Întrerup programul obișnuit pentru câteva recomandări nefotbalistice. De câțiva ani încoace, știrile tot vuiesc despre moțiuni de cenzură, cursul euro, ratinguri de țară și incapacități de plată. Nu că lucrurile astea n-ar trebui știute, dar mă întreb câteodată dacă n-or fi copacii de care nu vedem pădurea.
M-am gândit destul de mult la chestia asta în ultima vreme, ajutat de câțiva oameni mai deștepți ca mine. Concluzia la care am ajuns e cea a lui Lucian Boia, și anume că, “România e o țară dereglată, cum să spun, într-o lume care și ea este dereglată. Noi am avut neșansa să pierdem anii buni ai Occidentului și am intrat și noi în lume cînd aceasta era dereglată”.
O țară dereglată
E limpede că asta e România actuală, de vreme ce 8 din 10 români sunt nefericiți, iar alți (sau aceiași) 8 din 10 vor să emigreze. Ce miră e încrederea și speranța pe care oamenii și-o pun într-un politician sau un partid, când de fapt problemă nu e doar cu unii sau cu ceilalți ci cu însuși sistemul prin care ajung acolo. Altfel spus, aparatul de putere care conduce o țara e o birocrație inextricabilă. Și asta e o problemă:
That’s really the great mystery about bureaucracies. Why is it so often that the best people are stuck in the middle and the people who are running things—the leaders—are the mediocrities? Because excellence isn’t usually what gets you up the greasy pole. What gets you up is a talent for maneuvering. Kissing up to the people above you, kicking down to the people below you. Pleasing your teachers, pleasing your superiors, picking a powerful mentor and riding his coattails until it’s time to stab him in the back. Jumping through hoops. Getting along by going along. Being whatever other people want you to be, so that it finally comes to seem that, like the manager of the Central Station, you have nothing inside you at all. Not taking stupid risks like trying to change how things are done or question why they’re done. Just keeping the routine going.
O lume dereglată
Când vezi lumea asta în care se trăiește tot mai mult pe datorie, e la îndemână să dai vina pe capitalism. Asta deși știm că e singurul sistem economic care generează prosperitate pe scară largă. Și atunci? Problema e capitalismul deșănțat, fără mamă fără tată, în care oamenii ajung să valoreze tot mai puțin. Cam asta spune David Simon, creatorul The Wire, în mai toate interviurile:
I do believe that raw, unencumbered capitalism, absent any social framework, absent any sense of community, without regard to the weakest and most vulnerable classes in society – it’s a recipe for needless pain, needless human waste, needless tragedy, and ultimately a coarsening of our society.
Cum s-a ajuns aici?
Ca in orice belea cu adevărat mare, cauza nu e una singură. Dar pot să vă spun una dintre cele mai importante.
În 1976, doi profesori americani de finanțe au publicat o teză care avea să revolutioneze gândirea economică. Concluzia lor era că singurul scop al unei afaceri e să le aducă un profit cât mai mare acționarilor. În timp, aceast tip de gândire s-a răspândit atât de mult încât și ciobanii români au aflat că “la capitalism nu există decât banul”.
When forced to answer the question, “Why business?”many would respond with some variant of “to make money.” Stated more precisely, the traditional business school direction to corporate managers is to “maximize shareholder return.”
În multe feluri, asta e paradigma care ne-a adus unde suntem astăzi. De asta supermarketurile sunt pline de produse cancerigene, ziarele pline de pornografie, de asta Apple face 13 miliarde de dolari profit cu prețul vieții și demnității unor oameni. Eh, mofturi moralicești, care n-au loc într-un sistem profund amoral cum e capitalismul sălbatic.
Așa o fi, dar acum avem și rezultatele, și știm că cei doi finanțiști americani au greșit:
The proponents of shareholder value maximization and stock-based executive compensation hoped that their theories would focus executives on improving the real performance of their companies and thus increasing shareholder value over time. Yet, precisely the opposite occurred. In the period of shareholder capitalism since 1976, executive compensation has exploded while corporate performance has declined. Maximizing shareholder value turned out to be the disease of which it purported to be the cure.
Care e leacul atunci?
Același care a fost dintotdeauna, etica, principiile morale, afacerile făcute nu doar ca să tragi un câștig ci ca să servești un client cum te pricepi mai bine, și da, să trăiești din asta.
Unless capitalism has an ethical boundary, it will always create two problems. One is the problem of insatiability, never knowing when to stop, always wanting just a little more. The other problem—you can see this very clearly in America today—is commodification. The good society draws a line between what is and what is not for sale, but, in modern America, almost everything is up for sale, including much that should not be. We need powerful faith with strong ethics and knowledge of what is legitimate to buy and sell—that’s the market at its best—but certain things are not for buying and not for selling, and we should know why.
Nu mă pricep nici la economie și nici la afaceri, dar oamenii pe care i-am citat m-au ajutat să înțeleg câte ceva din ce se întâmplă acum în lume, și am zis că nu v-ar strica nici vouă a little food for thought.
Surse Foto: cutarica.com