu dacă îşi lasă fetele să se uite la OTV: “În nici un caz.” E răspunsul unui om care înţelege că are o piaţă fertilă dar un produs toxic.

Why business?

Am văzut că dacă la intebarea “Why business?” răspunsul e “To make money” atunci soluţia e maximizarea profitului prin satisfăcea pieţei indiferent de calitatea produsului. Asta e modelul trustului Pro, al industriei fast-food, al industriei bancare, farmaceutice, sau petroliere. Asta face păcănelele, prostituţia şi drogurile, afaceri cu margini uriaşe.

Dacă succesul înseamnă să faci bani, atunci calitatea e colaterală. Dacă însă succesul e însăşi calitatea produsului, atunci piaţa contează doar în măsura în care îţi permite să produci calitate. Piaţa nu e nici irelevantă, pentru că ai nevoie de profit ca să creezi calitate, dar nu e nici the end all-be all pentru că sunt lucruri mai importante decât profitul.

I see the capacity and ability to achieve quality as success. Everything else is a hurdle în the way of doing what I want to, which means that profitability, marketing, efficiency, systems and structure must be achieved în order to get to a place where quality is possible (and even enjoyable).

Succesul e calitate într-o piaţă care să o susţină. Treaba asta e magie şi e extrem de rară în România.