Cine-a îndrăgit străinii

În zile ca asta, suporterii sunt chemaţi să strângă rândurile în slujba unei nobile cauze comune: succesul echipelor româneşti în Europa. Nu pentru că ar contribui la coeficientul de ţară, ci pentru simplul fapt că-s ale noastre. S-a normalizat cumva ideea că asta e datoria morală a românilor – să ţină cu echipele româneşti. Cabral:

Pentru că eu sunt unul dintre cei care cred că, în momentul în care cineva de-al meu, român fiind, se întrece în orice cu un străin… ţin cu al meu. (…) Nu e normal aşa? Sau, ca să fiu şi mai corect, nu e şi la voi aşa?

Dacă e normal nu ştiu, dar la mine… nu e aşa. Să ne înţelegem, nu vreau că echipele româneşti să piardă. Doar că nu simt nici un fel de amărală atunci când se întâmplă. Mi-e perfect egal dacă se califică sau nu mai departe.
[cleeng_content id=”386573718″ description=”Pentru a citi restul articolului, abonează-te cu doar 2 euro pe lună.” price=”0.29″ t=”article”]

Nu eşti patriot, dom’le!

E clar că datoria de a tine cu echipele româneşti e ancorată în patriotism. Dacă eşti român şi ţii la ţara ta, atunci ai face bine să ţii cu echipele româneşti. Dacă nu ţii, pesemne că nu eşti patriot.

Când Steaua sau Clujul joacă în Europa şi mă trezesc uitandu-mă Chelsea sau Spurs mă întreb câteodată dacă n-am un defect de patriotism. Discuţiile despre subiect sunt complexe, aşa că de dragul simplităţii, o să merg definiţia lui Nathan Stephenson, care scrie că patriotismul implică patru aspecte:

  1. Special affection for one’s own country
  2. A sense of personal identification with the country
  3. Special concern for the well-being of the country
  4. Willingness to sacrifice to promote the country’s good

Ultima n-am pus-o la încercare, deşi bănuiesc că aş pica testul. Dar judecând după primele trei criterii, am o slăbiciune amestecată cu afecţiune pentru ţara în care m-am născut. Nici România şi nici românii nu-mi sunt indiferenţi.

M-am bucurat că un film românesc a luat Ursul de Aur şi mi-e ciudă că cei care l-au făcut nu sunt sprijiti. Am fost mândru când am văzut sculpturile lui Brâncuși la Tate Modern dar mi-e ruşine că ambasadorul României vorbeşte engleza mai prost decât studenţii pe care-i avem la Londra. Şi da, ţin cu echipa naţională.

Exemple mundane, dar la fel e şi fotbalul.

Atunci care-i problema?

Nu ţin cu echipele româneşti în Europa, nu din cauză că n-aş fi patriot. De ţinut ţin cu ai mei, cum zice şi Cabral, dar nu e de ajuns să avem acelaşi paşaport ca să fie ai mei. Ai mei sunt românii care încearcă să-şi facă treaba bine şi cinstit, care nu se dau în stambă şi nu caută s-o ia pe scurtătură.

Steaua nu e echipa mea. Nu cu istoria, isteria, şi filozofia care-o înconjoară. Ajax-ul în schimb e o şcoală de fotbal care funcţionează după un model admirabil.

Între o echipa românească bolnavă şi una străină sănătoasă, daţi-mi voie măcar să nu ţin cu nimeni. Dacă s-ar întâmpla că o echipă după croiala Sahtiorului să se nască în România, aş fi bucuros să ţin cu ea împotriva oricărei echipe străine.

De notat şi faptul că apelurile la patriotism fotbalistic tind să vină de la cei care nu ţin cu nici o echipă mare şi care nu înţeleg că e un pic schizofrenic să vrei ca rivalii tăi să piardă sâmbăta şi să câştige joia. Victoriile în Europa întăresc aluatul din care e făcut o echipă, aduc încredere, motivaţie şi, ce-i mai rău, bragging rights.

Pe scurt, îi fac pe rivali mai buni şi pe suporterii lor mai enervanţi. De ce ai vrea aşa ceva?[/cleeng_content]

Sursa foto: jl.cernadas