Cine-a îndrăgit străinii

În zile ca asta, suporterii sunt chemaţi să strângă rândurile în slujba unei nobile cauze comune: succesul echipelor româneşti în Europa. Nu pentru că ar contribui la coeficientul de ţară, ci pentru simplul fapt că-s ale noastre. S-a normalizat cumva ideea că asta e datoria morală a românilor – să ţină cu echipele româneşti. Cabral:

Pentru că eu sunt unul dintre cei care cred că, în momentul în care cineva de-al meu, român fiind, se întrece în orice cu un străin… ţin cu al meu. (…) Nu e normal aşa? Sau, ca să fiu şi mai corect, nu e şi la voi aşa?

Dacă e normal nu ştiu, dar la mine… nu e aşa. Să ne înţelegem, nu vreau că echipele româneşti să piardă. Doar că nu simt nici un fel de amărală atunci când se întâmplă. Mi-e perfect egal dacă se califică sau nu mai departe.
[cleeng_content id=”386573718″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Nu eşti patriot, dom’le!

E clar că datoria de a tine cu echipele româneşti e ancorată în patriotism. Dacă eşti român şi ţii la ţara ta, atunci ai face bine să ţii cu echipele româneşti. Dacă nu ţii, pesemne că nu eşti patriot.

Când Steaua sau Clujul joacă în Europa şi mă trezesc uitandu-mă Chelsea sau Spurs mă întreb câteodată dacă n-am un defect de patriotism. Discuţiile despre subiect sunt complexe, aşa că de dragul simplităţii, o să merg definiţia lui Nathan Stephenson, care scrie că patriotismul implică patru aspecte:

  1. Special affection for one’s own country
  2. A sense of personal identification with the country
  3. Special concern for the well-being of the country
  4. Willingness to sacrifice to promote the country’s good

Ultima n-am pus-o la încercare, deşi bănuiesc că aş pica testul. Dar judecând după primele trei criterii, am o slăbiciune amestecată cu afecţiune pentru ţara în care m-am născut. Nici România şi nici românii nu-mi sunt indiferenţi.

M-am bucurat că un film românesc a luat Ursul de Aur şi mi-e ciudă că cei care l-au făcut nu sunt sprijiti. Am fost mândru când am văzut sculpturile lui Brâncuși la Tate Modern dar mi-e ruşine că ambasadorul României vorbeşte engleza mai prost decât studenţii pe care-i avem la Londra. Şi da, ţin cu echipa naţională.

Exemple mundane, dar la fel e şi fotbalul.

Atunci care-i problema?

Nu ţin cu echipele româneşti în Europa, nu din cauză că n-aş fi patriot. De ţinut ţin cu ai mei, cum zice şi Cabral, dar nu e de ajuns să avem acelaşi paşaport ca să fie ai mei. Ai mei sunt românii care încearcă să-şi facă treaba bine şi cinstit, care nu se dau în stambă şi nu caută s-o ia pe scurtătură.

Steaua nu e echipa mea. Nu cu istoria, isteria, şi filozofia care-o înconjoară. Ajax-ul în schimb e o şcoală de fotbal care funcţionează după un model admirabil.

Între o echipa românească bolnavă şi una străină sănătoasă, daţi-mi voie măcar să nu ţin cu nimeni. Dacă s-ar întâmpla că o echipă după croiala Sahtiorului să se nască în România, aş fi bucuros să ţin cu ea împotriva oricărei echipe străine.

De notat şi faptul că apelurile la patriotism fotbalistic tind să vină de la cei care nu ţin cu nici o echipă mare şi care nu înţeleg că e un pic schizofrenic să vrei ca rivalii tăi să piardă sâmbăta şi să câştige joia. Victoriile în Europa întăresc aluatul din care e făcut o echipă, aduc încredere, motivaţie şi, ce-i mai rău, bragging rights.

Pe scurt, îi fac pe rivali mai buni şi pe suporterii lor mai enervanţi. De ce ai vrea aşa ceva?[/cleeng_content]

Sursa foto: jl.cernadas

Ce a învățat Noica din fotbal

„Am jucat şi eu fotbal, acum vreo 50 de ani, şi cea mai bună lecţie din viaţă am primit-o de la antrenorul de atunci al echipei de juniori Tricolorul, unde jucam. Antrenorul se numea Traian Paraschivescu, dar lumea îi zicea «Litră», căci era mărunţel. La un meci cu echipa Val-Vîrtej, stătea pe tuşă şi ne urmărea cum jucăm. La un moment dat, am primit o pasă lungă şi înaltă. Mi-am făcut socoteala că nu pot ajunge mingea şi am rămas pe loc. Litră mi-a strigat de pe tuşă: «Fugi după minge, măgarule! N-ai să faci nimic în viaţă!»

M-am lăsat de fotbal, am mai jucat puţin tenis, pe urmă m-am apucat serios de carte. Am avut profesori buni, atît în ţară, cît şi în străinătate, ba mi s-a părut că învăţ mare lucru de la ei. Dar într-o zi, tîrziu, mi-am amintit de vorba lui Litră şi mi-am zis: or fi fost bune lecţiile filozofilor, dar tot mai bună a fost lecţia lui Litră. Căci ştiţi ce m-a învăţat el atunci? M-a învăţat că în viaţă trebuie să alergi şi după mingile pe care nu eşti sigur că le prinzi. Altminteri nu faci nimic în viaţă, sau fac alţii din tine ce vor ei.“

Anecdotă relatată în articolul lui Vintila Mihăilescu din Dilema Veche.

Sursa foto: geomangio

Cum te duce capul

Tu ce părere ai, Alex? m-a întrebat profa la unul din primele seminarii din Anglia. Nu discutam despre cine o să ia campionatul sau dacă Gerrard şi Lampard au loc împreună la mijloc. Era un seminar despre hegemonia lui Gramsci, o teorie despre rolul culturii în negocierea relaţiilor de putere dintre clasele sociale.

Nu numai că n-aveam nici o părere, dar nici nu ştiam că trebuie să am o părere. Şi chiar dacă aş fi avut, oare chiar conta ce crede un student despre unul din cei mai influenţi gânditori marxişti din secolul 20?

Am fost luat pe nepregătite, pentru că în 15 ani de şcoală românească nimeni nu mă întrebase ce părere am despre ceva. Dacă ştiu lecţia, dacă mi-am făcut tema, dar nu ce părere am. Din experienţa mea, la şcoală te duceai ca să afli despre părerile altora, nu să îţi dai tu cu părerea.

Mi-a luat câteva săptămâni ca să înţeleg că în Anglia profesorii nu te întreabă ce părere ai ca să afle ce părere ai. Ei o fac ca să te pună să judeci cu capul tău. Să te provoace să gândeşti singur, nu să asimilezi o pastă de idei gata mestescate.

Dintre toate diferenţele, şi sunt destule, între şcoala pe care am făcut-o în România şi cea pe care am făcut-o în Anglia asta e cea mai importantă. Una încurajează gândirea critică, cealaltă o inhibă.

Despre asta vorbeşte Steve Jobs în celebrul discurs ţinut la Stanford:

Your time is limited, so don’t waste it living someone else’s life. Don’t be trapped by dogma – which is living with the results of other people’s thinking.

Problema cu luatul ideilor de bune e că ele nu sunt întotdeauna bune. Şi când cei de la care le-ai luat se fraieresc, te fraiereşti şi tu. Cu lucrurile mărunte, asta nu-i o tragedie. Nu-i bai dacă reinstalezi Windows-ul în fiecare an deşi asta n-ajută la nimic.

Dar cu lucrurile care contează nu-ţi permiţi să te fraiereşti.

Here’s what I mean by building your own subculture…I don’t mean you disregard every rule of your community. I don’t go around naked, for example. I don’t run through red lights. The little things, I can obey. But the big things–how we think, what we value–those you must choose for yourself. You can’t let anyone – or any society – determine those for you. (Morrie Schwartz)

Ce fel de oameni au ieşit din cei care au lăsat comunismul să le spună ce e bine şi ce nu? Ce fel de oameni ies acum din cei care lasă tabloidele să le coloreze viaţa? Din cei care au fost făcuți să creadă că înghesuiala pentru aghiazmă reflectă credinta? Oameni care votează şi trăiesc ca oile.

It’s your life — but only if you make it so. The standards by which you live must be your own standards, your own values, your own convictions in regard to what is right and wrong, what is true and false, what is important and what is trivial. When you adopt the standards and the values of someone else or a community or a pressure group, you surrender your own integrity. You become, to the extent of your surrender, less of a human being. (Eleanor Roosevelt)

Ca să judeci cu capul tău nu trebuie să fii original. Alţii au ajuns la aceleaşi concluzii înaintea ta. Dar acum aderi la o idee sau o comunitate pentru că aşa te-a dus capul. Şi asta face toată diferenţa.

Sursa foto: JD Hancock

Cronica lui COYS de la Spurs – Man United

Duminică când m-am trezit am avut un şoc, afară se aşezase deja un strat de zăpadă consistent şi continua să ningă. Verific BBC-ul şi site-ul oficial al clubului însă momentan totul stă în picioare: se joacă.

Așteptând verdictul

Pornesc de acasă mai devreme întrucât stabilisem să mă întâlnesc pentru o bere cu un Yiddo în exil, pe care îl ştiam de la casualul five-a-side de duminică din Zurich. Pornit din Zug (vreo 50km de Zurich) vineri însă i se amânase zborul, aşa că a făcut cale întoarsă, la fel a păţit şi sâmbătă dimineaţă aşa că a ajuns în Londra abia pe după-amiază. Ieşind de la metrou la Seven Sisters observ că ninsoarea nu numai că nu a stat dar se şi înăsprise.

Găsesc şi două mesaje, primul de la amicul respectiv: ‘S-ar putea să nu se dispute până la urmă, asta e. Am venit la Londra, am băut o bere lângă WHL, şi aşa în Elvetia găsesc greu un ‘decent ale’. Şi al doilea de la soţie: ‘Haha, ţi se amână meciul, ce mă bucur’. Grrrr….

Pornesc pe jos spre pubul de lângă stadion cu speranţa că n-am făcut totuşi drumul degeaba. Ninsoarea îmi bate direct în faţă dar e bine că nu se aşază. La un semafor nişte puştani şi-au găsit o nouă distracţie, aruncă cu bulgări de zăpadă în maşinile oprite la stop. Nice.

Ajung la pub tocmai când lumea urmărea TV-urile instalate pretutindeni şi unde urma să se anunţe dacă se dă ‘undă verde’. Amicul e optimist: jucăm şi batem. Bacon Face o să se lamenteze că a pierdut din cauza terenului şi e un disgrace că s-a jucat pe o astfel de vreme.

Urale! Se joacă. Terminăm berea şi pornim spre stadion. Apropo, nu cred că e o idee mai proastă decât să bei bere când afară e frig şi ninge.
[cleeng_content id=”594589776″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

În drum spre stadion

Un stadion pe care toată suflarea locală îl vrea înlocuit cu unul modern, aproape dublu ca şi capacitate şi care să regenereze zona.

Până atunci rămâne the good old East Stand şi al său The Shelf.

Înăuntru observ că nu e aşa rău, gazonul arată impecabil în ciuda vijeliei.

Citesc formaţiile, se confirmă ceea ce pe forum se vehicula la nivel de zvon, că Vert nu e în primul 11, datorită unui virus. Hmmm, despre belgian se afirmă că nu refuză niciodată un păhărel. O poză postată de el la 4.30 a.m. acum o săptămână.

Oricum am un sentiment ciudat, în loc de ‘bricking it’ aştept chiar meciul încrezător că facem dubla în faţa Mancs după 23 de ani. La miuţa de dinainte, spectatorii îl şicanează deja pe Van Persie cu acel cântecel: ‘She said No, she said No, Robin, she said No!’. United exersează şuturile şi RVP le ratează toate trei în uralele publicului.

Echipele pleacă la cabine şi pentru prima oară simt furnicături pe șira spinării: dar dacă pierdem? Singura variantă mai proastă decât amânarea meciului.

The nemesis

Cu toate astea începem binişor, se joacă mai mult în jumătatea lui United. De când a început Scotty să şuteze apropo?

Ceva nu se leagă pe stânga de unde pornesc toate speranţele noastre. Bale e asaltat imediat de către trei jucători cum a pus piciorul pe minge. Frustrat se mută mai spre mijloc dar se lasă un gol imens pe stânga pe care Parker sau Naughton nu prea se pricep cum să-l exploateze. Şi publicul sesizează asta: ‘He plays on the left, Gareth Bale, he plays on the left’.

Azza în schimb e on fire. Ca o paranteză, Lennon a fost până acum unul dintre cei mai buni jucători, atacă, track-uieşte înapoi, o revelație pentru mine.

Dar inevitabilul se produce. La prima jumătate de şansă avută, our nemesis RVP înscrie. Marcaj îngrozitor făcut de Kyle Walker, una din dezamăgirile mari ale sezonului. Parcă şi Hugo s-a mişcat puţin cam târziu.

Până la pauză jocul devine cam sloppy, exact ceea ce-şi doreşte United. Însă în ultimele minute prindem viaţa iar, după un şut din afară a lui Bale respins miraculous cu genunchiul de De Gea după o deviere. Come On Your Spurs revine. La pauză, Robbie Keane e primit bine de public.

Repriza a doua

La reluare speranţele revin. Jucăm mult mai agresiv şi deja roşii sunt masaţi în jumatea lor de teren, ah, ce ocazie ratează Dempsey. Deja văzusem mingea în plasă, uffff… Iarăşi De Gea! Nu se poate!

“We cannot put up with this s%&t again! No more Mancs wins here at The Lane!” rosteşte cu năduf un spectator în spate.

Chris Foy nu-şi face nici un serviciu dând numai decizii aiurea, trece cu vederea toate îmbrâncelile lui Van Persie şi huiduielile domină fundalul sonor. ‘You don’t know what you’re doing’ se aude din tot stadionul şi Foy pare pentru un moment pierdut.

Intră Rooney şi la prima să fază de atac ufff… încremenesc. Contact cu Caulker în careu. Tot stadionul se uită spre Foy, el face semne că nu a fost nimic. Ufff!!! Tot stadionul începe să-l înjure pe Rooney, dar se prea poate să fi avut dreptate. Who cares anyway?

Continuăm asediul, şut Bale deviat milimetric. Defoe scapă şi deja toţi vedem gol, însă iar, picior salvator Rio. Oare cât va mai dura agonia, nu putem pierde un meci în care i-am dominat pe United, refuz să cred asta şi împreună cu mine probabil încă 37.000 de spectatori. Stadionul revine la viaţă şi echipa e împinsă de la spate.

Benny, care a arătat extrem de dubios, centrează, De Gea boxează în stil Gomes, cine e acolo, Azza, pasă, Dempsey!!! Get in there, you beauty!!!!!!! Delir, mă îmbrăţişez cu vecinii de scaun. Yiddos have gone mental.

Pe ecranul stadionului îl văd pe Rio cu o faţă care spune multe. Aş vrea să-l văd şi pe Fergie.

Aşadar 1-1 şi accept că un punct e ok, cu toate că am dominat. ‘We scored in Fergie time’ e noua scandare pe care o aud tot drumul spre Seven Sisters.[/cleeng_content]

Good things come in pairs, asa că mai pe seară o sa avem încă o corespondență de la COYS, de data asta de la semifinala masterului de snooker de la Londra.

Nu Lance Armstrong e eroul

Lance Armstrong a mărturisit aseară ceea ce USADA stabilise în urmă cu câteva luni, şi anume că a pus la punct cea mai sofisticată schemă de dopaj din istoria sportului.

Ai crede că nici un om teafăr la cap nu mai poate să-l admire pe Lance după toate lucrurile care ieşiră la iveală cu mult înaintea acestui interviu. Ai crede greşit. Americanul are în continuare fani care n-au de gând să lase adevărul să stea în calea minciunii frumoase în care cred de atâta timp. Unul din ei e Bogdan Socol:

Pentru mine, Lance rămâne un campion indiferent de toate acuzaţiile care i se aduc de cei care se comportă precum nişte exorcizatori cu un demon. Da, poate s-a dopat şi a fost mai şmecher decât ceilalţi. Dar a făcut asta într-un sport în care majoritatea practicanţilor săi de mare performanţă recurg la substanţe interzise sau, cel puţin, nu sunt curaţi sută la sută.

Paragraful de mai sus e greşit în atâtea feluri că nici nu ştiu de unde să încep. Un loc bun ar fi logica strâmbă care spune că oricum toţi cicliştii se dopează aşa că e în regulă. Discursul de retragere admirabil al Nicolei Cooke, cea mai bună ciclistă din generaţia ei, contrazice vehement mitul neavutului de ales:

I am appalled that so many men bleat on about the fact that the pressures were too great. Too great for what? This is not doing 71 mph on the motorway when the legal limit is 70. This is stealing somebody else’s livelihood. It is theft just as much as putting your hand in a purse or wallet and taking money is theft. Theft has gone on since the dawn of time but because somebody, somewhere else, does it, does not mean it is right for you to do it. There can be no excuse.

Chiar şi aşa, lucrul pe care nu-l înţeleg apologeţii lui Armstrong e că nu dopajul e revoltător. De dopat, e drept s-au dopat şi alţii. Destui. Dar nimeni n-a mers atât de departe că Lance pentru a-şi ascunde urmele. Asta spune şi fostul lui mecanic:

Do I think he cheated? Yep. But my real problem is something that diehard fans seem unable to grasp: the vengeful tactics he uses against people who tell the truth about him, on and off the bike.

Dacă ignori mărturiile celor care au lucrat cu el, toată treaba aduce într-adevăr cu o exorcizare. Te întrebi ce le-a căşunat unora pe texanul bronzat care a învins cancerul şi care n-a fost prins niciodată dopat în timp ce concura. Dar cum poţi să ignori mărturiile?

Mărturia lui Hamilton căruia i-a promis că o să-i facă viaţa un iad, a maseuzei Emma O’Reilly pe care a făcut-o în toate felurile, a lui Betsy Andreu, soţia unui fost coleg de echipă, care a primit un telefon care spunea că cineva o să-i rupă o bâtă de baseball de cap.

Cum ignori alte zeci de mărturii din partea unor oameni ameninţaţi şi hăituiţi de armate de avocaţi pentru că au avut curajul să spună adevărul?

Când se satură de mizeria din tabloide, lumea spune că presa ar trebui să educe. Ca numărător de cornere, m-am întrebat de multe ori cum poţi să educi prin lucrurile pe care le scrii. Şi oricum am întors-o, am ajuns la ce spunea Aristotel, că educaţie înseamnă să-i faci pe oameni să le placă şi să le displacă lucrurile care trebuie.

Nu-l judec pe Lance pentru că nici nu pot să-mi imaginez greutăţile prin care a trecut. Vreau să-l cred când spune că o să-şi petreacă restul vieţii încercând să recâştige încrederea oamenilor cărora le-a dat viaţa peste cap.

Dar ca jurnalist, să scrii că Lance e un erou, când toate lucrurile de mai sus erau binecunoscute… e scandalos.

Alţii sunt eroii în toată povestea asta. Eroi sunt jurnaliştii David Walsh şi Paul Kimmage care n-au dat înapoi când atatita alţii au făcut-o, intimidaţi de procese de calomnie. Eroi sunt soţii Andreu care au pierdut sute de mii de dolari pentru că au spus adevărul. Eroi sunt cicliştii care prind un podium sau două în toată cariera din cauză că nu se dopează.